Amintiri din vacantă : O săptamână in Berlin
Nu mă așteptam ca Berlinul să semene atât de bine cu Bucureștiul, să îmi îngăduie să mă simt acasă. M-am temut să nu fie prea auster; apoape că am regretat că nu m-am oprit la Viena sau Munchen. Dar de ani de zile voiam să o văd pe Nefertiti despre care știam că locuiește într-unul din muzeele Berlinului.
Am poposit spre sfârșitul lunii iunie la Hotelul Ainsbach, bine situat, la câteva stații de metrou de centrul orașului. Inconvenientul a fost că nu aveau aer condiționat; recepționista mi-a replicat la îintrebarea mea: "Aici suntem în Europa" - vezi doamne noi americanii ne dăm aere, nu putem trăi fără aceste instalații de condiționare.
Trenul a făcut 40 min de la aeroport la Berlin, la stația Zoologischer Garten, de unde trebuia să iau metroul pentru o stație până la hotelul meu. Încrezătoare în planul ce îl aveam încă din Canada, am luat-o pe jos. După ce am lăsat în urmă biserica arsă, demolată parțial, rămasă așa de la război (Kaiser-Wilhelm-Gedächtniskirche), mi-am dat seama că mă rătăcisem. Am întrebat vreo trei persoane, până când am realizat că mai aveam o stradă și acolo era hotelul meu.
Așa că la 3 pm ora Berlinului, eram la hotel, la 4 am plecat în oraș. Am dat o tură cu autobuzul 100 pe care l-am luat de la stop Beyreuter, nu departe de hotel, căci aveam carte de transport în comun cumpărată încă din Canada și recuperată la aeroport.
După vreo două ore autobuzul m-a întors în stația de unde plecasem. Orașul e mult mai mare decât mi-am închipuit, iar pădurea aceia, situată chiar în mijlocul lui, îi conferă o personalitate aparte.
Cum era destul de devreme pentru cină, am plecat în împrejurimi să localizez piața, magazinele alimentare, stația de metrou. Am constatat că și aici sunt unii, la fel ca în București, care se distrează mâzgălind tăblițele stațiilor de mașini sau pe cele cu numele de străzi. Turiștii mai toti sunt nemti și ruși; am întâlnit și cehi.
Am localizat marele mall European și mi-am recuperat abonamentul pe 3 zile la muzee, pe care îl plătisem din Canada. Așa că de a doua zi am intrat in viteză.
În capătul străzii este stația de metrou Wittenberg Platz. În piațeta cu acelaș nume, se află și un mic parc cu o fântână destul de interesantă, iar magazinul alimentar este nu departe.
Grădina zoologică este foarte aproape și are o intrare cu un portal chinezesc.
A doua zi urma să cercetez cele cinci muzee de pe insulă (Museuminsel). Am luat metroul pe linia 2 până la Alexender Platz. În drum spre muzee, pe Karl-Liebknecht Strasse am intrat în St. Marienkirche, apoi am făcut câțiva pași în parcul cu monumentele lui Marx și Engels. Pe partea dreaptă a străzii, mă aștepta catedrala evanghelică cunoscută sub numele de Berlin Dom. Nu departe de catedrală se găsesc muzeele. Am început cu Altes, apoi Neues - unde se găsea Nefertitis, Pergamon cu minunata poartă Iștar, camera Aleppo, poarta pieței din Milet, domul din Alhambra. Am continuat cu bogata Alte National Galerie. Nu am mai avut puteri și pentru Bode, situat ceva mai departe pe insulă.
Bustul lui Nefertiti (Camera 210) este punctul de atracție incontestabil al Muzeului Neues și unul dintre cele mai cunoscute obiecte de artă egipteană din lume. Datând din perioada 1351 - 1334 î.Hr., a venit în Germania cu puțin timp înainte de primul război mondial.
Nefertiti, soția faraonului Akhenaton, datorită acestei statui, este după Cleopatra cea mai renumită regină egipteană.
Nefertiti ședea într-o vitrină de sticlă, impasibilă, cu ochiul ei stâng alb. Bustul reginei are aproape o jumătate de metru înălțime și este executat din gresie cu straturi stucate pictate. Starea generală a sculpturii și culoarea vopselei sunt remarcabil de bine păstrate și prezintă detalii uimitoare, inclusiv ridurile din jurul ochilor.
Sala în care este expusă, este rotundă și are o cupolă-luminator. Desigur știam că nu se pot face poze, așa că m-am străduit să înmagazinez cât mai multe amănunte, să păstrez în memorie momentul acesta emoționant.
