O viață dăruită. Tatiana Slama-Cazacu - Centenar
Pe 25 ianuarie 2020, Tatiana Slama-Cazacu (TSC, cum îi plăcea să-și abrevieze ea însăși numele) ar fi împlinit 100 de ani. Cei care au cunoscut-o ar fi zis că această vârstă o va ajunge (tot) la masa de scris peste zi, iar seara în jurul unui tort de ”șocolată” împreună cu câțiva apropiați, dacă nu sărbătorită cum s-ar fi cuvenit la Academie. S-a stins însă neașteptat, la început de aprilie 2011 în plină activitate, aparținând acelei rare și binecuvântate categorii de oameni pe care sfârșitul, oricând ar veni, i-ar prinde în mijlocul unui proiect, cu încă ceva de terminat, de lăsat în urmă.
TSC a lăsat în urmă șapte decenii de activitate științifică, literară, didactică, organizațională, editorială, fiind o cercetătoare științifică asiduă, de un profesionalism impecabil, teoreticiană a Psiholingvisticii, fondatoare de societăți și organizații științifice, editoare de reviste internaționale de specialitate, profesor universitar, conducătoare de doctorate, traducătoare, scriitoare, memorialistă, de o rară inteligență și cultură, etic implicată în viața cetății, o umanistă în sens aproape renascentist. E greu de prins fără a cădea în desuete clișee superlative o carieră atât de îndelungată și diversă, o viață cu adevărat dedicată științei, artei, valorilor umane.
”Labor omnia vincit improbus.” a fost motto-ul întregii sale vieți, o frază celebră a lui Vergiliu, dar, după cum adesea mărturisea, o deprindere învățată în familie, în special de la mama ei, pe care o adora și căreia de altfel i-a dedicat o emoționantă carte de memorii, Un copil din vechiul București (1998).
S-a format în spiritul rigorii și culturii școlii ”de dinainte de înainte” cum spunea mai în glumă mai în serios despre perioada pre-comunistă, punându-și serioase baze multidisciplinare ce anunțau orientarea ei științifică ulterioară. A studiat la Universitatea din București fiind licențiată a Facultății de Litere și Filosofie cu specializările filosofie, psihologie, pedagogie și estetică în 1942 și a celei de Lingvistică cu specializare în filologie modernă, limba italiană și istoria artei în 1943. Remarcată de profesorul Gh. Zapan, acesta i-a sugerat să îmbine multiplele ei specializări în cercetări interdisciplinare, în principal între lingvistică și psihologie. S-a născut astfel în 1949 teza ei de doctorat despre limbaj și context, sub îndrumarea profesorului Mihai Ralea, reputat psiho-sociolog, numai că, pe motive politice (tatăl ei, avocat, membru al Partidului Liberal fusese arestat și își va sfârși viața la canal) nu i se permite susținerea lucrării (membrii comisiei neprezentându-se la examen). Teza va deveni o binecunoscută carte Limbaj și context, publicată nu fără dificultăți în 1959 (și în versiunea franceză în 1961). Va obține recunoașterea doctoratului în 1966, iar câțiva ani mai târziu va obține titlul de doctor docent în științe.
Astăzi contextualismul este bine înrădăcinat în conștiința științifică a multor discipline și pare un loc comun aproape de bun simț, dar la sfârșitul anilor 40 era un concept inovator. Analiza sistematică a diverselor niveluri contextuale a fost o lucrare de pionierat (pe care o va relua și îmbunătății de-a lungul întregii sale cariere), care i-a adus autoarei notorietate și recunoaștere internațională. La mijlocul anilor 50, Roman Jakobson (unul dintre cei mai cunoscuți și influenți lingviști moderni) în urma întâlnirii (fericite și providențiale) cu autoarea la București, a introdus (chiar în conferința ținută a doua zi) Contextul în binecunoscuta lui schemă de analiză a comunicării. Jakobson a invitat-o mai apoi la Massachusetts Institute of Technology, dar, cum era de așteptat, autoritățile comuniste nu i-au dat voie să plece.
