Nae Ionescu - Intre iubiri si detractori
Înflorind de-o parte, printre femei, viața
zbuciumată și de veșnică neodihnă interioară,
pururi în salt peste sine însuși; rodind pe de alta,
printre bărbați, viața de liniște, de reculegere, de
regăsire și de dăruire din plin. (Mircea Vulcănescu)
Femeile din viața Filosofului.
Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina
chemării care, răspândește mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!
Elena-Margareta-Fotino era o frumoasă șatenă armâncă, cu frunte lată de amazoană încadrată armonios pe chipul prelung, cu nas acvilin, cu gura surâzătoare înrămată în două gropițe fine, catifelate ce dezvăluie șiragul de perle al dinților parcă sculptați anume, cu ochii mari aprinși, de mure, cu privire sfredelitoare, dincolo, înspre zenitul serafic, cu părul bogat prins în două cozi groase de aproape un metru, ce-i cădeau perpendicular pe sânul feciorelnic ascuns tainic în nobilul costum popular. Avea imaginea unei ființe nobile, puternice, autoritare, exaltate, dar stăpâne pe destinul ei pe care-l va urma până la capăt fără cârtire, fără nici o împotrivire.
Elena-Margareta Fotino, o distinsă mignona nubilă de sânge regal era studentă la Litere, când l-a întâlnit pe frumosul student sclipitor în Filosofie la aceeași Universitate București. Nae Ionescu a primit o bursă și a plecat în Germania în 1913.
S-a întors în țară după un an pentru satisfacerea serviciului militar. Apropierea dintre cei doi a avut loc în perioada cătăniei filosofului la Brăila, finalizându-se cu cununia civilă în 25 Noiembrie 1915, în Capitală. Filosoful pleacă din nou în Germania însoțit de inimoasa sa soție. După intrarea României în război împotriva Germaniei, Nae Ionescu ajunge prizonier în castelul Celle-Schloss. La eliberare filosoful doctorand lucrează la o editură religioasă, urmărind evoluția războiului care se configura negativ pentru Germania, în paralel cu anarhia bolșevică aprinsă în Kiel, Munchen, Berlin.
Nae le urmărește desfășurarea și înțelege întinderea pe care rețeaua bolșevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înțelege că Germania era doar o verigă din reacția în lanț a revoluțiilor bolșevice. (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu și fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, București-2015, p.6)
Fiind la Munchen, la trei ani de la căsătorie, pe 25 Noiembrie 1918, Elena-Margareta devenită mamă se confesează Jurnalului său: Trei ani de iubire și credință; trei ani de grele încercări; trei ani de curaj și speranțe, trei ani de adâncă luptă pentru existență și sufletească. Doi copilași au binecuvântat această căsătorie, doi băieți mici și drăgălași. (ibid., p. 21)
Elena-Margareta era bucuroasă, fiind consoarta unui tânăr prefigurat a deveni Om mare, era fericită fiind de două ori mamă, era tânără, iubea, dar era singură, aproape întotdeauna neîmplinită și neîmpăcată. Nae? Da, e un bun prieten, dar pentru el eu nu sunt decât o femeie și o femeie poate să fie curajoasă, activă, bună, iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă minte, dar una de femeie. (ibid., p. 22)
În sânul familial s-au cuibărit două virtuți prețioase, cinstea și onoarea. Capul familiei și-a ales onoarea, iar Elena-Margareta cu ce-a mai rămas. Mi-am ales cinstea ca virtute fiindcă o simt trăind în mine mai tare decât mine, în afară de voința mea; dar toate năzuințele mele tind cu desperare spre onoare. (ibid., p. 31)
Lună de iarnă în plină Capitală. Zi cu ger pe străzi, în unele case, dar și în sufletul Elenei-Margareta. Luni 22 Februarie 1930, peste ființa ei se preling sloiurile despărțirii de Nae. Dragostea lor încremenise. De ce? Aspirațiile lui politice, ambiția și nestatornicia lui, toate femeile care alergau după el, familia mea, prietenii lui falși, toate au contribuit la îndepărtarea noastră. (ibid., p. 40)
