Faţă la faţă cu Marin Sorescu
Am auzit despre el în anii studenţiei mele, când colegul meu, Eugen Papadima (azi, cel mai bun psihanalist din ţară) l-a căutat la Animafilm pentru ca scriitorul să-şi exprime opinia cu privire la începuturile literare ale nepotului său, Liviu. Apoi, când Marin Sorescu a fost numit redactor şef al revistei „Ramuri”, la 15 iulie 1978 (până în 1990), am avut prilejul să-l cunosc personal, să colaborez la prestigioasa (atunci) revistă, să particip la cenaclul „Ramuri”, care se ţine, de regulă, la Muzeul de Artă, având obiceiul să invite, la redacţie sau la cenaclu, personalităţi marcante, C. Noica şi Eugen Simion, de pildă. Pe timpul său, revista avea „probleme”. Marin Sorescu a dezvăluit plagiatul lui Eugen Barbu. Cum autorul Groapei era şi membru al C.C. al P.C.R., trebuia avizul secţiei de presă a Partidului, care a întârziat. Între timp, spaltul articolului lui Sorescu a ajuns, cu ajutorul unui ciripitor rămurist, la E. Barbu, care i-a dat replica lui Marin Sorescu înainte ca articolul sorescian să apară. În luna în care erau plenare sau congrese PCR, Marin Sorescu n-a inclus în conţinutul revistei, care era trimis spre cenzurare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai sus, o pagină despre partid şi conducătorul ei. Revista a fost oprită de la tipărire, până când redactorul şef, însoţit de adjunctul său, Romulus Diaconescu, au venit la mine, la Biblioteca judeţeană, solicitându-mi un asemenea articol propagandistic. Am scris două asemenea articole, dar semnate... Fabiola Popescu. Când s-a declanşat „meditaţia transcendentală”, în care Marin Sorescu a fost inclus fără voie, urmând a fi exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat, atunci am purces la elaborarea bibliografiei Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane, trasă la xerox, în 99 exemplare, în care erau incluse traducerile sale peste hotare, cu menţionarea aprecierei lui Alain Bosqeut pentru Marin Sorescu „care sunteţi unul din cei mai mari poeţi contemporani”. Autorul a lăsat aceste exemplare pe la factorii decizionali spre a cunoaşte şi ei valoarea sa, recunoscută internaţional. Pe urmele lui Ilie Purcaru, a elaborat un excelent Almanah „Ramuri”, în 1980, la împlinirea a 75 de ani de la apariţia revistei şi a organizat un simpozion cu participare naţională. În redacţie, a adus scriitori tineri, de perspectivă, unora anulându-le repartiţia guvernamentală, alţii nefiind membrii de partid. A fost angajat chiar studentul Sabin Gherman, cel care s-a săturat de România. A fost dezamăgit sau nu se pricepea la oameni?! Evenimentele din decembrie 1989 l-a prins redactor şef la „Ramuri”. O parte dintre decidenţii străini ai „revoluţiei” l-ar fi voit chiar preşedinte de ţară, asemenea lui Havel (care a împărţit Cehoslovacia în două), Sorescu având misiunea, se zice, să respecte Declaraţia de la Budapesta, din iunie 1989, semnată de aşazişii istorici români, contrasemnată de fostul rege Mihai, conform căreia Transilvania era numită „spaţiu de complementaritate”. A venit, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la poarta sa, un actor spre a-l lua să deschidă televiziunea. „Mergeţi voi înainte, că vin şi eu”, ar fi spus Sorescu, şi nu s-a dus. Altul s-a făcut că lucrează. Asta l-a costat Premiul Nobel pentru Literatură. Din 1990, a fost şi directorul Editurii „Scrisul Românesc”(propus de Andrei Pleşu, ministrul Culturii), până la sfârşitul vieţii. Am avut ocazia să colaborez direct cu domnia sa. Se implica prin complectarea portofoliului editorial cu manuscrise de valoare semnate de personalităţi renumite. I-am respins, totuşi, două asemenea manuscrise: unul scris de Paul Goma, întrucât