Căutări - Îndrăgostirea
Dacă s-ar putea vizualiza ”îndrăgostirea” pornind de la simpla ”formă” a cuvântului, mi-aș imagina-o ca pe o glisare, ca pe o alunecare în necunoscut, în care forța atracției este de neoprit. Englezescul ”falling in love” aduce cu sine imaginea unei coborâri abisale, spre un centru gravitațional, un câmp magnetic în care suntem prinși trup și suflet. ”Coup de foudre” din imaginarul franțuzesc ne plasează într-o instantaneitate paralizantă și fascinantă în același timp. Iar ”Hexenschuss”-ul nemțesc invocă magia vrăjitoarelor, meșteșug profesionist, subtil, de fabricat mreje de nescăpat pentru inocenți. Toate duc spre ideea pierderii de sine, spre un abandon involuntar, un fel de transă indusă și orice ”îndrăgostind” ar jura cu mâna pe inimă că așa și este.
Tulbure, ambiguă, (încă) amorfă prin natura sa, Îndrăgostirea pare o pagină de vis din care te trezești la un moment dat fie în plină iubire, fie într-o altfel de singurătate, dar în ambele cazuri profund îmbunătățit(ă). Axioma mea (subiectivă) este că orice îndrăgostire e (printre altele, desigur) o formă esențială de cunoaștere, de autocunoaștere și autodefinire interioară, eminamente benefică. (Nu căderea ”în” iubire produce suferință, ci căderea ”din” ea.)
În ciuda conotației providențiale ori magice, nu se întâmplă chiar din/în neant. Acel ”când sau de cine te aștepți mai puțin” e de fapt pregătit de un întreg ”orizont de așteptare”, de o predispoziție interioară, de o nevoie de dăruire, de ieșire din confortul singurătății, de o curiozitate și o dorință de a explora și de a te explora prin celălalt. Toate astea nu îi alterează cu nimic poezia și întocmai ca ea nu poate fi înlocuită cu nici un alt tip de experiență. Au și poezia și dragostea (nu de puține ori îngemănate) un mod unic și sublim de a privi și de a înțelege viața și amândouă ”îmbogățesc corola de minunii” a ființei.
Orice poet ar dori să îi surprindă esența, orice scriitor ar vrea să scrie Povestea de dragoste, e doar tema mereu actuală, imemorială și nemuritoare.
Iată, spre exemplu, ”Povești de dragoste la prima vedere” (București, Humanitas, 2008), un volum colectiv inedit ce adună 5 mărturisiri literare care servesc admirabil ”căutărilor” mele, fiecare cu inconfundabilul său parfum revelator.
”M-am îndrăgostit la 14 ani. Totul s-a petrecut pe neașteptate…” (13) Așa începe confesiunea adolescentului lui Gabriel Liiceanu și după o cuceritoare mărturisire a ”chinurilor” iubirii unui suflet pur, romantic, cu acute intuiții tragice, ajunge la singura concluzie posibilă: ”Să murim împreună!” (19) Urmau să adoarmă îmbrățișați pe un pat de crini imperiali, otrăviți în somnul lor inocent de parfumul florilor. Sigur că nu putem privi decât cu un zâmbet nostalgic experiența unei asemenea prime îndrăgostiri, dar interiorizarea tensiunii dintre iubire și moarte, un conflict complex și matur, ni-l arată pe prea-tânărul nostru pregătit pentru un alt nivel existențial și poate nu ar fi cu totul deplasat să presupunem că a anticipat (măcar în oarecare măsură) gânditorul de mai târziu.
Adriana Bittel reactualizează cu multă grație și fascinante personaje motivul lui Pygmalion, în care tânăra studentă, cuminte și muncitoare, se lasă ”șlefuită” de Artistul ce o inițiază în cunoașterea autentică, ajutând-o să-și descopere și să-și împlinească o vocație pe care nu și-o bănuia, dar care era cu prisosință acolo. Și chiar dacă povestea nu se încheie à la ”My Fair Lady”, moderna Eliza nu rămâne cu nimic mai puțin desăvârșită în urma acestei binecuvântate întâlniri.
Rămânând în vremea studenției, probabil vremea cea mai propice îndrăgostirii, Radu Paraschivescu e plin de umor și autopersiflare în spontana îndrăgostire de tânăra, frumoasa și inteligenta asistentă, mai ales că e prins în flagranta și umilitoarea vulnerabilitate a celui nepregătit pentru examen. Fiind însă vorba de economie politică e greu să-l blamezi pentru incompetență. Morala însă e fără echivoc, starea de îndrăgostit împinge eroic spre depășirea de sine, devine o cheie cât se poate de valabilă a cunoașterii.
Cum e de așteptat, povestea Anei Blandiana e plină de poezie și ne mută în planul transcendent al Îngerului (păzitor) și al impasului metafizic dintre lumi, dintre dorința și înclinația de a simți iubire dintr-o parte și adorația dinspre cealaltă. Tulburătoare și neașteptată e capacitatea unui suflet (descris ca palid) oarecare de-a re-cunoaște Îngerul și de a nu dori nimic altceva decât de-a-i fi în preajmă, împlinind-l într-atât ”încât a părut deodată să lumineze în întunericul murdar”. (106)
Personajul Ioanei Pârvulescu, Cinicul prin excelență, se îndrăgostește la 70 de ani, vinovat (pentru că știe că rănește fidelitatea și devotamentul unei partenere de 40 de ani căreia nu i-a mărturisit niciodată iubirea), dar fără regrete (pentru că dincolo de tot ce a profetizat o viață întreagă vrea să simtă, măcar în ceasul al 11-lea, sentimentul exaltant și pozitiv al iubirii depline). Delicatețea autoarei face din această istorie ce ar putea părea infamă ori dramatică, o poveste exemplară a nevoii ultime de a fi înălțați chiar și pentru o clipă prin iubire.
Multe îndrăgostiri sunt probabil fulgurante episoade în viața fiecăruia dintre noi și ne ”surprind” ignorând vremile sau vârsta. Ne reamintesc însă mângâietor că iubirea rămâne idealul anotimp al veșnicei tinereți.
...........................................
Toronto / Februarie 2020
|
Lăcrămioara Varga Oprea 2/14/2020 |
Contact: |
|
|