M-am retras la perete ca să o contemplu în liniște pe frumoasa rece și distantă din cușca ei de sticlă. Deodată, una din supraveghetoare s-a repezit ca o leoică la mine - doamne, ce am mai făcut? Atinsesem peretele și nu aveam voie. Femeia gesticula, ce o fi zis nu știu căci și bruma de germană ce am știut-o vreodată îmi pierise din minte. Speriată, nici măcar nu am putut să-i spun să vorbească în engleză. Am mai stat un pic și am plecat; bucuria îmi fusese furată - păcat de drumul lung și planurile făcute!
După amiază am mers la cumpărături la Edeca, alimentara de la colț, la vietnamezi și la farmacie, un fel de Shoppers Drug Mart la noi, toate în raza mea de acțiune. Pe strada mea sunt 4-5 restaurante cu specific culinar; lumea ședea la mese: vorbeau, beau, fumau. Dar era așa de cald
Urma ziua de sâmbătă, cu grijă programasem obiectivele ce urma să le vizitez.
Se anunța o zi frumoasă așa că am plecat către Castelul Charlottenburg luând metroul pe linia 2 în direcția Ruhleben. Mă grăbeam căci voiam să vizitez și cele două muzee din împrejurimile castelului, Brohan Museum și Berrgruen Museum. Scharf-Gerstenberg Museum este și el pe aproape. De la Sophie Charlotte Platz, unde am coborât din metrou, am luat-o pe o frumoasa stradă cu minunați copaci și locuințe de înalt standing, Schlossttrasse.
Castelul a fost construit în anul 1696, pentru Sophie Charlotte de Hanovra, soția lui Frederic I, Prinț Elector de Brandenburg, ca reședință de vară. În față castelului, în splendida curte, tronează statuia lui Friederich Wilhelm.
Prințul a însărcinat pe arhitectul Johann Arnold Nehring cu construirea castelului. Acesta moare la câteva luni de la începerea lucrărilor, munca lui fiind continuată de Martin Grünberg. Castelul era pe atunci mult mai mic. El a fost extins spre sud de Andreas Schlüter. După încoronarea lui Friedrich I ca rege al Prusiei, s-a continuat extinderea castelului. Alesander von Göthe continuă construcția castelului, clădirea având acum trei aripi. Castelul fusese inițial denumit Lützenburg, după satul din apropiere situat la 7 km de orașul Berlin. El va fi redenumit în anul 1705, Charlottenburg, după soția regelui, la moartea acesteia. Între anii 1709 - 1712, clădirii i se vor aduce o serie de îmbunătățiri, printre care construcția capelei și cupolei.
În timpul domniei următorului rege prusac, Friedrich Wilhelm I, Regele Soldat care a dus o politică administrativă de reducere a cheltuielilor statului, castelul este complet neglijat. O parte din castel a fost dăruit de rege ca material de construcție pentru o școală. Restul a fost folosit doar în scopuri diplomatice - e.g., aici se încheie o înțelegere cu George I al Angliei.
Friedrick II, Frederic cel Mare, va folosi castelul ca reședință, în amintirea bunicii sale. Tot în timpul domniei sale va fi terminat castelul Sanssouci din Potsdam.
Muzeul Bröhan găzduiește obiecte de artă rafinat meșteșugite care datează din 1880 până în 1940. Martoră este ornamentația jucăușă a stilului art nouveau, simplitatea funcțională și eleganța rafinată a stilului art-deco. În Muzeul Bröhan se găsesc obiecte de sticlă de Emile Gallé, porțelanuri de Meissen și picturi ale secesioniștilor berlinezi. Când a împlinit 60 de ani, fondatorul Karl Bröhan a donat întreaga sa colecție orașului Berlin.
Muzeul Berggruen conține colecția lui Heinz Berggruen, dedicată în principal artei moderniste clasice. Un punct de interes al colecției este Lying Nude de Picasso care datează din 1942.
Vis-a-vis se află muzeul Scharf-Gerstenberg care se mândrește cu opere de artiști suprarealiști, printre care Goya, Max Ernst și Dalí. Nu departe, ocupând Vila Oppenheim, Muzeul Charlottenburg-Wilmersdorf analizează istoria orașului și a cartierelor vecine cu Charlottenburg și Wilmersdorf, unite din 2001.
Văzând că îmi mai rămâne timp, m-am îndreptat către Muzeul de Științe Naturale, un fel de muzeu Antipa la scară mai mare. Muzeul posedă un enorm dinozaur - Giraffatitan, cel mai mare montat în lume, un Tyranozaur - cel mai bine păstrat din lume și un Archeopteryx bătrân de 150 milioane de ani; muzeul are nenumărate fosile și specimene păstrate în formol și alcool, 250 mii de exemplare de minerale, cea mai mare colecție de meteoriți din lume, 9 milioane de insecte. În clădire, care a fost termintă în 1889 după planurile faimosului arhitect berlinez August Tiede, remarcăm superbă scară de fontă ce stă mărturie că această clădire a fost ridicată pe locul unei renumite turnătorii.