mătuşa acestuia, d-na Năvodaru, cerea drepturile de autor în valută, iar noi n-avem niciun cont valutar. Altă carte a fost Teatrul seminar de Petre Ţuţea, mediocră ca realizare artistică în comparaţie cu oralitatea şi oratoria sa genială. El a adus din Franţa o tipografie bine utilată, dar care a încăput pe alte mâini, tipărind etichete de băuturi spirtoase şi nu cărţi. La sediul editurii din str. Mihai Viteazul, nr. 4, am înfiinţat Centrul Cultural, inaugurat de Marin Sorescu ca ministru al Culturii. Centrul avea o librărie, unde s-au lansat cărţi, un chioşc de ziare şi reviste culturale ( inclusiv din Basarabia), o bibliotecă engleză. Obţinând imobilul printr-o hotărâre de guvern, demonstrând că el a aparţinut de drept Institutului de Arte Grafice. „Scrisul Românesc”, naţionalizat în 1948, el a fost restituit, ca un cadou nemeritat, Ministerului Culturii, printr-o ordonanţă de urgenţă, mie desfăcându-mi-se contractul de muncă, noul ministru al Culturii având alte orientări. În octombrie 1997, aici au fost sărbătoriţi cei 75 de ani de activitate neîntreruptă a editurii, fiind pomenit, în prezenţa soţiei şi a familiei, Marin Sorescu, grăbindu-se să ne părăsească cu aproape un an înainte. Şi de la „Scrisul Românesc” s-a vrut a fi îndepărtat. Acţiune nereuşită. A fost „împrumutat” (păstrându-i-se postul la editură) la Ministerul Culturii, ca ministru (25 noiembrie 1993-5 mai 1995). S-a spus despre ministeriatul său că a fost mediocru, el nu trebuia să accepte acest post. De parcă, ceilalţi miniştrii ai Culturii (cu excepţia unora, de pildă Răzvan Theodorescu, Ludovic Spiess) ar fi fost geniali. În timpul ministeriatului său a fost organizată expoziţia itinerantă în oraşele de pe Dunăre, cu obiecte patrimoniale naţionale şi universale. Eram deseori invitaţi la mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu, unde, la agapa frăţească se spuneau lucruri extrem de interesante. La o altă discuţie obiectivă despre homosexualitate, Marin Sorescu a definit-o genial: „bâjbâială genetică”. Marin Sorescu şi-a construit, cu banii de la Premiul „Herder” şi alte drepturi de autor, o casă în satul său natal, întâi ca o casă de creaţie pentru scriitori şi pictori, apoi drept casă memorială. A făcut eforturi supraomeneşti spre a găsi materiale de construcţie (atunci, imediat după Revoluţie), piatră de râu. A rămas o noapte în cabina camionului, după defectarea motorului. Soţia sa a ţinut chiar un jurnal al construcţiei. Mergeam împreună de la Craiova la Bulzeşti. Eu le cumpăram, contracost, şuncă, brânză pentru muncitori, le încărcam butelia de aragaz etc. Pe drum, discutam de toate, inclusiv despre golul lui Hagi dat Columbiei la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, 1994. Pe bârnele aduse pentru construcţie stăteam împreună seara, îi citeam texte din Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Aşa l-am convins să scrie două prefeţe de excepţie la volume de Scrieri de Mihai Viteazul, respectiv şi Scrieri de Tudor Vladimirescu, ambele ediţii elaborate de mine. Printre muncitori, era unul mai hâtru, care ştia multe snoave şi nume de oameni din Bulzeşti şi le spunea lui Marin Sorescu, pe care le nota într-un carneţel, respectivul scăpând de munca fizică. Altă dată, îi povesteam despre isprăvile lui V.G. Paleolog (primul care a intuit genialitatea lui C. Brâncuşi) privind aşazisa deţinere de aur sau caleaşca trasă de doi măgari, pe care îi numea „utemiştii tatii”. Toate acestea apar în romanul său, Japiţa, apărut postum, în 1999. Lovit pe nedrept, de nenumărate ori ( „meditaţia transcendentală”, obligarea demisionării de la revista şi de la Uniunea Scriitorilor), corpul său, şi aşa firav, a cedat, el