Peregrinările profesorului pe căile șerpuitoare, misterioase, tainice, ispititoare ale frumosului feminin, n-a însemnat nestatornicie, ci căutarea feminității însăși, cum i se pogorâse o singură dată făptura idealului de iubire, sub chipul unei tinere deosebit de frumoase. Am iubit, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum nu mai văzusem...Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuindu-mă și pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea. (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Așa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, București-1992, p. 110)
Istoria Donjuanismului bucureștean a deschis-o marele boier valah, dregător domnesc, istoric, filolog, poet, diplomat Ienăchiță Văcărescu (1740-1797), i-a perpetuat apoi noblețea Prințul Alb Barbu Știrbey, favoritul Reginei Maria și a rafinat-o la nivel de spirit renascentist carismaticul gânditor creștin-ortodox și eruditul profesor universitar Nae Ionescu, coborâtor din boierii Băleni. Rugul dragostei lui neputând arde într-o iubire copleșitoare, covârșitoare, cutremurătoare s-a ostoit în pâlpâirile efemere ale unor flăcări doar ațâțătoare, nemistuitoare precum, Ileana Baston, Ștefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Elena Popovici-Lupa, ori Cella Delavrancea. Șirul de mărgăritar feminin l-a înfășurat într-o ispititoare mireasmă de beatitudine afrodisiacă. După unele din ele și-a părăsit casa, pentru altele și-a frânt rosturi și valeități..., dar nu s-a despărțit niciodată în chip legiuit de singura femeie care i-a fost soție - Elena-Margareta Fotino... Un lucru m-a impresionat totdeauna cînd m-am gîndit mai mult la Nae Ionescu: asemănarea lui izbitoare cu Abelard! Nu numai în privința pozițiilor lui filosofice, ci în toate veleitățile și destinele lui. Îmbinarea aceasta a logicismului care, între sic et non pretinde coerența adîncă dincolo de lucrurile simple, care trec, și care caută o noimă-n toate, unit cu setea nesecată de experiență, care iscodește posibilitățile ascunse-n fiecare ființă spre a le face să se istovească lund chip, nu face, oare, din trecerea omului în viață, printre femei, o formă a aceleiași căutări de absolut, de ispitire a vieții formelor, pentru a găsi, dincolo de ele, miezul lor neschimbător, căutare pe care John Charpentier o descoperea, în cartea lui de curînd închinată Heloisei, la întemeietorul schitului Sfîntului Paraclet? (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 108-109)
Pentru colosul gândirii metafizicii creștine Nae Ionescu, amorul a fost un mijloc sau o formă proprie de depășire a sinelui, iar femeia i-a urmat ca o cale a sensibilității, ca un simbol al frumuseții, ca o chemare a voluptății, spre un răspuns al virilității sale.
Ileana Baston a fost o frământare spre o dorință de împlinire care a eșuat neputincios într-un sentiment zănatic. A fost doar o adiere cu parfum de femeie.
Ștefania Zottoviceanu a căzut pradă irezistibilei fascinații pe care o întâlnim doar la fluturele obsedat de lumina unei flăcări îndârjite, dar care, apropiindu-se prea mult de lumină a uitat de foc și de aripile sale care s-au făcut scrum.
Maria, fiica boierului Dimitrie Rosetti Tescani, admirator și prieten al filosofului Vasile Conta, devenită Maruca Cantacuzino, s-a căsătorit la 18 ani cu fiul Nababului Gheorghe Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, aproape dublu ca vârstă, 34 de ani, devenit ministru al Justiției în guvernul Ionel Brătianu în vremea primului război mondial, dar a sfârșit într-un stupid accident de mașină în anul 1928.