După amiază, plimbându-mă prin împrejurimi, am ajuns până la strada Urania. M-am așezat pe o bancă și am privit o bătrânică de pe o bancă vecină, care se adresa nepoțeilor cu mare dragoste și mult calm. Am tras cu urechea și, nu mică mi-a fost mirarea, bătrâna cu broboadă ca în părțile de sud ale Romaniei vorbea românește.
Duminică 23 iunie. Sunt câteva Flea Market-uri de vizitat în Berlin, deschise sâmbăta și duminica. Fiind singura duminică din sejurul meu în Berlin, numai azi pot să scotocesc printr-o astfel de piată. Știam că pe Strasse des 17 Juni, stradă situată nu departe de hotelul meu, avea loc o astfel de desfășurare chiar azi, așa că m-am înfințat dis de dimineață. Negustorii ambulanți tocmai își desfășurau mărfurile. Tablouri, servicii de masă, pahare de cristal și Bacara, tacâmuri de argint sau numai suflate cu metale prețioase, aparate foto de la începuturile timpului, produse artizanale de la obiecte de uz caznic până la cele mai sofisticate brătări, cercei și pandantive de argint sau aur filigranate, cărți, hărți - dar ce nu era acolo!
Am cumpărat un briceag Suisse, mititel și un ceas în cutie de inox, ca o tabacheră, foarte fin executată. Am mers în sus și intrat în faimoasa pădure Tiergarten, unde deja câteva persoane alergau, iar altele se plimbau agale. Cei care vin cu automobilele personale se pot parca chiar în mijlocul arterii de circulație, pe spații speciale destinate lor fară plată.
M-am îndreptat către metrou, căci voiam să ajung în Posdamer Platz, unde se află muzeul Dali și un pic mai departe, o mare galerie de artă pe care cu nici un chip nu voiam să o ratez, Gemaldegalerie. Abonamentul de trei zile la muzee și expoziții subvenționate de stat, se termină azi, așa că voi lăsa muzeele particulare, pentru următoarele trei zile.
Gemäldegalerie sau Galeria de picturi (Pinacoteca) este situată în complexul muzeal Kulturforum deschis în 1998. Galeria deține opere din pictura europene din sec al XIII-lea până în sec al XVIII-lea. Găsim aici capodopere ale lui Giotto, Sandro Botticelli, Albrecht Dürer, Lucas Cranach, Raphael, Giambattista Pittoni, Tițian, Caravaggio, Pierre Paul Rubens, Rembrandt, Johannes Vermeer.
Din cele peste 3000 de tablouri ale galeriei, 1200 sunt prezentate în 53 de săli. Galeria s-a deschis în 1830 în Muzeul Altes proiectat de Karl Friedrich Schinkel.
Prin grija regelui Frederic William III al Prusiei, s-au cumpărat la Paris în 1815, 157 de tablouri din vechea colecție Giustiniani din perioada barocului italian. În 1821, au fost cumpărate 3.000 de tablouri din colecția Edward Solly, colecționar cu preferință pentru pictura italiană.
Gustav Friedrich Waagen, primul curator al Galeriei, a făcut achiziții importante, în ciuda unui buget modest. Din inițiativa lui Wilhelm von Bode (1845-1929), devenit curator al muzeului în 1872, colecțiile au fost îmbogățite continuu, iar Galeria a câștigat renume mondial. În urma apariției Reichului, când Berlinul a devenit capitală, muzeul a devenit o vitrină a acestei noi puteri, iar banii au început să aflueze.
Opere de artă dela Muzeul Dahlem și Muzeul Kaiser Friedrich - redenumit Bodemuseum în 1956 - au fost unite din 1998 în noua clădire. Aceasta a fost proiectată conform planurilor lui Heinz Hilmer și Christoph Sattler. Designul său răspunde așteptărilor vizitatorilor, care vor găsi în vasta sală centrală împărțită de două rânduri de coloane, spații de întâlnire și destindere. Pe arcadele netede sunt suprapuse cupole de sticlă prin care lumina pătrunde direct, încât atmosfera este marcată de variațiile naturale ale luminozității. Cele două rânduri de săli de expoziție plasate în formă de potcoavă în jurul sălii centrale, cu sălile mici dispuse în exterior și cele mari în interior, sunt de asemenea scăldate de lumina zilei care, odată intrată prin deschideri mari din tavan, este filtrată și distribuită uniform.
Podeaua de stejar și pereții îmbrăcați cu catifea absorbantă, împiedică orice reflecție, așa încât, în acest mediu particular, numai tablourile sunt evidențiate de lumină, iar culorile își eliberează toată intensitatea. În urma unei selecții foarte stricte, numai 1.150 de tablouri au fost amplasate în galeria principală. Gemäldegalerie are acum cea mai mare clădire din istoria sa. Totuși, acest lucru nu este suficient deoarece are mai mult de 3.000 de tablouri prin combinarea celor două colecții provenind dela Dahlem și Kaiser Friedrich.
