Căutări - Înfrumusețarea
Probabil vor fi fiind încă destui care își amintesc ca mine de vremurile în care reîmprospătarea lucrurilor vechi și uzate era o practică obișnuită și necesară, ca și înfrumusețarea celor anoste sau de calitate jalnică. Se întorceau paltoane, se coseau nasturi noi, se peticeau cu imaginație hainele rupte, se tricota cu modele sofisticate în ciuda ațelor proaste, se coseau imitații de haine ”la modă” din materiale ieftine, se puneau huse peste tapițeriile scorojite, se decora masa de sărbătoare oricât de sărăcăcioasă, se apreta, se călca cu dungă tăioasă și câte și mai câte pentru un pic de culoare, de eleganță, de frumos.
Sigur treburile ieșeau după priceperea, talentul și gustul (bun al) fiecăruia, dar chiar în epoca cenușie a uniformității și a (anti) stilului proletar, a (anti) esteticii pur utilitare, creativitatea noastră căuta subtil frumosul (neideologizat). Era măcar iluzia personalizării, a individualității, a stropului de lux.
Să fi fost o instinctivă ”rezistență prin înfrumusețare”? Greu de spus. Retroactiv, cel mai inocent act de nonconformism poate fi interpretat astfel... Cred mai curând că e(ra) un impuls estetic de supraviețuire, o obișnuință (tradițională) de a decora, de a transfigura un spațiu oarecare într-unul afectiv și în ultimă instanță e(ra) un mod de a descoperi și manifesta un Eu pe care ideologia încerca să-l reprime, dar nu îl putea elimina.
Era vremea în care se puneau petice noi pe sacii vechi și putem spune că nu de puține ori sacii vechi erau mai frumoși decât peticele noi. În lumea șabloanelor și a culturii de masă, obiectele vechi aveau farmec și valoare și orice efort de a le păstra, de a le revitaliza era îndreptățit. Nu știam cred mulți dintre noi despre poeticul Kintsugi din tradiția japoneză, restaurarea cu aur (sau alte metale prețioase) a porțelanurilor vechi, sparte, o artă și o filosofie întreagă, prin care se dădea o nouă viață (mai frumoasă) lucrurilor ce păreau ”rănite de moarte”. Sigur, nu putem suprapune motivațiile noastre peste mentalitatea japoneză de (acum) sute de ani (care a știut cumva să esențializeze adânci adevăruri pornind de la gesturi mărunte), dar lucrurile [sic!] se schimbă cred, când ne mutăm din sfera obiectelor în cea a sentimentelor, a trăirilor, a experiențelor de viață.
Rupturile interioare nu se pot lipi, nu se pot repara decât prin migăloasa artă a restaurării cu aur topit, sufletul răvășit nu poate fi readus în matcă decât prin înfrumusețare. Și cred că acest lucru este adevărat atât pentru dramele personale cât și pentru suferințele colective. Individ și neam pot fi recuperați doar mai frumoși. Mai ușor de spus însă decât de făcut. Cum să faci din cioburile de frică, durere, disperare, suferință, ură, conformism, resentiment, egoism, neîncredere un vas de curaj, bunătate, generozitate, înțelegere, milă, acceptare, iubire? Proces anevoios, fără îndoială și în fragilitatea noastră ”ne spargem” sub cel mai neînsemnat șoc. Miza este însă una absolută, orice suflet merită orice efort pentru a fi vindecat, cu imperfecțiunile și cicatricele la vedere ca semne ale bătăliilor purtate. Cum niciun suflet nu poate fi înlocuit cu altul, cum nicio viață nu poate fi trăită de altcineva și cum niciun suflet și nicio viață nu sunt neîncercate și nerănite, Kintsugi ar trebui să fie un meșteșug primordial.
Obsesiv, revin la contextul tulbure al epocii comuniste, atât cât am trăit-o (mai mult în blazarea și agonia sfârșitului decât în perioada de teroare), doar din cauza familiarității, doar pentru că mi-a fost dat să văd pe viu cum a generat evidente simptome maladive ce ne obligau mereu la subterfugii profilactice ori vindecătoare, doar pentru că mi-a creat un automatism de apărare, de refugiu într-o micro lume imaginară în care totul era recreat mai frumos. Nu știam atunci că se putea altfel, mi se părea doar normal să caut frumusețea (nu ca o simplă călătorie estetică, deși arta a fost de mare ajutor). Cred că cei mai mulți au făcut ca mine, fiecare în felul lui (și unii admirabil).
Din nefericire istoria întreagă e roasă de urâțenie, nu de puține ori monstruoasă și nici un veac și nici o societate nu e imună la ea, reflexul înfrumusețării e mereu actual. Vom ajunge vreodată, ca umanitate la perfecta, christica frumusețe dostoievskiană care va salva lumea? Suntem măcar pe drumul spre ea? De ce mă voi fi gândind că primii pași ar putea fi să brodezi o floare pe o salopetă ponosită, să-ți înrămezi portretul pe care ți l-a desenat copilul tău la trei ani, să-ți ceri iertare când ai greșit, ori pur și simplu să îi spui cuiva că îl iubești enorm?
........................
Toronto ON
|
Lăcrămioara Varga Oprea 3/27/2020 |
Contact: |
|
|