Maria-Maruca și-a făcut ucenicia și ocrotirea cu multă fidelitate sub înaltul patronaj al marei Curtezane-Regina Maria, în paralel cu profesiunea de credință a amândurora, privind îngrijirea răniților din Spitalul Militar Iași. Într-o perioadă de timp a acordat asistență medicală și marele teolog, poet, scriitor Nichifor Crainic. Acesta, consemnează istoricul Ioan Scurtu, avea să noteze că domnița își începea în fiecare zi programul la ora trei după-amiaza, într-un pavilion din scândură amenajat în incinta spitalului. (Ioan Scurtu, Istoria Civilizației Românești Perioada interbelică 1918-1940 Ed. Enciclopedică, București-2009, p. 131)
În acea amenajare improvizată de decor rustic se mai petrecea însă și altceva. Trei bărbați o vizitau zilnic, în ordine prestabilită, fără greș, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumusețe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniței se auzeau prin scândurile pavilionului. Într-o zi, un doctor a intrat în camera domniței și a găsit o carte franțuzească de cugetări: Una dintre aceste cugetări sfătuia ca pentru a-și menține prospețimea senzațiilor amoroase, femeia să aibă trei amanți simultan. Și specifica: de preferință un bancher, un diplomat și un artist! Așadar, domnița noastră își organiza pasiunea după prescripțiile unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omenești, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinței și al morții pentru țară. (Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Ediție Nedic Lemnaru, București, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 124)
La moartea soțului-prinț Maruca și-a păstrat titlul, dar a pierdut moștenirea, Palatul Cantacuzino, devenind în schimbul unei chirii modice sediul guvernului Maniu și-al Președinției Consiliului de Miniștri. Maria avea deja de câțiva ani buni o legătură amoroasă cu marele muzician George Enescu, poate era chiar artistul celebru din pavilionul Spitalului Militar Iași, sau poate celălalt confrate al încântării Dinu Lipatti, dar la debutul pe scena seducției farmecului feminin al Divelor din lumea aristocrată, a fascinantului filosof Nae Ionescu, prințesa Maruca l-a abandonat fără regret pe artistul George Enescu, consemnând încântată această mare cucerire. În 1928, Nae Ionescu a intrat în viața mea, ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii și metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de alta, existența în totalitate. (Maria Cantacuzino-Enescu, Ombres et lumieres. Umbre și lumini, Onești, Ed. Aristarc, 2000, p. 429)
Maruca a omis însă scena fierbinte petrecută între cei doi amanți ai ei în dormitorul conjugal. Într-o seară, George Enescu, aflat la Sinaia, se întorcea la Vila Luminiș unde locuia cu prințesa, și o găsește în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină - <>. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere pe iubita sa. (Dan-Silviu Boerescu, Nae Ionescu Filosoful playboy și povestea lui halucinantă. Integral, București-2018, p. 14)
Așadar, Prințesa Cantacuzino, confidenta și Eleva eminentă a Reginei Maria pendula între tulburătoarea metafizică a sexului și liniștea cugetării. Cum filosoful o eclipsa din punct de vedere spiritual, metresa aristocrată rămânea doar o sclavă nobilă a trupului seducătorului bărbat. Silueta fină, bine proporționată, cu mușchi-arcuri de oțel, mers viril și hotărât, mișcări agile, repezi, ca flacăra, dar reținut în gesturi și atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului, de adâncimea în hăul interior. Părul negru, des, cu înspicări argintii, fața brăzdată de linii mobile, parcă martirizată de excesul vieții interioare și intensitatea fanatică a crezului său. Sunet dureros al vocii parcă îndoliate de nu știu ce tristețe de nevindecat și cuvânt zdrobitor prin elocvență, în slujba unei inteligențe și a unei științe fulgurante. Privirea albastră, când adâncă, pierdută, ca cerul noaptea, când sigură, dreaptă, expresie de netăgăduit a unui suflet și violent și disciplinat, în stare de detașare de sine, dar și obsedat de gândul mântuirii, și dominat de Idee; reflectarea ideea a celor mai înalte sfere ale Spiritului (ale absolutului), de care dă mărturie sufletul său. (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 429)