Clădirea Gemaldegalerie găzduia o expoziție specială intitulată "Montegna si Bellini". Am aflat astfel că acești geniali pictori au fost cumnați. Deși am întârziat în muzeu câteva ore, dacă am văzut 2/3 din exponate. Când am pășit afară, nu mai distingeam nimic; la lumina zilei nici nu mai puteam citi...
În capul străzii, la ieșirea în Postdamer Strasse, un loc îngrădit - șantier în construcție - aici se construește Marea Galerie Națională, pe un loc accidentat, rămas astfel în urma bombelor aliaților din 1945, cum ilustrează fotografiile expuse pe panourile ce înconjoară șantierul. Nu este nici o greșală, au trecut 74 de ani și a venit rândul și acestui teren viran să fie înobilat, și ce noblețe i se va acorda! O galerie națională de artă și pictură își va deschide porțile în clădirea ridicată aici curând.
Pe seară am mers până la stația de metrou Grădina Zoologică. În drum am intrat în câteva magazine, nu sunt multe deschise după ora cinci.
Ziua de luni 24 iunie era rezervată unei Croaziere pe canalul râului Spree.
Plimbarea de o oră pe apă a fost o vizită ghidată în down town; fără a merge pe jos am văzut lucruri ce nu le vezi chiar dacă ai harta în mână și te plimbi în voie. Am ascultat legende ale orașului, istorisiri din timpul războiului, am aflat detalii de construcție ale clădirilor cât și ale canalelor; ni s-a spus cum orașul a fost bombardat și distrus 90 % - gropile lăsate de exploziile bombelor au fost curățate și acoperite de parcuri, parkinguri sau terenuri de sport, când nu au mai fost bani pentru noi clădiri. Am admirat orașul renăscut, crescut din nou către cer
Croaziera a fost o experiență demnă de adus aminte.
Am continuat cu vizita muzeului de istorie, Deutsches Historisches Museum, pe care l-am găsit nu departe de locul de debarcare, mergând în plimbare pe Unter den linden, continuarea străzii Karl Liebknecht pe care venisem de dimineață.
Dar mai întâi am ajuns la Neue Wache, clădire construită în stil neoclasic. Regele Frederick William al III-lea al Prusiei a ordonat construirea acesteia pentru Palatul Regal situat peste drum, pentru a înlocui vechiul sediu al Gărzii de Artilerie. Proiectarea acestei clădiri a fost prima comisie majoră a arhitectului Schinkel la Berlin. Neue Wache a fost inaugurată la 18 septembrie 1818 de către grenadierii prusieni, cu ocazia vizitei oficiale a țarului Alexandru I al Rusiei.
În 1931, arhitectul Heinrich Tessenow a fost însărcinat de statul liber al Prusiei să reamenajeze clădirea ca memorial pentru eroii Marelui Război. Neue Wache a devenit Memorialul guvernului prusac al statului. După Machtergreifung nazist, clădirea a devenit teatru de desfășurare al sărbătorilor anuale organizate de Partidul nazist și forțele armate din Wehrmacht.
După reunificarea germană, Neue Wache a fost rededicat ca Memorialul central al Republicii Federale Germania pentru victimele războiului și dictaturii. La sugestia cancelarului Helmut Kohl, a fost instalată în centru o versiune mărită a sculpturii "Mama cu Fiul ei mort" de Käthe Kollwitz Sculptura în stil pietà este așezată chiar sub oculus; fiind astfel expusă ploii, zăpezii și frigului climatului berlinez, simbolizează suferința civililor în timpul celui de-al doilea război mondial.
Deutsches Historisches Museum (DHM) de care nimeni nu stia unde se află, era un pic mai departe, la nr 2 pe Under den Linden. În spate are o adiție, un fel de turn din sticlă ce îmbracă o scara, realizat după planurile marelui arhitect Pei (da, cel cu piramida de la Louvru). M-am urcat in el și de la etajul doi am contemplat orașul în lumina crudă, filtrată, a zilei.
Muzeul a fost deschis la 28 octombrie 1987 cu ocazia comemorării a 750 de ani de la fondarea Berlinului, în clădirea Reichstag din fostul Berlin de Vest.
Căderea Zidului Berlinului a dus la schimbarea planurilor: în ziua reunificării, 3 octombrie 1990, guvernul federal a transferat colecția la DHM. Astfel, Zeughaus din 1695 - cea mai veche clădire de pe Unter den Linden - a devenit sediul Muzeului Istoric German. Primele exponate au fost aduse în Zeughaus în septembrie 1991. Deschisă în decembrie 1994, expoziția permanentă a fost mai târziu intitulată "Istoria germană în imagini și mărturii" și prezintă o colecție de peste 2000 de exponate.
