O nouă primăvară a " Observatorului "
Scriu câteva cuvinte despre revista “Observatorul” din Toronto, stârnită de un eveniment: schimbarea locației în care această prestigioasă revistă “vedea lumina zilei”, în fiecare lună.
Acest eveniment, văzut de la distanță, pare fără prea multă importanță, dar pentru cei implicați, a însemnat un rămas bun de la un adevărat univers de hrană spirituală. Pentru mine personal, fără să dau uitării alte reviste importante care au publicat scrierile mele, păstrez la loc de cinste momentul care mi-a marcat destinul.
S-a petrecut cu aproape două decenii în urmă, când viața mi se părea ruptă în două: “înainte de Observator sau după Observator”.
Acolo unde “s-a născut” “Observatorul”, într-o sală mare cu baloturi uriașe de hârtie, cu toată aparatura necesară tipăririi diverselor publicații, în diverse limbi, o dată pe luna, părintele Observatorului, Dumitru Puiu Popescu, își chema colaboratorii la o șezătoare literară. Așezați în scaune, sau cocoțați pe baloturile de hârtie, mai mult de dragul pitorescului, ascultam noutățile din lumea scriitorilor, prezentate de Domnul Dumitru Puiu Popescu. Ascultam și comentam informații despre noi apariții în domeniul cărților și a revuisticii, prezentări remarcabile ale evenimentelor din țara noastră, sau de pretutindeni, lucrări demne de a fi prezentate în mari aule universitare. Participam la diverse aniversări, comemorări sau evocări, ne bucuram de întâlniri cu personalități venite din țară sau stabilite în străinătate, ascultam coruri sau muzică interpretată la pian de tinerii români, admiram tablouri expuse cu acest prilej, schimbam păreri. Încheiam cu o aleasă desfătare cu bunătăți și vinuri așezate pe o masa pe care trona o pâine făcută după tipicul românesc, o pâine mare în care erau înfipte cele două stegulețe: al Canadei și al României. Tot în tot, a fost o activitate frumoasă, înălțătoare și viguroasă, capabilă să destrame părerea unora că trăim într-un deșert cultural.
Acum, când a venit timpul mutării redacţiei, am putut vedea o lacrimă în ochii mentorului acestei reviste, lacrima domnului Dumitru Puiu Popescu, cum se întoarcea în interiorul său, în locul cald al inimii, acolo unde păstrează ce are mai scump.
Și, pe drept cuvânt, putem să numim “o scumpătate” această revistă, “Observatorul”.
În primul rând, pentru că e un fenomen cultural croit pentru orice român de bună credință, un promotor al culturii așa cum se prezintă în fața cititorului, constant și egal cu sine însuși. E o revistă cu deschidere permanentă a paginilor pentru toți cei care doresc să bată la poarta consacrării literare, sau pur și simplu, să-și spună un punct de vedere. Colaboratorii se pot exprima liber și plenar, cenzurat numai de calitatea exprimării în varii domenii.
Fără ”Observatorul”, viața noastră ar fi fost mult mai săracă în spirit. Despre valoarea acestei reviste, printre altele, ne vorbesc, scrisorile cititorilor, precum și premiile și distincțiile primite de-a lungul anilor.
Revista apare neîntrerupt de la primul număr și până astăzi, timp de aproape un sfert de veac, înfruntând multe asperități, în special lipsa dolarilor care să-i dea viață. Dar domnul Dumitru Puiu Popescu, dând dovadă de tenacitate, a găsit, numai el știe cum, oxigenul necesar pentru infuzii de respirații. Și așa cum au mers lucrurile până acum, putem spera la dăinuirea ei peste timp. Corul vocilor celor ce sunt implicați necondiționat în viața revistei chiar îi prevede o strălucire și o lungă carieră. Fac numai o trimitere la colaboratorii care sunt antrenați de bunăvoie în spiritul voluntariatului, cum se întâmplă la multe publicații, totul din dragoste și responsabilitate pentru formarea omului de lângă noi, din dragoste și prețuire pentru frumoasa și armonioasa noastră limbă română, dar și ca un mesaj cu bătaie lungă pentru viitorime. Acum, în timpul nostru, marcat de multe contradicții și negarea multor valori, oamenii orbecăie căutând liniile definitorii ale unei vieți echilibrate, revistele, în rândul cărora se înscrie și “Observatorul”, reprezintă o gură de aer, ca atunci când se deschide fereastra unei camere în care respirația era grea.
În încheiere, amintesc vechea credință că orice schimbare aduce o noutate, o reîmprospătatre sosită pe aripi de primăvară. Primăvara aceasta, atât de aşteptată şi îndrăgită, a adus cu ea nu numai Mărţişorul, dar şi un sediu nou Observatorului. Sperăm să fie de bun augur, iar cei care contribuie la fiinţarea revistei să aibă sănătate, inspiraţie şi dorinţa de a promova tot ce avem mai bun în sufletele nostre de români. Păstrăm o vie amintire vechii locaţii, în care am trăit emoționante întâlniri prilejuite de aparția dragului nostru “Observator”, unde ne-am cunoscut, unde s-au legat prietenii. Şi mai sperăm ca directorul său împreună cu colaboratorii să continue să dea contur identității spirituale a românilor aflați în această parte a lumii, căci, nu-i așa? Omul sfințește locul.
Să-ți fie și în continuare visurile împlinite, dragă “Observatorule”!
.................................
Elena Buică
Toronto
|
Elena Buică 3/24/2020 |
Contact: |
|
|
