Petre Ţuţea şi reflecţiile sale religioase asupra cunoaşterii
Cotitura teologală īn sens platonic a lui Petre Ţuţea
Se pare că radicalizarea religioasă, de ordin teologic-creştin ortodox a reflecţie filozofice a lui Petre Ţuţea a īnceput īn anul 1977, cīnd, cu prilejul mişcării Goma, represiunea organelor politice şi de securitate īi confiscă acestuia nişte manuscrise, pentru ca īn perioada anilor 80 ea să devină o devărată cotitură teologală īn substanţa şi maniera de expresie a operei sale. Ţuţea menţionează o dată, īn cuprinsul cărţii Reflecţii religioase asupra cunoaşterii (scrisă īn anii 1977 1980), care face obiectul acestui material, că ar fi fost vorba despre confiscarea manuscrisului Prometeu (aflat astăzi sub tipar la editura Eikon). Lucrarea aparţine deci acestei perioade, de fapt, vīrfului ei, şi sub această cheie trebuie privit şi īnţeles discursul reflexiv al autorului, adept convins al platonismului, cu care luptă īmpotriva logico-epistemologicului neokantian, cu īntregul său eşafodaj de construcţii rigide. Trebuie īnsă menţionat că genurile literar-filozofice elaborate şi expuse de Petre Tuţea īn Teatrul Seminar, Filozofia nuanţelor, Reflecţiile teologale, dar şi īn dialoguri, monografii şi proiecte masive, netereminate vădesc o unitate stilistică impresionantă, de natură a conferi unitate judicativă, argumentativă şi expresivă īntregii sale opere şi de a de-mantela ponciful, mitul atīt de vehiculat al socratismului exclusiv verbal al autorului şi nu al tal-entului şi producţiei sale scriitoriceşti.
Foarte precis vede Tuţea īn Platon un filozof care gīndeşte sistemic, pe compartimente, dar şi pe angrenajul care conferă īntregului funcţionalitate dinamică optimă şi acest lucru apare cel mai pregnant īn Republica. Şi pe vremea lui Platon şi astăzi, omul evoluează īn cadrul sectoarelor societăţii din care face parte şi care se ocupă de viaţa lui, de integrarea, uşurarea ei. Dar cīt de validă poate fi cunoaşterea īntregurilor sistemice cīnd creatorul domină marele īntreg universal pe care l-a creat şi īl stăpīneşte? Aceasta este şi părerea lui Platon. Īnsă sistemul nu va fi niciodată alcătuit din căutarea adevărului, binelui, frumosului īn natură cu instrumentele puterii sufleteşti, ale raţiunii ca principiu activ şi ale logicului.
Creator de sistem īn filozofie este elevul său, Aristotel, dar care, rămas captiv substanţei din lucruri, pierde dimensiunea metafizică şi se īndreaptă către aparent. Platon este metafizic, Platon atinge idealitatea Ideii, are geniul intuirii ei şi proiecţiei sale concrete, de aceea, spre diferenţă de Aristotel, Platon rămīne permanent īn dimensiunea filozofiei şi a spiritului uman transcendent. Dumnezeu, omul şi natura sīnt cei trei termeni permanenţi ai conştiinţei, termeni existenţiali, de care se leagă adevărul, binele şi frumosul, īn afara lor, ca rest, rămīnīnd: forme, iluzii, fapte īntr-un amestec amorf, necauzator nici de principii logice, nici de norme privind ordinea morală şi de drept o mlaştină neesenţială, păgubitoare de timp, suflet şi energii, consumatoare inutil de ex-istenţă. Īn cadrul unui sistem poţi distinge perechi categoriale, specii, genuri şi poţi fi religios sau antireligios indiferent nu poţi rămīne, căci aceasta īnseamnă sterilitate sau stingere religioasă. La Ţuţea, axiologia nu mai dă raport de valoare şi de ierarhizarea ei, ci ea devine expresia imper-fecţiilor omului istoric şi trebuie legată de psihologia erorilor. De aceea el consideră că axiologia reală, obiectivă, imaginată de Max Scheller nu poate fi viabilă, omul neputīnd depăşi afectul şi formalul, deci valorile nefiind īn sine. Axiologia platonică, prin mitul Adrasteei, dă mărturie de inegalitatea esenţelor, reflectată īn treptele şi nivelurile existenţiale. Aici Platon gīndeşte mitologic şi poetic, nu teologic.