După amiază urma să vizitez Guggenheim, colecția de picturi a Deutsche Bank.
Cei de la bancă erau ocupați cu niște filmări, fotograful era un tip înalt care semăna cu actorul Walter Matthaw dar vorbea italiană. Recepționista nemțoaică neînțelegând ce îi cer, m-a îndreptat către o coreancă micuță în taior bleumarin tip-top, căci cine vorbeste altă limbă decât germana în Berlin? emigranții. Trebuia să o iau după colț la dreapta, să trec prin niște uși de sticlă...nu am găsit nimic, se pare că nu mai există acest muzeu, bancherii fac economie - acesta era un muzeu cu intrare gratuită.
Așa că am bifat altceva, străzile cu magazine Friedrickstrasse și Franzosischestrass și cele două monumentale domuri: Französischer Dom și Deutscher Dom, cu clădirea sălii de concerte între ele în Gendarmen Markt. Am intrat la Lafayette și în alte magazine ale unor designeri mondial cunoscuți. Prețurile m-au intrigat: o pereche de pantofi de damă așa cum am purtat prin 1974, costa 380-400 e.
Dar cine își mai amintește vremurile acelea ca să strige: PLAGIAT!
Marți 25 iunie. Teii in floare sunt toți pe strada mea, așa am crezut ieșind de dimineață din hotel. Dar am constatat mai târziu că tot orasul are tei in floare și se lăfăie scăldat de soare și de acest miros dulce-amărui al florilor de tei. Dupa marile bombardamente din 1945, da, nu am gresit, în martie 1946 a venit viitoarea regina a Angliei, Elisabeta II, la Berlin. În semn de prietenie a oferit trandafirii pentru grădina de trandafiri din Tiergarten, care azi constitue o oază de culoare și parfum.
Pădurea parc Tiengarten fusese decimată în război. Nu numai că berlinezii au avut voie să taie copaci din pădure pentru lemn de foc, dar și bombele din 1945 au făcut devastări.
Împreună cu viitoarea regina, primarul Berlinului a plantat un tei, simbol al renașterii poporului german (care fusese pedepsit și trebuia să se întoarcă la...agricultură).
Pentru azi mi-am propus: o vizită la Hamburger Bahnhof, fostă gară salvată și amenajată ca muzeu, vizită la Bode Museum - ultimul rămas de vizitat din grupul celor cinci muzee, parcul Montbijou din fața muzeului și strada Oranienburger cu noua, monumentala sinagogă.
Am ajuns destul de greu la Hamburger Bahnhof. Am intrat în curtea plină de mese de restaurant - se pregătea o mare recepție, ba era și o orchestră ce își lega la prize instrumentele de percuție. Așezarea sa chiar pe malul canalului, face această clădire să fie și mai interesantă.
Gara a fost construită conform planurilor lui Friedrich Neuhaus în 1846/47 ca punct de plecare al căii ferate Berlin-Hamburg. Este singura clădire terminală ce a supraviețuit în Berlin din perioada neoclasică târzie și una dintre cele mai vechi clădiri de stații de tren din Germania.
Clădirea nu a mai funcționat ca gară încă din 1884, când trenurile de mare distanță de la Berlin au început să plece de la Lehrter Bahnhof.
La mijlocul anilor '80, antreprenorul berlinez Erich Marx a oferit orașului colecția sa privată de artă contemporană. Senatul de la Berlin a decis în 1987 să înființeze un muzeu de artă în fosta gară. Competiția pentru renovarea stației a fost câștigată de arhitectul Josef Paul Kleihues. În noiembrie 1996, muzeul a fost deschis cu o expoziție de lucrări ale lui Sigmar Polke.
Lucrări ale artiștilor Joseph Beuys, Anselm Kiefer, Robert Rauschenberg și Andy Warhol sunt expuse permanent. Un accent al colecției galeriei naționale este arta pusă pe video și film, video din anii 1970 - un cadou al lui Mike Steiner și arhivele media Joseph Beuys.
Între 2004 și 2010, s-au expus părți din Colecția Friedrich Christian Flick, lucrări de format mare de Paul McCarthy, Jason Rhoades, Rodney Graham, Peter Fischli, David Weiss și Stan Douglas.
La muzeul Bode am făcut poze hallului central cu monumentala scară, hall în care troneaza Friederick III călare pe calul său. Muzeul poartă numele celui dintâi curator al său și a fost deschis în 1904.