fiind un introvertit. Îmi spunea marele său prieten (venit de la Timişoara, făcând o escală la Craiova) că „o să-l pierdem pe Marin”. Se zice că a fost injectat pe un aeroport cu un vaccin dubios. Nici medicii de la Spitalul Cochin din Paris, unde a fost internat (5-11 noiembrie 1996) nu l-au putut salva. Ultimele luni de viaţă au fost de grea suferinţă. A compus poezii, care, în majoritate, au fost dictate soţiei sale, Virginia, el „operând adesea corecturi şi stilizări în timpul dictării”. Au fost adunate de soţia sa şi apărute postum, în 1997, în editura familiei Creuzet, cu titlul Puntea (Ultimele), fiind dedicate „Tuturor celor care suferă. Marin Sorescu, 1996”. Sunt poezii de o sensibilitate aparte, în care căutarea lui Dumnezeu ia forme dramatice cum rar găseşti în poezia lumii. Eram la Târgul de carte „Gaudeamus”, organizat la Casa Radio din str. Berthelot, în noiembrie 1996. Am intenţionat să-l vizitez pe genialul poet, aflat în grea suferinţă. În apropierea casei sale din str. Grigore Alexandrescu, nr. 43, m-am întâlnit cu redactorii săi de la „Literatorul”: Lucian Chişu, Andrei Grigor, N. Iliescu. Mi-au povestit starea în care s-a aflat. M-am întors. Am refuzat să-l văd pe marele Sorescu într-o asemenea ipostază. Am făcut bine, am făcut rău?! Doar Dumnezeu ştie. Şi a venit sfârşitul: 8 decembrie 1996, dimineaţa. Au venit la biserica unde-i era depus trupul neînsufelţit prietenii, colaboratorii, cititorii săi, chiar cei doi preşedinţi care tocmai îşi predase/preluase stacheta preşedenţiei: Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (următorul preşedinte n-a participat decât la funeraliile regelui ţiganilor de la Sibiu, deşi în epoca sa au trecut la cele veşnice Gr. Vieru, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, actorul Ştefan Iordache etc.). Multe coroane de flori, niciuna de la Uniunea Scriitorilor. El nu mai era membru dar nici scriitor!? A fost înmormântat la Bellu, dar nu în Aleea Scriitorilor, lângă Eminescu (unde-i era locul), ci în spaţiul Academiei Române, unde, graţie lui Eugen Simion, toţii academicienii au câte un cavou. La câţiva ani de la cele veşnice, soţia sa, Virginia, mă roagă s-o însoţesc la cimitir, la „Sorin” (aşa-i zicea dânsa), după ce se termină omagierea sa la Muzeul Literaturii Române, acţiune organizată de Eugen Simion şi Lucian Chişu. Odată cu depunerea florilor, doamna Sorescu mi-a mărturisit că şi dânsa vrea casă memorială „Marin Sorescu” la Bulzeşti şi la Bucureşti. La câteva luni, şi dânsa şi-a urmat soţul. „Craiova, văzută din car” a fost recunoscătoare la început. A fost omagiat de Teatrul Naţional, prin directorul Emil Boroghină. După pensionarea acestuia, Zilele „Sorescu” au fost preluate de Târgul „Gaudeamus” de la Craiova şi de editorul Al. Manda. Pe timpul primarului Antonie Solomon, din 2005, Academia Română, prin Eugen Simion, şi Primăria Craiova, au ridicat stacheta valorificării soresciene la cote înalte, internaţionale, prin participarea unor mari personalităţi europene. Din 2004, Zilele „Marin Sorescu” nu s-au mai desfăşurat, Primăria alocând fonduri doar pentru Festivalul Shakespeare. Cu eforturi deosebite, inclusiv financiare, Eugen Simion a reuşit să preia aceste manifestări la Bucureşti, la Academia Română şi la Muzeul Literaturii Române, aşteptând completarea ediţiei Marin Sorescu din colecţia „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, cu jurnalele soresciene, necenzurate. Marin Sorescu este brandul nostru naţional în materie de cultură, cu care ne mândrim şi trebuie să-l cinstim la justa sa valoare. Aceste pagini se vor a fi un pios omagiu adus Omului şi genialului scriitor român, care m-a onorat cu prietenia sa.