Roman Jakobson nu a fost desigur singura personalitate științifică importantă care a apreciat-o. Cartea Relațiile dintre gândire și limbaj în ontogeneză, apărută în 1957, dar mai ales Dialogul la copii (Editura Academiei, 1961, tradusă ulterior în limba cehă, Praga, 1964, limba engleză, Editura Mouton The Hague, 1977) îi atrag, spre exemplu, atenția lui Jean Piaget, ca studii aprofundate ale dezvoltării limbajului în intrinsecă legătură cu gândirea (urmând teoria lui Vygotsky, puțin cunoscută în acel moment în lumea occidentală). Aceste lucrări o situează în avangarda Psiholingvisticii (termen apărut în psihologia americană la mijlocul anilor 50), o nouă disciplină ce începea să își definească principiile și direcțiile de cercetare. Fuziunea dintre psihologie și lingvistică într-o știință autonomă, cu obiect de studiu particular și cu o metodologie specifică, va deveni obiectivul activității ei viitoare. Contribuția ei va fi una de mare valoare și importanță atât în aspectele teoretice cât și în cele practice, aplicate.
Concepția și metodologia CONTEXTUAL-DINAMICĂ, ce au în centru studiul omului şi al limbii ca întreg, în relaţia sa cu realitatea socială, studiul actelor de limbaj în toată complexitatea lor în situații concrete de viață, pe care o va elabora, dezvolta, consolida și aplica de-a lungul deceniilor în numeroase cercetări, reprezintă una din cele mai solide și sistematice abordări ale domeniului. Renzo Titone, un apreciat și respectat cercetător italian, menționa în 1985 că această teorie ”constituted in itself a considerable progress of the previous unilateral theories developed before 1954 in psycholinguistics”, considerând-o pe autoare, ca „the greatest researcher in applied psycholinguistics.” (apud, Neculau, EBSP, Vol. 23, No. 1, p. 21).
Comunicarea în procesul muncii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964; Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, traducere în limba franceză, Paris, 1972, în limba engleză, Editura The Hague Mouton, 1973, traducere în limba italiană, Padova, Patron, 1973; Psicolingvistica aplicada ao enseno de languas, Sao Paulo, 1979; Psycholinguistique appliqué. Problčmes de l’enseignement des langages, Paris-Bruxelles, 1981; Analisi contestuale-dinamica del teste leterario, Bari, 1984; Psiholingvistica, o ştiinţă a comunicării, Bucureşti, Editura All, 1999, o lucrare foarte amplă, care este de fapt un veritabil tratat de specialitate; Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Editura Polirom, 2000; Viaţă, personalitate, limbaj. Analize contextual-dinamice de texte literare, Bucureşti, Editura Minerva, 2007; Confuzii, greșeli, prostii și răutăți în limba română, azi, București, Editura Tritonic, 2010. iată doar câteva titluri semnificative din cele peste 55 de volume (peste 30 ca singur autor) publicate în țară și în lume la care se adaugă peste 500 de articole apărute în diverse reviste de specialitate, antologii, monografii, tratate ori volume colective.
Paradoxal sau nu…, a fost mai cunoscută și apreciată internațional decât în țară, fiind spre exemplu sărbătorită festiv în cadrul unor congrese internaţionale, editându-se volume de lucrări ce recunosc și cinstesc valoarea contribuțiilor ei: Dynamic contexts of language. Papers in honor of Tatiana Slama-Cazacu, Congresul al 4-lea al ISAPL, Bologna, 1994, Editura CLUEB, Giuseppe Mininni (editor), şi, de asemenea, Psycholinguistic studies. Papers in honor of prof. dr. Tatiana Slama-Cazacu, Penca Baltova (editor), Sofia, 2007. Adrian Neculau, cunoscut psiholog ieșean, mărturisea în 2011, într-un frumos articol in memoriam că TSC a fost probabil cel mai cunoscut psiholog român în străinătate.
Asta nu a împiedicat-o să se considere în primul rând un om al științei românești, și a depus eforturi considerabile pentru crearea instituțiilor moderne de psihologie, a școlii de lingvistică aplicată și psiholingvistică în România. Spre exemplu, între anii 1954 şi 1968 a lucrat în cercetare ştiinţifică la Institutul de Psihologie al Academiei Române. A fost şef al laboratorului de psihologia limbajului şi apoi şef al secţiei de psihologie generală, dovedindu-se un iscusit experimentalist în bună tradiție gestaltistă. Din 1968 a fost profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde a predat în premieră cursuri de psiholingvistică şi lingvistică aplicată, înfiinţând, totodată, primul laborator de psiholingvistică din România, unde a efectuat numeroase experimente originale și inovatoare. În anul 1969 a obţinut dreptul de a conduce doctorate în psihologie şi ceva mai târziu în lingvistică, formând astfel generații de noi cercetători. În calitate de secretar general al Asociaţiei psihologilor români şi de redactor responsabil adjunct al Revistei de psihologie, a organizat împreună cu un comitet primele două Conferinţe Naţionale de Psihologie din ţara noastră (1966 şi 1968, ultima fiind cu participare internaţională). A înfiinţat şi condus Grupul Român de Lingvistică Aplicată (cu anecdoticul acronim GRLA), (asociată a AILA) cu care a avut colaborări ample şi a publicat 10 volume.
