Ultima cină cu Brâncuși
În 1951, Constantin Brâncuși a făcut statului român oferta de a-i lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în țara sa.
Prin 1924, la Capșa, vestita cofetărie bucureșteană ce devenise cafenea, scriitorii se salutau cu entuziasm glorios: Vine Brâncuși! Lumea artistică bucureșteană fierbea în așteptarea sosirii lui, de la Paris. Sculptorul a venit și s-a instalat la hotel Bulevard. Au avut loc primele întâlniri, mese festive, cafele cu taifasuri lungi.
Vintilă Russu Șirianu povestește în ale sale memorii cum Octavian Goga, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Camil Ressu, Cezar Petrescu și Păstorel Teodoreanu hotărâsc să-l convingă pe autorul Păsării maiastre să ia cina într-o seară cu ei. L-om bea pe maestrul cel cuceritor de lumi și l-om cinsti pe Vinea pentru versurile lui, spunea Păstorel când invita lumea pentru cina de la restaurantul Modern din București.
Constantin Brâncuși intră în restaurant. Ne ridicăm. Nu-mi puteam lua ochii de la dânsul. Îl vedeam pentru prima oară. Se apropie cu umblet ușor balansat, de marinar. Guler larg, cravata moale, haină largă. O suplețe îmblănită, de urs. S-a oprit în fața noastră. Barba lunguiață, dezordonată, ascuțită, în vânt, are luciu de lac negru și presăriri sure ici-colo. Ne privește scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprânceană puțin ridicată în accent circumflex. Ai impresia că te-a fotografiat. În saltul și vorba lui e un stil rustic. După țuicile cu icre și măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animație plăcută ne încălzește pe toți. Făuritorul «Coloanei infinitului» nu era deloc o persoană acomodantă și nici ușor de satisfăcut. Avea oroare de snobism.
Păstorel Teodoreanu, care a orânduit felurile de bucate pe tipicul bucătăriei românești, a avut imprudența să-l întrebe dacă i-a plăcut peștele. E crap de crescătorie, cam umflat în grăsime, cam aromat, saramura e prea lungă . Toți izbucnesc în râs. Sculptorul bea liniștit. Nu râde.
Să știți de la mine că râsul sănătos ține și de foame, spune maestrul. S-a atacat ghiveciul adus în talger de pământ ars, după toate regulile artei. După un vin rose adus de Cezar, Păstorel îl întreabă iar dacă i-a plăcut ghiveciul. «Bucătarul s-a căznit. Prea mult morcov, a stat la foc prea tare
» La mușchiulețul de purcel, făcut pe grătar, în cămașă de mălai, aveau cu toții o satisfacție; de cum a gustat două îmbucături, mormăie în barbă radicând furculița: «Asta, bun!
»
A urmat un Bourgogne vechi, vinul favorit al sculptorului. Pe când gustau brânzeturile multe și bune, Brâncuși povestește de ce a refuzat să lucreze cu Rodin, concluzionând: Rien ne pousse à lombre des grands arbres (La umbra marilor copaci nu crește nimic). Apare, neinvitat, H. Vulturescu. (În orice local intra, se amesteca în conversație sau doar asculta și îmbuca ce apuca; în plus, fuma câte 200 de țigări pe zi, una după alta.)
Urmează desertul, cafelele cu rom, sticle cu vin. La masă, în zumzet de stup, Cezar Petrescu era binedispus și vorbea ca o mașină de scris. Vulturescu pufăia. Văd că știi să tragi bine din lulea, domle Vulturescu, dar aici se bea. Știi să bei? i se adresează artistul, iar acesta răspunde: Sunt un cunoscător eminent și un băutor, scumpe maestre. Calm, sculptorul se ridică de lângă Cezar Petrescu și Camil Ressu și se așază între Păstorel și Vulturescu, făcându-i semn lui Păstorel să umple paharul.
Nu știu câți de «toarnă» am auzit. Într-un târziu, Păstorel nu mai poate ține paharul în mână; cu coatele căzute pe spetează, se visează ofițer și comandă: «ba-te-rie, iute marș!» Eminentul băutor moțăie cu capul pe masă. Brâncuși e cel care toarnă, proaspăt, lucid, feroce. Râde și toarnă. Apoi îl ia pe Păstorel de subțiori și pornește o ciuleandră, după care îl așază pe scaun și-l ciupește de obraji. Taraful cântă discret. Pe Vulturescu îl apucă de ceafă, cum apuci cățelul, îl trage pe verticală, pornește cu el o rotire formidabilă. Scenă din Panait Istrati. Când l-a trântit pe scaun pe Vulturescu, abia mai respira. Îl aud pe Păstorel întrebând despre ce s-a întâmplat.Vulturescu îi răspunde: «extraordinar, de azi dimineață n-am mai aprins țigara de la chibrit!» Își aprinde țigara.
Ca un fachir, cu barba în vânt și pupila de diamant, Brâncuși îi face semn lui Păstorel spre sticlă și pahare: «toarnă!». Pe chipul lui dansează expresii luciferiene. Vulturescu a debutat cu un poem al fasolei și toate virtuțiile ei post-digestive, toate licențele pornografice redate cu așa o artă savantă încât n-aveau indecență. Sala duduia de râs.
După această ultimă cină, Brâncuși nu s-a mai întors în România.
În 1951, a făcut statului român oferta de a-i lăsa moșternire 200 de lucrări și atelierul său din Paris. Membrii secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Române au luat în discuție propunerea și au respins oferta artistului, considerându-l un reprezentant al burgheziei decadente. Astfel, atelierul său a revenit statului francez.
Constantin Brâncuși a murit la Paris, în 1957, cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea. A fost îngropat în Cimitirul Montparnasse.
Metropolis.ro
|
Monica Andrei 3/2/2020 |
Contact: |
|
|