Marin Sorescu sau vocația identității românești
Poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, pictorul Marin Sorescu s-a născut într-o familie de ţărani olteni, la 29 februarie 1936, în comuna doljeană Bulzeşti, unde începe şcoala primară (1943-1947), continuată la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova (1947-1948) şi la şcoala din Murgaşi-Dolj (1948-1950). Revine pentru scurt timp la „Fraţii Buzeşti”, apoi se transferă la Şcoala medie militară „D. Cantemir” din Predeal. Între 1955-1960 este student la Facultatea de Filologie din Iaşi, pe care o absolvă cu o licenţă despre poezia lui Arghezi. După absolvire, lucrează în redacţiile revistelor „Viaţa studenţească”, „Luceafărul”, apoi este redactor şef la „Animafilm”. La 1 iulie 1976 este numit redactor şef al revistei „Ramuri”(de unde este nevoit să-şi dea demisia în martie 1991), director al Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova de la 1 mai 1990, redactor şef-fondator al revistei „Literatorul”, seria nouă, din septembrie 1991. Călătoreşte mult în străinătate, unde i se traduce din creaţia sa, participă sau conduce festivaluri internaţionale de poezie, îi cunoaşte şi apoi se va împrieteni cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Octavio Paz. Primeşte numeroase premii: premiul Uniunii Scriitorilor (1965, 1968, 1973, 1974, 1978, 1985, 1996), premiul Academiei Române (1971, 1977), medalia de aur „Ospeti Napoli” (1971), premiul „Le Muse” de la Florenţa (1978), premiul „Fernando Rielo” de la Madrid (1984), premiul Herder (1991) etc. În 1991 este ales membru corespondent al Academiei, un an mai târziu devenind membru titular. În 1992, îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti, cu titlul Insolitul ca energie creatoare. În 1993 este numit ministru al Culturii, demis în 1995, când se află la Festivalul „L. Blaga” de la Cluj Napoca. În 1979, i se deschide de către securitate dosarul „Soare” pentru „relaţii suspecte cu cetăţeni străini şi cu unele elemente din emigraţie”. Este implicat în „Meditaţia transcendentală” (1982) şi i se interzice piesa Există nervi la Teatrul Naţional din Craiova. Este apărat de Eugen Simion, Adrian Păunescu, Vasile Băran. Când era aproape de câştigarea Premiului Nobel, trei confraţi l-au reclamat comitetului suedez de decernare a premiului. Denunţat de unii din redactorii săi de la „Ramuri”, îşi dă demisia şi din Uniunea Scriitorilor. Trece la cele veşnice la 8 decembrie 1996, la Bucureşti, după o grea suferinţă, fiind înhumat la Cimitirul Bellu, pe aleea academicienilor (şi nu a scriitorilor, unde era normal). În ultimele zile de suferinţă a scris (a dictat soţiei) excepţionale poezii, tipărite postum în vol. Puntea. „Puntea lui Marin Sorescu dovedeşte că moartea poate fi privită prin geamul afumat al poeziei [...] Poezia rămăsese ultima lui legătură cu lumea de afară, ultima lui speranţă înainte de a se preda neantului. O mărturie realmente cutrămurătoare şi, dacă vorbele care urmează mai pot repara ceva, o victorie a spiritului poetic asupra fragilităţii trupului” (Eugen Simion).
