În tot răul este-un bine, ce pe om în viață-l ține!
Motto:
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem...
(Revedere de M. Eminescu)
Înțelegem din motto-ul eminescian că, foarte important pentru omenire (națiuni, popoare, comunități, familii), este ca omul să se țină locului, adică să fie aidoma stejarului, cu rădăcinile adânc înfipte în solul/țara care l-a zămislit și hrănit, nicidecum aidoma răchiții, ce se adaptează la repezeală oriunde, numai un strop de umezeală să găsească.
Intenția mea nu-i aceea de-a ofensa, ci de-a conștientiza, căci se știe prea bine că stejarii rămași pe plaiurile mioritice (mulți dintre ei bătrâni și scorburoși) au fost siliți de noile împrejurări demonocratice, tocmai de aceea antinaționale, ale istoriei noastre pragmatice, să facă față urgiilor iscate de globalism, timp în care „răchițile” românismului în mare suferință au pribegit până la marginile pământului pentru a se alimenta cu amăgitoarele resurse ale consumului, confortului și comodității.
Iar acuma, când coronavirusul (prima formă de război mondial neclasic, mai exact de război psihologic și biologic) își face de cap pe întrega planetă, cu toate că omenirea a fost avertizată de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS) încă din luna martie a anului trecut (apropo, de unde știa OMS cu aproximativ un an înainte?!) că urmează să fie pusă la grea încercare de un necruțător virus, taman acuma mulți dintre compatrioții noștri, mai mult sau mai puțin înstrăinați, și-au (re)adus aminte de România și revin în țară cu zecile de mii. Cică sunt cetățeni români (nimeni nu neagă acest lucru) și România, țara pe care au părăsit-o pentru un mai bine iluzoriu, are obligația (sic!) să-i apere de acest invizibil vrăjmaș, întrucât au contribuit cu miliarde de euro (!) la bugetul statului.
Fără supărare, dar eu am spus-o și cu alte ocazii că, pentru a merita cu adevărat rangul de vrednic cetățean, locuitorul pe aceste meleaguri și expatriatul din proprie inițiativă trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții esențiale: (1) să aibă minimul de educație trebuincioasă alegătorului integru și cu discernământ; (2) să știe odată pentru totdeauna că are nu numai drepturi în țara care l-a născut, ci și obligații, iar obligațiile moral-cetățenești se situează mult deasupra drepturilor în vremuri de cumpănă (precum cele create de coronavirus), noi toți trebuind să avem în minte eroica idee a sacrificiului suprem întru salvarea nației și a speciei umane.
Or, despre grosul repatriaților români din aceste vremuri de coșmar pentru întreaga omenire, sunt bine-cunoscute o serie de lucruri deloc măgulitoare:
a)Nu doar că o bună parte dintre ei nu contribuie cu nimic la bugetul consolidat al statului (cu ce să contribuie unul care trăiește din expediente și/sau din „lovituri” certate cu legile de pretutindeni?!), dar în țara de origine fie nu-și plătesc defel contribuțiile financiare, caz în care au nerușinarea să se laude că sunt descurcăreți, fie le plătesc cu țârâita și cu mare întârziere, caz în care nu ezită să se plângă la forurile europene că autoritățile românești dau dovadă de discriminare etnico-rasială! Iar mult prea tolerantele și timidele noastre autorități, nu numai că-și arată exasperanta și, la urma urmei, prosteasca neputință în raport cu acești indivizi și clanurile lor agresive, dar le răsplătesc atitudinea constant antisocială cu...ajutoare sociale.
b)Tot ce se poate ca printre românii dornici de temporară repatriere să fie oameni onești, care – acuma când coronavirusul a demonstrat enorma fragilitate a economiilor naționale și a generat (deocamdată) recesiunea economică – revin acasă după ce și-au pierdut slujbele în străinătate. Dar dacă ei au lucrat cinstit și cu acte în regulă, de ce nu rămân în țările unde au activat și unde ani de zile ar fi trebuit să-și achite contribuțiile la asigurările sociale și la sănătate? Că doar în toate aceste țări (Italia, Spania, Franța, Germania, Marea Britanie etc.) sistemul sanitar este mult mai performant ca cel din România, zdravăn hulită nu doar pentru asta și nu doar de străinii neprieteni.
Înseamnă că fie unii dintre ei au fost păcăliți de intermediari și angajatori, fie alții – potrivit spusei „Ce-i în mână nu-i minciună” – au preferat să lucreze la negru, astfel încasând mai mulți euroi, așa că acuma ar trebui să dea pentru spitalizare și tratament tot ce au câștigat înainte, ba încă ceva pe deasupra.
c)Repatriații ar trebui să conștientizeze că nu constituie o castă superioară (mașinismul, automatele, banii și consumul pe rupte nu te educă și nu te umanizează!) în raport cu românii rămași în bătătură, vasăzică au obligația să se supună fără crâcnire fireștilor măsuri de carantinare și izolare, îndeosebi atuncea când se întorc acasă din zone de mare risc și astfel (deja contaminați sau posibili purtători ai virusului) reprezintă un real pericol pentru rudele și cetățenii cu care vin în contact.
Totuși, care-i binele în acest devastator rău planetar? În primul rînd speranța că - prin credință, distanță socială, atenta igienă a mâinilor, aerisirea casei și consistenta imunizare cu ajutorul căldurii soarelui – omenirea va birui această „plagă”, la fel cum a biruit multe alte plăgi în decursul istoriei sale: ciuma bubonică, malaria, holera, tuberculoza, gripa spaniolă etc.
Apoi că, după drastica diminuare a circulației de toate tipurile, prețul combustibilului a scăzut, numărul morților și al accidentaților s-a redus cu peste 70%, iar locuitorii marilor aglomerații urbane savurează un aer mult mai curat.
Nu în ultimul rând, locul intens recomandatei socializări a fost luat de izolarea autoimpusă de conștiință (la foarte mulți de frică) sau impusă prin ordonanțe, astfel că mereu grăbitul om modern are acuma mai mult timp să stea cu familia și să-și bucure sufletul cu vitalele daruri ale Creatorului: râsul și giumbușlucurile copiilor, strălucirea și căldura soarelui, culorile și parfumurile primăverii, ciripitul păsărelelor, afecțiunea animalelor de companie.
|
George Petrovai 4/3/2020 |
Contact: |
|
|