De teama sufocării la pieptul înăbușitor al domniței Maruca, filosoful s-a orientat și el după modelul discipolului monarh Carol al II-lea, înspre ceva mai aprins, mai dogoritor, mai roșcat, prăvălindu-se în brațele languroasei Elena Popovici Lupa, unul în brațele Lupeascăi, celălalt în ale Lupei, fata cu părul roșcat și cu ochii de oțel, albaștri, care avea ceva din înfățișarea aeriană și tare a unei divinități germane. (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Așa cum l-am cunoscut..., op. cit. p. 113)
Maria Cantacuzino și-a alinat durerea despărțirii și refacerea chipului ars de arsenicul turnat pe față, din cauza părăsirii de către Nae, prin căsătoria cu muzicianul George Enescu, domnișoară de onoare fiindu-i chiar proaspăta amantă a fostului amant, Cella Delavrancea. Prințesa l-a acaparat pe Enescu cu totul, bărbat și artist, concertându-i recepțiile doar în rafinatele ei apartamente. În timp ce maestrul Enescu cânta la pian, Maruca dispărea împreună cu câte un tânăr invitat, nu pentru multă vreme. Când reapărea, satisfăcută, își săruta soțul pe frunte, în semn de recunoștință. (Ioan Scurtu, Istoria Civilizației..., p. 135)
Elena Popovici-Lupa, era un discipol fidel, mai tânără cu 7 ani decât Magistrul, un fel de alt înger păzitor, odrasla unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante. Timp de 5 ani (1933-1938) au fost un cuplu invidiat, survolând periodic arșița Casei mentorului de la Balcic și valurile Mării Negre. De teama înecului, filosoful s-a agățat de tentacolele fiicei cea mare a celebrului avocat-scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea, renumita pianistă Cella Delavrancea, care percuta la unison cu celălat cuplu de amor și muzică: Maria cu un pianist de geniu, Nae cu o pianistă seducătoare care, i-a adaptat Casa de la Băneasă într-un veritabil conac, miraculos după gusturile rafinate ale celebrei artiste. În casa omului acesta aspru și ne-mpăcat plutea acum o atmosferă de dulceață, de liniște, de lumină. Pereții albi, florile risipite-n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu-ncetase orice sunet, te făceau parcă s-aștepți să vezi țîșnind un stol de rîndunele. Numai biblioteca lui și tabloul de El Greco, din perete, păstrase încăperii atmosfera vieții de mai-nainte. (Mircea Vulcănescu, op. cit. p. 115)
Cella Delavrancea a fost o artistă rafinată, o femeie uluitoare, seducătoare și continuu aprinsă de dor. A fost căsătorită pe rând cu diplomatul Viorel Virgil Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank și cu prințul Philippe Lahovary, urmând se pare prescripțiile aceluiași manual de specialitate!, împrumutat de la prințesa Maruca.
La 25 de ani Cella l-a pârjolit pe celebrul dramaturg I. L. Caragiale care, trecuse de 60 de ani, însă marea sa iubire a fost filosoful donjuan Nae Ionescu. Amândurora pianista le va închide ochii, dramaturgului la Berlin, după un amor <<în stil calache>>, iar filosofului după rețeta prescrisă de Carol al II-lea și roșcata sa, Elena Lupescu-Wolff, la 15 Martie 1940, Cella stingându-se abia la vârsta de 104 ani.
Ani de-a rândul, în ajun de Sfântul Niculaie, cercetam florarii ca să găsesc violete pentru profesorul. Avea un fel sălbatic de-a le mirosi, îi plăceau, îl răcoreau și îi aduceam totdeauna în ochi un zâmbet de mulțumire curată. Primea de ziua lui multe, multe flori și îi era drag să vorbim despre numirile lor în diferite părți ale țării. Bunăoară, violete=toporași, tămâioară. La Balcic, adunam și-i duceam plante balsamatice, erau puzderie acolo, asemănătoare celor ce cresc pe coasta Mediteranei. Și de Sfântul Toader îi căutam rădăcină de iarbă mare, rădăcină aromată, cu care se afumă prin casă, vechi obicei bătrânesc. De acum nu-i voi mai vedea surâsul și nici lumina din albastrul de oțel al ochilor profesorul odihnește. (Cella Delavrancea, Profesorul, în Apostrof, anul V, nr. 10-11-12/ 1994)
Paralel cu mulțimea diferită de adulatori, filosoful a avut însă și mulți calomniatori.
Viziunile luciferice s-au prelins din mintea ocultată a prințesei Maria Cantacuzino.