* * * Conceptul pe care-l lansa Alfred de Musset, în 1836, în cartea sa Mărturisirile unui copil al veacului, care a făcut vogă – „răul veacului”, este de o actualitate stresantă. Fiecare veac îşi are bolile sale, circumscrise unei realităţi sufleteşti, unui context social şi politic: sfârşitul de secol şi început de mileniu este dominat de o boală mai subtilă: dezagregarea omului (biologică psihică şi politică) „pierderea identităţii, senzaţia dezrădăcinării fiinţei umane din realitate” (Dan Zamfirescu). Din acest motiv, spiritele pătrunzătoare ale acestui secol abordează tema căutării de identitate, fiind vorba „nu doar de un individ fără memorie, ci de o fiinţă fără rădăcini (Serge Koster), de sărăcirea sufletească a fiinţei umane şi, implicit, de recuperarea tradiţiei şi identităţii spirituale naţionale întru atingerea Binelui universal. Sau altfel spus (Dan Zamfirescu): „Dezrădăcinarea omului de el însuşi, din acel pământ, mai sărac sau mai bogat, în care stă cu rădăcinile delicata plantă a personalităţii umane, şi care este suma amintirilor acumulate, a experienţelor dobândite, a ideilor agonisite sau dăruite de mediul social, se defineşte deci, tot mai pregnat ca un fenomen caracteristic epocii noastre” (Accente şi profiluri, Buc., Cartea românească, 1983, p. 186). Datorită unui context geo-politic mai puţin favorabil, dar şi structurii sale genetice, românii au dovedit o vocaţie a afirmării sau (în anumite condiţii) a redobândirii identităţii lor etnice. Când vremurile erau bolnave de încrâncenare ( „E un secol de-a binelea bolnav? Că-s bolnav şi eu, nu mă mir” – scria G. Bacovia în 1904) au apărut personalităţi generatoare de identitate, menite să afirme ofensiv identitatea românească în numele tuturor. Spaţiul nostru carpato-ponto-danubian a dat naştere unor oameni ce au restaurat, în momente de criză, identitatea românească în istorie şi în cultură, în ţară şi universalitate. Spaţiul acesta mioritic ni l-a dat pe Marin Sorescu, „Vărul lui Shakespeare” şi a crestat – cum zicea Tudor Arghezi – o aşchie dintr-o creangă de răboj, făcându-şi din ea un băţ de credinţă. Plecând din Bulzeştii Doljului, văzând, la vârsta copilăriei, Craiova din car, Marin Sorescu nu s-a oprit aici. A vrut să colinde lumea şi a colindat-o. Dar nu oricum. Încărcat cu idei din cea mai nobilă viţă românească, cu cărţi care ar prinde bine oricărei literaturi de pe mapamond, Marin Sorescu a lăsat, pe unde a trecut, o imagine despre o ţară, acolo, undeva, fixată de-a pururi în timp şi spaţiu, un punct pe harta lumii numit România. A colindat lumea – cu el, şi opera sa – şi pe unde a trecut a luat premii. Numeroase. Binemeritate. Nu pentru el, ci pentru ţara sa. Identitatea oltenească s-a manifestat prin Marin Sorescu ca o chintesenţă a celei româneşti. Omul acestei revolte spirituale, al acestei „sinteze în atac”, Marin Sorescu, a adus o contribuţie fundamentală în direcţia dobândirii unei trepte noi în universalitate a culturii române. Personalitate marcantă a literaturii române, Marin Sorescu a reuşit, deopotrivă, în poezie şi în teatru, în proză şi publicistică, în eseistică şi critică literară, în literatura pentru copii şi teatru, mai nou şi în pictură; este capabil să se exprime cu dezinvoltură în toate genurile practicate, entuziasmând sau contrariind (pe cei nechemaţi). Şi tot cu dezinvoltură trece de la mitologie la realismul frust, de la îndoială la disperare, de la sarcasm la umorul negru, de la parodie la meditaţia gravă, tălmăcind timpul în metafore. În creaţii răzbate adânca durere românească, dar şi încrederea în drumul ce duce la lumină: „Răzbim noi la lumină”, zice un personaj din teatrul său. Marin Sorescu este universal tocmai pentru că este naţional; dovadă difuzarea internaţională a creaţiei sale. Într-o lapidară dedicaţie, Alain Bosquet scria: „Pentru dv. dragul meu Marin Sorescu, care sunteţi unul dintre cei mai mari poeţi contemporani, cu toată admiraţia şi afecţiunea”. Dedicaţia nu este de circumstanţă, ci un certificat de garanţie, un paşaport de liberă trecere a poeziei româneşti contemporane în spaţiul vast al literaturii universale. Incluzându-l în antologia O sută din cele mai frumoase poezii (Paris, 1974), alături de Lucreţiu, Virgiliu, Michelangelo, Shakespeare, Goethe, Byron, Shelley, Hugo, Musset, Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Nietzsche, Rimbaud, Rilke, Esenin, Brecht, Garcia, Lorca, pe conaţionalul nostru, scriitorul francez face şi un act justiţiar, de repunere în drepturi a unui autor, a cărui creaţie are o valoare indubitabilă, dar şi a unei literaturi prea puţin cunoscută în străinătate. Marin Sorescu a câştigat un lucru esenţial pentru identitatea noastră: intrarea poeziei române, în secolul XX, la paritate cu poezia vremii din toate marile culturi europene, revenindu-i şi gloria de a aşeza cultura română în demnitatea ei inovatoare pe tărâmul poeziei şi teatrului. Nu fără temei, Laurenţiu Ulici prevedea, pentru anul 2000, că premiul Nobel pentru literatură va fi înmânat Poetului nostru; a fost foarte aproape de acest premiu, în 1992, fiind propus de Academia Română, dar confraţii săi scriitori l-au reclamat la Comitetul Nobel. Spiritul său oltenesc, asumându-şi destinul întregii românimi, face din el o coloană infinită aşezată în centrul speranţelor lumii de mâine. În fond, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar un Om. Un poet La început singur printre poeţi, Un dramaturg, un eseist, Un prozator, un traducător, Un pictor, Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus simplu: Marin Sorescu. Creaţia soresciană a dovedit că lieratura română nu vine la ospăţul marilor literaturi ca o rudă săracă, ci îşi are locul ei binemeritat.
1994
Marin Sorescu şi Basarabia
Basarabia şi Oltenia, două provincii româneşti aflate la extremităţile arealului românesc, au evoluat istoric ca doi fraţi siamezi. Basarabia şi-a luat nobilul nume de la celebra familie boierească oltenească, a Basarabilor, cum atestă şi George Coşbuc in volumul Din Ţara Basarabilor (Bucureşti, 1901). Fraternitatea celor două provincii a fost comentată de personalităţile lor. Dacă Grigore Vieru, de pildă, a scris că „s-au aplecat mereu şi se apleacă asupra literaturii basarabene lingviştii din Bucureşti, Iaşi, Cluj, la fel scriitorii Adrian Păunescu şi Victor Crăciun din Bucureşti, Th.Codreanu din Huşi, Adrian Dinu Rachieru din Timişoara, Viorel Dinescu din Galaţi, Tudor Nedelcea din Craiova ” (Gr.Vieru, Limba română este patria mea, Chişinău, 2008, p.347), este cazul să atestăm că şi genialul Marin Sorescu a avut o relaţie aparte cu Basarabia şi intelectualii săi: Grigore Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari etc. De Sfintele Sărbători ale Paştelui anului 1990 am vizitat pentru prima dată Basarabia. Evident, mă interesa să cunosc, la faţa locului, realităţile şi problemele românilor basarabeni, miracolul păstrării limbii române în acea „republică” sovietizată. Din ţară, luasem doar parţial act de „chestiunea” basarabeană. Am citit excepţionala lucrare Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, cu un Cuvânt înainte de Ioan Alexandru (Cartea Românească, 1987). Prin bunăvoinţa mitropolitului nostru cărturar, I.P.S. dr. Nestor