În casa sufletului meu
Mă-ntorc în casa sufletului meu.
Aici nu-i timp, nici lege inventată
Să-mi tină gura mută, înclestată…,
Stăpânul casei, Bunul Dumnezeu
E liniste în spatiul nemărginit, armonic,
Iar inima-mi trezeste cântările celeste.
Nu se aud bătând nici clipele din ornic,
Nici marile furtuni din vremile aceste.
Pe crucea fiintei mele stă răstignit Iisus,
Iubirea Lui renaste din sângele ce curge
În cupa fericirii din gândul nesupus,
Lumina bucuriei din rană, cănd se scurge.
Îmi picură în suflet clepsidra vietii sfinte,
Tinându-mă departe de Răul lumii noi…
Pentru acest lăcas, îti multumesc, Părinte,
Si te astept să vii, cu Sceptrul de Apoi.
În bătătura unde s-au adunat sperante,
Iar grijile lumesti le-am lepădat de mult,
Adie un vânt sacru, pe care îl ascult…
E Duhul Judecătii, cu lumea pe balante.
Retras aici, în casa sufletului meu,
Nu mai doresc nimic din tot ce am trăit,
Decât lumina blândă, din care-am fost urzit,
Să cadă peste umbra ce m-a urmat mereu.
Elegie pentru tatăl meu,
tăran român din veacul XX
Bunule tată, astăzi te plâng
si-oi plânge de-acum înainte,
amarnice vremuri, tărani si pământ,
voi plânge în simple cuvinte.
Eroule, bravule, tu ne-ai adus
Unirea cea Mare cu tine.
Nici două rqzboaie nu te-au răpus,
dar te-au doborît niste vremi de rusine.
Ca pe copiii tăi tu ai iubit
pogoanele de la-mproprietărire.
Dar ce păcat, ai fost dezmostenit
de brazda semănată cu iubire.
Nici munca ta nu mai puteai s-o vinzi.
Dar ce să vinzi? Că ti-o luau din pod.
Îi înjurai de mamă, cu mâinile pe grinzi…
Dar cine te-auzea la antipod?
O, ce flămând, dar ce flămând erai,
în zori, când alergai poteca toată
si te-ntorceai din mahala, dar, vai,
cu un desag de pâine prea uscată…
Nici plug, nici cai, nici vaci, nici câini,
nu mai vedeai în jurul tău, prin curte.
În straie peticite, cu mânecile rupte,
tu mai sperai în cele două mâini,
cum mai sperau si altii, în vreun canal pustiu
cu umbrele’ntre ziduri, când se-afundau pe veci.
Zidirea, o, zidirea tăranului, de viu,
o crimă săvârstă în veacul XX.
Dragule tată, eu mai am un rost
si n-as dori să mi se-nchidă pleoapa,
ori sângele din mine să mi-l răpească
apa,
de nu te voi sculpta, precum ai fost:
cămasa ta udă, tin minte,
cum o-mbrăcai, grăbindu-te, în zori
si cum fugeai pe câmp, de perceptori,
lăsându-mi doar o lacrimă fierbinte.
Te căutau aprinsi militieni,
cu teava pustiii suierând, hai-hui,
dar tu erai departe, la Dimieni,
tăranul exilat în satul lui.
Dar ce păcat, Dimienii nu mai sunt,
i-au îngropat pe veci, cu pluguri multe.
A fost un ordin diavolesc si crunt,
tăranii să dispară, să se mute.…
Le-au luat identitatea si i-au dus
în blocuri de beton, neluminate,
să nu mai care de pe câmp bucate,
să execute doar ce li s-a spus.
Dimienii mamei si ai tăi, si-ai mei,
satul durat în vremuri vechi si bune,
ne-a fost răpit ca în povesti cu zmei…
Acum e-un loc pustiu si fără nume.
A fost o crimă, da, a fost o crimă,
ce-o tăinuiră mai demult, mai marii,
cei ce-ti luară grâul de pe arii
si te-acuzau că tot tu esti de vină,
că nu le-ai dat si paiele de grâu,
ca să le treacă peste marea toată
si-ntorsi la tine-n curte, înc-odată,
să-ti fure si paraua de la brâu.
Belmont, noiembrie 1989
Întâlnire cu fratele meu
Un arbor cu sal de zăpadă
si bratele-ntinse în sus,
fratele meu a venit să mă vadă,
să-mi spună ce nu mi-a mai spus.
Ce mult am dorit să-i văd fata
si glasul lui blând să-l aud,
Dar arborul tace ca gheata
eternă a Polului Sud.
Împart îndelunga tăcere
cu fratele meu cel mai bun…
Din înaltul sublim,
viata mea e-n cădere
pe când fratele meu
se înaltă în fum.
....................................
Wakefield
|