M-am așezat vis-à-vis de Bode, peste canal, pe o terasă ce se prelungea pe malul canalului, cu o bere și un sandwich jambon beurre cumpărat de la metrou, de la o mică brutărie numită Petite France. Barmanul de la această terasă era un tânăr de culoare, care vorbea engleză și
era nebăutor. Pentru un țap de bere am lăsat în plus un euro, pe care mi l-am recuperat când am dat înapoi țapul. Este o mare concurență în oraș între diversele puncte de vânzare; o sticlă de apă de 500 ml este 3, 4, sau chiar 5 euro.
Am pornit spre vestitul Parc Montbijou al cărui nume se găsește doar pe hartă. Parcul este plin de oameni ce fac plajă. Pe alei se plimbă femei orientale acoperite de văluri din cap până la poale, cu 3-4 copilași agățați de fuste; doamne în vârstă, elegante, coafate, își plimbă câinii mici, creți și albi. Am ieșit din parc pe Oranienburger Strasse.
Dar unde este stația de metrou? Am intrat într-o patiserie și am întrebat. Nu, nu era decât o stație de tren pe aproape, de unde puteam lua pe S2 până la Grădina Zoologică. Cu greu am urcat cele două pachete de trepte, m-am suit în tren și am început să mă gândesc că mai am miercuri și jumate de zi de joi, până la întoarcerea la București și îmi rămâneau atâtea de făcut! Mai aveam de mers la Charlie - fostul punct de frontieră, la zidul de est, la acvariu și în cartierul unde s-a născut un fost vecin de al meu din Toronto, care m-a rugat să văd ce mai este pe la casa în care s-a născut el.
Cum aparatul foto, după ce a luat contactul cu pietrele străzii nu mai dădea semne de sănătate, m-am hotărât să merg la Europa Centre unde remarcasem existența unui mare magazin de aparate electronice, poate dau de un bărbat priceput care va ști să-l depaneze.
Am urcat la etajul doi la aparatele de fotografiat și m-am adresat unui vânzător neamț care mi-a inspirat încredere. După ce i-am expus problema, mi-a recomandat să cumpăr alt aparat dacă nu am timp (cca 3 săptămâni) ca el să-l trimită la reparat.
Miercuri 26 iunie. Este ora 9, șantierul de vis-avis și-a inceput lucrul...trebuie să plec...dacă închid geamul nu îl mai pot deschide, trebuie să chem de la recepție - căci acesta este un geam uriaș, basculant, ce nu se lasă mișcat cu una cu două.
Plecarea mea se apropie: azi am printat Boarding Pass la receptie. Aici toată lumea vorbește rusește dar se face că înțelege engleza.
Obiectivele de azi sunt: Deutsches Technikmuseum (Muzeul Tehnic), Charlie Point, Zidul Rușinii - vestitul Wall ce separa Berlinul în orașul de est și cel de vest, Piețele Savigny și Hohenzollern.
Am ajuns în oraș la Charlie Point. Americanii au controlat trei treceri de frontieră la Berlin. Checkpoint Charlie, Friedrichstraße 43-45, Mitte - numit după a treia literă a alfabetelor ortografice internaționale (Alpha, Bravo, Charlie ...). O ultimă bucată a Zidului este situată nu departe de muzeul de la colțul Schützenstraße și Friedrichstraße.
Plin de turiști, de grupuri școlare, de oameni vârstnici. Încă mai există căscioara ce se chema Charlie Point. Desigur, tinere fete își fac poze cu soldatul de servici căci, încă mai este păzit acest punct pentru beneficiul turiștilor și poate al istoricilor.
Iată o selecție de locuri unde încă mai puteți vedea rămășițe ale Zidului Berlinului:
Cimitirul St. Hedwig vechi; Bösebrücke; Galeria East Side; Memorialul Zidului Berlinului; Gutspark; Groß Glienicke; Cimitir invalid; Mauerpark.
O bucată de aprox. 15 m din versiunea finală a Zidului Berlinului (cunoscut ca Zidul de frontieră 75 după anul în care a fost ridicat), se întinde de-a lungul laturii nordice a cimitirului St Hedwig, cel mai vechi cimitir catolic din Berlin. Această porțiune ce se află în conservare istorică, se desfășoară de-a lungul așa-numitelor "Poduri Liesen" care au traversat fosta granița dintre vestul și estul Berlinului.
Trecerea de frontieră Bornholmer Straße, la capătul estic al acestui pod, a fost prima deschisă în noaptea de 9 noiembrie 1989. Există un amplasament de-a lungul laturii de nord a Bornholmer Straße, mărginit de fostul zid, și câteva locuri de grădină unde s-au plantat în 1990 peste 100 de cireși japonezi, cadou de la poporul japonez; procesul de unificare a Germaniei a fost urmărit cu mult interes în Japonia.