Vornicescu, în 1988, în plină conspirativitate (în sensul că Sfinţia Sa mi-a dat să savurez revista, dar să n-o comentez de teama microfoanelor) am citit prima revistă cu caractere latine apărută după ocuparea Basarabiei, în 1940, de U.R.S.S., intitulată Glasul. Revista a apărut în clandestinitate la Riga (Estonia), unde o basarabeancă, Maria Macovei-Briedis, s-a căsătorit şi a slujit – cum puţini români o fac – cauza basarabeană. Glasul avea în colegiul de redacţie pe Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, N.Dabija, I.Druţă, preotul I.Buburuz şi publica, pentru prima dată, celebra Doina eminesciană. Marin Sorescu cunoştea, desigur, această revistă; o primise „pe sub mână”. Am comentat cu Marin Sorescu conţinutul acestei reviste şi mi-am dat seama că genialul poet cunoştea perfect activitatea proromânească a basarabenilor, inclusiv a marelui prozator Ion Druţă, pe atunci dedicat cauzei. (Păcat de involuţia politică a acestui scriitor!). Marin Sorescu nu numai că era posesorul unor informaţii de certă valoare despre Basarabia (casa Domniei sale, ca şi a lui Adrian Păunescu sau Victor Crăciun, era o gazdă primitoare pentru toţi basarabenii aflaţi în vizită la Bucureşti), dar îşi exprimase încă de atunci, din 1988, speranţa şi credinţa că va triumfa cauza românilor basarabeni. După prima mea vizită la Chişinău, în aprilie 1990, am dorit şi i-am cunoscut pe marii scriitori de acolo: Grigore Vieru, M. Cimpoi, N.Dabija, Valeriu Matei, D.Matcovschi, V.Nedelciu, Leonida Lari, Gh.Vodă, I.Mănăscurtă, Arcadie Suceveanu, Serafim Saka, I.Gheorghiţă, Nina Josu, Leo Botnaru, Anatol Vidraşcu, N.Esinencu, I.Hadârcă, I.Vieru, Andrei Strâmbeanu etc., etc. Ca redactor şef al Editurii „Scrisul Românesc”, am făcut şi câteva „vizite oficiale” la editurile basarabene. Cu una dintre ele, Editura Hyperion (unde director era Valeriu Matei, iar redactori: Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu), am pus la cale o colaborare permanentă între cele două edituri. Pentru ca simpatia şi relaţiile frăţeşti şi fireşti dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului să se concretizeze într-o colaborare profesională oficială, am stabilit, în principiu, cu Valeriu Matei, coeditarea unor lucrări de valoare şi de interes comun, cu tiraje atât pentru România, cât şi pentru Basarabia. Urma să începem coeditarea cu următoarele lucrări: Reflexii despre spiritualitatea poporului român, de D.Stăniloae, romanele Napoleon de Stendhal şi Zbor de noapte, de Antoine de Saint-Exupčry, care ar fi adus ceva venituri financiare, urmând să coedităm, în continuare, lucrările de bază ale clasicilor literaturii române. În acest sens, s-a redactat un protocol de colaborare, cu clauze precise, semnat de directorii ambelor edituri. Reîntorcându-mă la Craiova, cu acest protocol spre a fi semnat de Marin Sorescu, directorul Editurii „Scrisul Românesc”, Poetul s-a arătat încântat şi, pe lângă un exemplar semnat de directorul Editurii „Scrisul Românesc”, Marin Sorescu a trimis şi o scrisoare „de suflet” prietenului şi omologului său, Valeriu Matei, pe care o transcriem: „Dragă Valeriu Matei, Am aflat cu bucurie de la Tudor Nedelcea, care te-a vizitat, de posibilitatea unei colaborări între editura noastră, „Scrisul Românesc” şi Editura „Hyperion”. Sunt sigur că vom putea face ceva de ispravă. V-am trimis deja două traduceri: „Zbor de noapte”, de Antoine de Saint-Exupery şi „Napoleon” de Stendhal şi eseul lui D. Stăniloae „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”. Sunt cărţi bune şi de succes. Aştept să te văd la Bucureşti, să stăm de vorbă mai pe îndelete. Te rog să colaborezi cu publicistică sau literatură la „Literatorul. Poeziile mi-au plăcut f.mult. Urmăresc atent tot ce faceţi acolo. Vă admir şi sunt alături de voi. Te îmbrăţişez, Marin Sorescu”