Din inițiativa ei, în anul 1982 se înfiinţează „Societatea internaţională de psiholingvistică aplicată” (ISAPL) cu congrese trienale. În anul 1985 a devenit preşedinte al acestei societăţi, iar ulterior preşedinte de onoare. A fost membră a mai multor asociaţii internaţionale de psihologie: Asociaţia internaţională de psihologie aplicată, Asociaţia de psihologie socială experimentală, Asociaţia psihologilor de limbă franceză. A condus (concepând de la siglă, copertă, format), în calitate de redactor şef, timp de mai mulţi ani, prestigioasa revistă de psiholingvistică ”International Journal of Psycholinguistics”, apărută mai întâi în Olanda şi apoi în Japonia.
După 1989 a putut desigur, fără opreliști, să onoreze invitațiile de colaborare internațională și a făcut-o cu seriozitate și plăcere, fiind de altfel o pasionată călătoare, curioasă, iubitoare de artă, de tot ce avea lumea bun și frumos de oferit. Îi făcea mare plăcere să fie între tineri, așa cum îi plăcea să își amintească de propria tinerețe, mai ales de cea de aspirantă scriitoare; rememora cu admirație valorile trecutului, dar îmbrățișa deschis noul, tehnologia modernă, învățând la o vârstă înaintată, spre exemplu, să folosească computerul (scriind despre implicațiile lui în comunicare și în relațiile sociale). Iubitoare de teatru, a publicat ea însăși în 2001 la Editura Polirom un volum intitulat Meșterii. Romanteatru (un concept pe care a încercat să îl impună inspirată de ”maestrul” ei, Pirandello) care celebra arhetipul Creatorului. ”Slăbiciunea” ei erau însă romanele Agathei Christie și nesurprinzător a publicat în 2010 la Editura Minerva propriul ei roman polițist Sinucideri ciudate. Regretul ei a rămas probabil faptul că literatura ei a rămas oarecum o încercare de tinerețe, descurajată fiind de faptul că nu putea publica în acea perioadă. Locuită fiind interior aproape cu totul de știință, literatura de mai târziu îi este evident tributară.
Putem spune că și-a trăit viața conform teoriei pe care a promovat-o, dinamică, mereu atentă la realitatea din jur, la omul și la viața concretă, cu intuiția zonelor fierbinți ale contemporaneității, a crezut cu pasiune nu numai că știința trebuie să își găsească obiectul în faptele reale, dar și că rezultatele ei trebuie, cu necesitate, să se întoarcă în lumea reală, să o îmbunătățească, să o amelioreze; să semnaleze erorile și să fie activă și angajată în a le remedia. În studiul particular al psiholingvisticii ca știință a comunicării și interacțiunii umane, rezultatele ei trebuiau să se întoarcă spre exemplu spre a îmbunătății educația, comunicarea individuală și socială la toate nivelurile, sau spre a demasca devierile comunicării sociale, manipularea politică, publică în general (din nefericire, aspecte mereu actuale). Cu alte cuvinte nu e suficient să cunoaștem, să înțelegem, să teoretizăm realitatea, ci trebuie să o ameliorăm constant și asta face din omul de știință, din intelectual un personaj implicat, responsabil, obligat etic, moral de a fi o conștiință și un reper al lumii, al vremii în care trăiește.
Personalitate puternică, fascinantă, nu aveai cum să nu îi admiri erudiția, inteligența, simțul practic, perfecțiunea lucrului până în ultimul detaliu, tenacitatea, disciplina, enorma capacitate de muncă și de dăruire. A fost uneori și aspră, dominatoare, cu inerente (și câteodată justificabile) vanități, ori pur și simplu copleșitoare și asta a făcut nu de puține ori dificilă colaborarea sau apropierea de ea. S-au îndepărtat de ea oameni dragi și a suferit, fără îndoială, uneori probabil fără să fie pe deplin conștientă de cauza reală. Dincolo de relațiile ratate, a apreciat viețile trăite onest, cu pasiune, care nu au renunțat la propriul destin, oricare ar fi fost el, așa cum a făcut-o ea însăși și cum va rămâne în istoria științei și în memoria celor ce au cunoscut-o și au îndrăgit-o.
...........................
Ianuarie 2020 / Toronto
|
Lăcrămioara Oprea 1/30/2020 |
Contact: |
|
|