Groß-Glienicker See, un lac foarte agreat de populație datorită apei sale cristaline, a fost disponibil exclusiv vest berlinezilor: granița dintre Est și Vest trecea chiar prin mijlocul lacului și era marcată de geamanduri, iar fortificațiile Zidului au fost ridicate pe malul lacului.
Guvernul est-german a ocupat tot mai mult spațiu de-a lungul anilor pentru instalațiile sale de frontieră și cimitirul Invalidenfriedhof, înființat în 1748, a căzut victimă acestei "foamete de pământ".
Peste 90٪ din morminte au fost desfințate pentru a face loc turnurilor de veghe, benzilor de control și drumurilor de patrulare.
Mauerpark - o rămășiță a Zidului în acest parc stabilit odată ca pământul nimănui, a devenit o adevărată pânză, preferată pentru artistii grafiti.
Instalațiile de frontieră din Germania de Est s-au desfășurat în paralel cu canalul Flutgraben. Această fostă fâșie de graniță dintre Treptow și Kreuzberg a devenit o zonă verde de-a lungul Flutgrabenului. Turnul de ceas Schlesischer Busch găzduiește o serie de expoziții.
Ruinile zidului la Potsdamer Platz și Stresemannstrasse au fost demolate abia în 2008. Șase secțiuni au fost ridicate ulterior în fața intrării în stația Potsdamer Platz. La colț se află unul dintre ultimele turnuri de veghe rămas în picioare în oraș.
Festivalul libertății "Topographie des Terrors" - Granița dintre Berlin-Mitte (fostul Berlin de Est) și Kreuzberg (fostul Berlin de Vest) se întinde pe aproximativ 200 m de-a lungul Niederkirchnerstraße. Aici se află astăzi expoziția permanentă Topografia Terorii, vechiul loc al celor mai importante instituții ale aparatului de persecuție și terorism nazist între 1933 și 1945.
Deutsches Technikmuseum - Muzeul German al Tehnologiei, prezintă o largă colecție de obiecte tehnice istorice. Inițial s-a pus accentul pe transportul feroviar, dar astăzi sunt prezentate exponate de diverse tipuri de tehnologie industrială. Muzeul conține de asemenea, un centru științific numit Spectrum.
Muzeul Traficului și Tehnologiei a fost fondat în 1982 și a fost deschis în fosta clădire a stației Hamburger Bahnhof în 1906. Muzeul actual este situat pe fosta curte de marfă de pe Anhalter Bahnhof din districtul Kreuzberg din Berlin. Redenumit Deutsches Technikmuseum în 1996, zona expozițională a fost extinsă treptat cu un complex nou de clădiri inaugurate în 2003. Pe terasa actualului muzeu se găsește un avion din faimoasa forță aeriană americană, un Douglas C-47B Raisin Bomber.
Stația Savigny a fost construită în 1895/1896 pe arcade tipice din Stadtbahnul din Berlin, în mijlocul unei noi zone rezidențiale din jurul Savigny Platz, între stațiile Zoologischer Garten și Charlottenburg. Inaugurarea a avut loc la 1 august 1896.
Între 1986 și 1989, secțiunea dintre grădina zoologică și Savigny Platz a fost renovată cu grijă, iar suprastructura a fost complet refăcută. Platformele și structurile de intrare și-au păstrat in mare parte designul istoric. Deasemenea, o galerie de 100 metri numită Weltenbaum II (Arbore al II-lea Mondial), a fost amplasată pe firewall-ul platformei de vest. Această galerie realizată sub îndrumarea artistului Ben Wagin, este un fel de avertisment împotriva distrugerii mediului. 18 artiști diferiți, printre care Joseph Beuys, au participat.
Tipică pentru Berlinul de vest, piața Savigny cu străzile sale cu aer parizian, are și o grădină, iar numele este luat după Friedrich Carl von Savigny, jurist de renume mondial. Sculpturile de bronz din grădină sunt de August Krauz.
Piața Hohenzollern și-a luat numele în 1901, după casa imperială germană Hohenzollern. În 1910, a fost modernizată devenind un pătrat înconjurat de fântâni și o plantație de stejari. Până în 1913 a fost construită prestigioasa stație de metrou Hohenzollernplatz.
În 1930, biserica protestantă a fost construită de Fritz Höger, arhitectul casei Chilehaus din Hamburg.
Pe parcursul celui de-al doilea Război Mondial, piața și biserica au fost deteriorate. Reconstrucția a durat până în 1950. Din 1966, biserica este listată ca monument istoric. În 1968, piața a fost complet reproiectată, a fost creată Fântâna Delfinilor de Hans Bautz.