Din păcate, din motive politice conjuncturale datorate propagandei antiunioniste, a românofobiei unora de la Chişinău, a înlăturării lui Valeriu Matei de la conducerea editurii „Hyperion”, proiectul generos şi pragmatic nu a fost pus în aplicare. Cărţile au fost tipărite, totuşi, de Editura „Scrisul Românesc” şi au fost trimise, ca donaţie, bibliotecilor publice din Basarabia. Ca ministru al Culturii, Marin Sorescu a subvenţionat principalele reviste de cultură din Chişinău: Literatura şi arta, condusă de Nicolae Dabija, Basarabia, condusă de D.Matcovschi, Glasul naţiunii, condusă de Leonida Lari, şi alte reviste. Şi tot în calitatea sa de ministru, a venit din Chişinău un scriitor mai puţin important şi al cărui nume îmi scapă, spre a i se subvenţiona şi revista sau ziarul pe care îl conducea. Inconfundabilul Marin Sorescu l-a întrebat pe oaspetele său cine este acel redactor-şef al revistei respective, pentru că el, Marin Sorescu, îi cunoştea pe toţi scriitorii basarabeni, dar de numele său n-a auzit. „Eu sunt acela”, îi răspunde oaspetele venit în calitate de „scriitor”; de fapt, era un funcţionar al unui minister din Basarabia. La rândul lor, scriitorii basarabeni l-au preţuit, la valoarea care i se cuvine, pe Omul şi scriitorul Marin Sorescu. Dovadă: participarea acad. Mihai Cimpoi, acad. Grigore Vieru şi scriitorul-martir Nicolae Dabija la aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea Editurii „Scrisul Românesc”, în 1997, prilej cu care poetul Marin Sorescu, trecut de zece luni la cele veşnice, a fost omagiat prin dezvelirea unei plăci memoriale pe clădirea editurii, pe care regretatul scriitor a condus-o între 1990-1996, şi printr-un pelerinaj la Casa Poetului din comuna Bulzeşti –Dolj, la cimitirul comunei pe care sătenii îl numesc „La lilieci”, şi la biserica în care a fost botezat Marin Sorescu. Cu acel prilej, I.P.S. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei (originar din comuna basarabeană Lozova-Vorniceni) a ţinut o slujbă de pomenire, iar scriitorii Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija au evocat, în faţa a peste 300 de participanţi, personalitatea prietenului lor dispărut prematur. După instituirea zilelor „Marin Sorescu” la Craiova, începând cu februarie 1997, admirabilii scriitori basarabeni şi bucovineni şi-au dovedit încă o dată preţuirea pentru autorul Liliecilor, participând de fiecare dată (până în 2014, când s-au întrerupt), la grandioasa manifestare soresciană: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu (toţi academicieni şi cetăţeni de onoare ai Craiovei), acad.Valeriu Matei, alături de alte mari personalităţi: Eugen Simion, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Victor Crăciun, Maya Simionescu, Marius Sala, Adam Puslojici, John Fairleigh, W.Jacques de Decker, Serge Fouchereau, Michael Mezeltin etc. Aşadar, între Marin Sorescu şi Basarabia (în special cu intelectualii basarabeni) au existat afinităţi sincere şi profunde, dovedind, peremptoriu, că întreaga cultură română îi include, peste sârma ghimpată de la frontieră, pe toţi marii scriitori, indiferent de locul lor de naştere. „Şcoala basarabeană” de azi este comparabilă cu Şcoala Ardeleană, în sensul premergător al unirii fireşti.
1998
............................
Nota Observator :
Marin Sorescu - ( 19 februarie 1936 - 8 decembrie 1996 )
|
Tudor Nedelcea 2/4/2020 |
Contact: |
|
|