Patriarhul-premier Miron Cristea, de tristă și nefastă amintire, care ca episcop adusese osanale imperiului habsburgic împilatorul neamului Valah din Transilvania, cerând răspicat cu cârja ridicată că va afurisi pe cei care doresc unirea Ardealului cu Patria-Mumă, cel care a abjurat de la slujirea lui Hristos-Arhiereul veșnic pentru deșertăciunile sale lumești, cel care l-a slujit doar pe regele criminal și pe roșcata sa amantă necreștină și neromâncă Elena Wolff-Lupescu, aducându-și și el prinosul alături de alți epigoni, detractori la cinstirea marelui DASCĂL al Neamului, i-a cerut pictorului Belizarie să-l așeze în tinda Catedralei patriarhale sub înfățișarea unui demon. Această scenă este descrisă de ucenicul filosofului Mircea Vulcănescu. Pe zidul Bisericii, lângă ușa de la intrare, din tindă, acolo unde este zugrăvită Judecata de Apoi, cu Raiul în stânga și cu focul Gheenei în dreapta, un diavol mare, negru, așezat vizibil în centrul compoziției, în picioare, cu aripile desfăcute, atrăgea prostimea și tineretul la pierzanie, îndrumând-o spre focul cel de veci. Sub trăsăturile luciferice ale duhului întunecat, într-o zi în care mă aflam, în calitate de subsecretar de stat, la o defilare în urma unui te deum am tresărit recunoscând fără putință de înșelare chipul zugrăvit al profesorului Nae Ionescu. (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu - Așa cum l-am cunoscut, în volumul Nae Ionescu în conștiința contemporanilor săi, crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Co, Inc. București-1998, p. 428)
Proverbul daco-român, înțelept ca întotdeauna care a ținut mii de ani lumina aprinsă în Candela sufletului Neamului spune: Aschia nu sare departe de trunchi!
Călugărul Valeriu Anania, fost deținut politic, colaborator-instructor al reeducării de la Aiud, după eliberare și-a reînnoit atestatul de colaborator al regimului roșu, prin vânarea-defăimarea-decapitarea lui Valerian Trifa, Arhiepiscopul Eparhiei Ortodoxe Române din America și Canada, călcând astfel destul de apăsat pe urmele înaintașului său marele chiriarh Miron Elie Cristea, nedezmințindu-l în cuget și fapte, fiind foarte aproape să apuce chiar și cârja patriarhală. A rămas numai mitropolit, cărturar și poet. Când a căutat în marele său portofoliu de cultură o amintire despre filosoful Nae Ionescu, a găsit-o într-un ungher al cutelor memoriei sale, șifonată, sub acest fragment, denigrator.
-M-am pomenit într-o zi cu Cioculescu că vine la mine, mă ia de braț și mă întreabă:
-Unde este, aici la dumneavoastră, o zugrăveală care înfățișează iadul?
L-am dus în tinda catedralei (patriarhale), în fața râului de foc prin care mișună diavolii, chinuindu-i pe păcătoși. Cioculescu a dat o roată cu ochii peste ei, apoi a pus degetul pe unul din încornorați, cu profil tăios și cu bărbuță.
-Ăsta e, a exclamat el, sigur, el e!
-Cine, domnule profesor?
-Nae Ionescu, nu-l recunoști? e leit, nu-ncape nici o-ndoială.
-Nu l-am văzut niciodată, nici măcar în poză. (Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși. Dialog între autor și Tudor Arghezi, Ed. Florile Dalbe, p. 55)
Călugărul Anania era atunci bibliotecarul Patriarhiei. Nu-l văzuse pe filosof, nu-l întâlnise în lumea universitară, nici la conferințele erudite, nici în publicistică, dar scena cu Cioculescu i-a rămas însă vie, dragă, fapt ce remarcă însăși povestirea ei.
-Cine era deci, curiosul, persiflantul Șerban Cioculescu?
Șerban Cioculescu (1902-988), bucureștean, critic, istoric literar, memorialist. A debutat în 1940, cu Viața lui I. L. Caragiale, în Buc.; colaborator alături de Tudor Vianu și Vladimir Streinu la Istoria literaturii române moderne, vol. I, 1944, Buc.; Dimitrie Anghel, Viața și opera, Buc., 1945; Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Buc., 1946; Curs de istoria literaturii române moderne: I.Literatura militantă, Buc., 1947; Viața lui I. L. Caragiale: Caragialiana, Buc., 1974; Prozatori români: de la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bub., 1977; Poeți români, Buc., 1982...