Cum seara se apropia am stat pe o bancă, sub un stejar bătrân, urmărind câinele mare galben, un Labrador, care atunci când stăpânii nu se uitau la el, intra în Fântâna Delfinilor, încercând să prindă în bot jeturile de apă. Era o splendidă seară caldă, de vară. Chiar pe marginea fântânii, s-au așezat două blonde cu părul lung, două frumose nemțoaice, mamă și fiică. Fetița a citit un timp dintr-o carte de povești. Cu părere de rău, m-am ridicat și m-am îndreptat către stația de metrou. Trversând către stație care este pe mijlocul străzii largi, am observat tufele de trandafiri de cele mai diferite culori, care își lansau în aer mirosurile ademenitoare. Stația de metrou, în majolică pe nuanțe de bej până la maron închis, este de o eleganță deosebită. Lămpi demne de o sală de bal, completează atmosfera. Stâlpii masivi sunt modelați cu atenție pentru detaliu, încadrându-se de minune în décor.
Joi 27 iunie. Sunt în aeroportul Shönfeld, este 2:10pm și nici un anunț al avionului meu. Mi s-a spus că numai cu 2 ore înainte de plecare se iau bagajele. Ce zi pierduta!
Și totuși, azi de dimineață ziua se arăta fructuoasă: am cumpărat niște vederi; am intrat la KDW, pe Kurfurstendam, la vestitul magazin gen Harrods în Londra sau Lafayette la Paris; am trecut prin piața de alimente la capătul străzii și am remarcat prețurile de producător: carnea 40 e, brânza 32 e, 7 e barchetuțe de căpșuni. Am intrat la City Shoe unde pantofii ce i-am văzut mi-au bucurat sufletul. Cam 100 e costau adidașii Stan Smith, Clarke etc. Poate îmi iau unii de la Paris. Mi-am amintit ce înseamnă să porți pantofi "de marcă", eleganți, comozi, cu un design ergonomic. M-am interesat despre această firmă și am aflat că nu există decăt în Germania.
M-a uimit faptul că o mulțime de fete tinere își permit obiecte de un lux deosebit și desigur preț. Există lume foarte bogată, îți dai seama de acest lucru și numai dacă observi ce mașini circulă: negre, elegante, mai mult mărci locale. Sunt și căteva japoneze, dar tot negre și foarte elegante.
Vânzătorii, funcționarii de bancă, persoanele ce vin în contact direct cu turiști sau afaceriști străini, sunt cu siguranță emigranți. Artizanii și producătorii însă, sunt nemți, localnici.
Toate pozele ce le-am făcut de marți încoace, sunt neclare, mișcate. Obiectivul intra cu greu la loc.
Dar să revin la aeroport: văd că lumea se așază la coadă la al doilea checking - mă întreb ce să fac
Fiind atât de devreme poate nu este bine să dau bagajul, să nu mi-l trimită în altă parte. Cred că mi se citește peste umăr - oare dece vine lumea așa de aproape?
Stând pe niște scaune rezervate pentru handicapați, căci nici bănci nu se găsesc în acest modest aeroport, am intrat în vorbă cu o pereche de români care aveau drum lung de făcut. Erau plecați de la Cernăuți și se îndreptau spre Suedia să-și vadă nepoțelul nou născut. Erau din Moldova rusească, el făcuse armata la ruși, era născut în 1952.
Am ajuns la București noaptea pe la 9. Am luat autobuzul ce leagă aeroportul Otopeni de centrul orașului. Nu m-am uitat la număr, nu am întrebat șoferul de traseul ce îl va parcurge. M-am plimbat în tot Bucureștiul, pe Calea Victoriei, pe bulevardul Elisabeta, pe la Cișmigiu, pe malul Dâmboviței până la operă, în stânga prin spatele Palatului Parlamentului, pe Rahova în sfârșit am ajuns la Piața Unirii. Se făcuse aproape ora 11. Am fugit să-l prind pe 104 care tocmai trecea, dar nu am putut traversa, se pusese stop roșu și încă unu. Am ajuns în stația de vis-a-vis de magazinul Unirea.
Timpul trecea și veneau una după alta mașini de nopate. Taxiurile erau foarte puține și erau oprite imediat de țigăncile florărese ce își terminaseră florile de vânzare și se retrăgeau acasă. În sfârșit întreb pe o tânără care părea că încearcâ să prindă pe cineva la telefon: "Ce se întâmplă? dece nu mai vin mașini?"
Am aflat astfel că de la ora 11 noaptea, nu mai circulau autobuzele, intrau mașinile de noapte care nu respectau întocmai treseele de zi. Tânăra comandase un taxi și am rugat-o să mă ia în direcția ei, căci mergea către Balta Albă. Nici o problemă, m-a luat și m-a lăsat la barieră, nici nu a vrut să audă de bani. Ce șansă! Este bine când totul se termină cu bine!
Arh. Mariana Popa
Toronto
|
Mariana Popa 4/2/2020 |
Contact: |
|
|