Față de conceptul Trăirism/ Trăiriști al aristocratei reviste spirituale Criterion, de natură, artă, literatură, filosofie care a promovat ideile gândirii filosofului Nae Ionescu, îmbrățișate de Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Sandu Tudor, Dan Botta, Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Al. Cristian Tell, Henri H. Stahl, Mihail Sebastian ș.a., Termenul trăirism este folosit cu sens peiorativ în articolele lui Șerban Cioculescu, în Revista Fundațiilor Regale (Institutul de Istorie și Teorie Literară <>, Bibliografia Esențială a Literaturii Române. Scriitori. Reviste. Concepte, Ed. Enciclopedică, București-2003, p. 237)
O replică palidă la CUVÂNTUL, cotidianul de dreapta, fondat de Titus Enacovici, cu redactori de 24 de carate, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Nae Ionescu, care devine proprietarul revistei, la care au colaborat Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Ion Vinea, Perpessicius, Dan Botta etc., a apărut o altă orientare proletcultistă prin Cuvântul liber, seria a III-a. Seria a III-a are o orientare militantă de stânga. (ibid., p. 266)
Șerban Cioculescu a colaborat la Cuvântul liber, Familia, Flacăra-săptămânal al Frontului Democrației și Unității Socialiste, condusă din 1973 de Adrian Păunescu.
Flacăra era o revistă comunistă militantă, tribună a proletcultismului. Colaboratori, D. R. Popescu, V. Netea, Ș. Cioculescu, Fănuș Neagu, Aurel Baranga ș.a. (p.269)
Gazeta literară, cu apariție săptămânală a fost organul Uniunii Scriitorilor-tribună a literaturii de propagandă comunistă, condusă de Zaharia Stancu. În paginile ei apar Nichita Stănescu, Cezar Baltag, D. Micu, Șerban Cioculescu... (ibid., p. 271)
Ca o provocare de paie, la Rugul aprins al GÂNDIRII, de orientare tradiționalistă, autohtonistă, ortodoxistă, onorată de C. Petrescu, T. Vianu, D. I. Cucu, N. Crainic, R. Gyr, V. Băncilă, V. Voiculescu, Pan. Vizirescu, D. Botta, D. Stăniloae, M. Eliade, S. Tudor, L. Blaga, I. Minulescu, G. Topârceanu, G. Călinescu, Gib. I. Mihăescu, P. Șeicaru, M. Sadoveanu, Gala Galaction etc., s-a creat fumigânda revistă Kalende, lunară, literară, științifică, democratică, lunatică, anti-gândiristă, anti-ortodoxă, anti-mistică, între (10 Nov. 1928-Mart.1929), sub dirijarea lui Tudor Șoimaru, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu. (p. 273)
Șerban Cioculescu a mai cotizat la Luceafărul, brațul Uniunii Scriitorilor care a promovat subteran curentul onirismului, ceva plămădit în absența spiritului, de o încărcătură, o iluzie pierdută, o spoială de materialitate, evazionistă, confuză, apoi zburând pe Ramuri-le doljene, trece pe la România literară, gazeta lui Rebreanu, dar și la cealaltă România literară, săptămânalul Uniunii Scriitorilor, pentru lansarea unui umanism socialist. (ibid., p. 281-282)
Viața românească (1948-1989), organ al Uniunii Scriitorilor, a devenit rampă a proletcultismului din anul 1949. Printre redactorii-șefi înfiiați s-a numărat între (1965-1967) și Șerban Cioculescu. (ibid., p. 289)
Șerban Cioculescu avea orientare de stânga, iar Valeriu Anania-de oricare...
- De ce Valeriu Anania, bibliotecar al Patriarhiei, n-a luat exemplu de prețuire a filosofului-jurnalist de la șeful său ierarhic Vicarul Patriarhiei Tit Simedrea, om cu aleasă cultură și cu un fel de a fi simplu și românesc, în care profesorul vedea pe viitorul patriarh al României? (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Așa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, București-1992, p. 127)
Unicitatea, complexitatea, diversitatea caracterului său îl apropie spre asemănare cu personalități marcante și controversate ale istoriei de-a lungul ei. Prin acest caracter nemaipomenit de complex al vieții lui, în care se întâlnesc: Abelard cu IL Cortegiano, Ignațiu de Loyola cu Pere Joseph, Pafnutie cu Origen, Socrate cu Cezar Borgia, Hugo Stinnes cu Voltaire, Faust cu Don Juan Nae Ionescu rămâne un om cu totul deosebit de oamenii tipizați ai vremii noastre, reduși, în dinamica vieții lor, la cîteva mobile elementare. (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Așa..., p. 153)
Pentru posteritate filosoful Nae Ionescu rămâne aproape în egală măsură un paradox și o antinomie, pulsând între trăirismul metafizic și trăiristul lui Cupidon.
--------------------------------------------------------
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 3/2/2020 |
Contact: |
|
|