Libertatea, sufletul şi viaţa īntre terestru şi transcendent
Dacă libertatea este descoperită de creştini ca sursă a decăderii, spiritul nu se poate face īncă răspunzător de ea, căci Sfīntul Augustin ne spune limpede că nu vom īnţelege niciodată cum se īntīmplă conlucrarea sufletului cu viaţa, acest lucru va rămīne pentru totdeauna ascuns. De-ocamdată, īnchisoarea sau mormīntul corpului īn care cade sufletul, aşa cum spune Platon, rămīne o dramă validă şi suficientă, neputīnd fi depăşită. Ţuţea vehiculează īn tot cuprinsul cărţii termenul de obiecticitate, adică surpinderea esenţei, a lucrului īn sine, spre diferenţă de obiec-tivitate sau subiectivitate, care sīnt simple moduri apreciative, ţinīnd mai degrabă de evidenţa sufletescului personal sau a celei din sfera lucrului sensibil. Astfel, istoricul nu va putea fi nicio-dată obiectic, ci numai obiectiv sau subiectiv, căci lucrează cu fapte natural-omeneşti, şi nu cu esenţe, īn paradigma determinismului istoric cauzal, care nu este altceva decīt un pseudodetermin-ism, determinismul real fiind de natură mistică. La ce se poate supune mai mult istoria decīt la a fi trăită şi descrisă Iorga şi Dilthey, retrăită şi īnţeleasă axiologic Rickert, sau īnţeleasă prin date-le conştiinţei teoretice actuale Sombart şi Spengler? Cu menţiunea că trăirea, retrăirea şi analiza sau descripţia trecutului sīnt superioare ipotezelor şi explicaţiilor, ipotezele fiind ficţiuni, iar expli-caţiile, iluzorii.
Esenţială rămīne separaţia natură sau sensibil idee, această poezie metafizică (Gomperz), cea care determină separaţia ştiinţă gīndire filozofică. Este impresionantă bogăţia aspectelor po-lare pe care Ţuţea le mobilizează īn tratarea diferenţei obiect esenţă, aici dincolo, terestru transcendent, natură (lume creată) divin. Partea şi īntregul (precum şi relaţia dintre ele) nu sīnt decīt caracteristici ale lumii de aici, lumea esenţelor fiind prepredicativă (Husserl). Omul nu poate stăpīni natura integral, cu toate eforturile sale, şi chiar dacă ar putea, aceasta nu īi asigură accesul la adevăr, căci lumea aceasta este un tărīm al inegalităţilor şi contradicţiilor īn care stăpīnesc iluziile dialectice (Kant). De la inegalitatea, chiar şi īn cer, a esenţelor, cam riscant pu-se pe seama aceluiaşi straniu amestec de necesitate şi libertate care domneşte şi īn sferele superi-oare ale Supranaturalului, Ţuţea glisează imediat la nivelul inferior, pămīntesc, spaţiu şi timp, al rătăcirilor senzoriale afective şi dianoetice ale omului scormonitor īn sine īnsuşi şi īn natură, degradări empirice ale esenţelor, degradări logice ale intuiţiei pure, imposibilă īn lume, fiind atribut al zeilor şi sufletelor nemuritoare. Aici avem obiectivitate, nu obiecticitate, precizie, nu exactitate, libertatea alegerii īntre bine şi rău de la Păcatul originar pīnă la Judecata de Apoi nu īi asigură omului o cale certă de cīştig şi mīntuire, ci, īn egală măsură, transfigurarea sau căderea īn īntuneric; iată o dialectică valabilă atīt la ortodocşi, cīt şi la catolici, īn contextul unui mono-teism care face posibilă sfinţenia şi pietatea, spre diferenţă de politeism, unde lucrurile stau mult mai dificil, cu mulţimea aceea de zei antropomorfi. Dar nu s-a răspuns īntrebării esenţiale: Este adevărul accesibil minţii omeneşti autonome? Dacă răspunsul īl căutăm la Platon, trebuie īn primul rīnd să ne debarasăm de părerile comentatorilor săi şi să īl analizăm prin prisma propriei noastre păreri lucide, care īn nici un caz nu trebuie să īl considere pe marele atenian pierdut īn social, ped-agogic, moral, istoric, ci ca părinte al intuiţiei Ideii, a esenţelor, a lucrului īn sine, a metafizicului transcendent, al divinului, finalmente.
Īn căutarea lui Platon, metoda aplicată de Ţuţea urmăreşte esenţele, nu numai logicul, care se referă la concepte, predicaţie, social, după care urmează separarea elementelor istorice de cele permanente. Dacă Ţuţea este realistul, neliniştit metafizic de adevăr, la polul opus modului său de a verdea platonismul se situează Stenzel, cel legat de natură prin ochiul fizic şi prin speculaţiile logice. Separarea de natură marchează, de fapt, resorturile dialectice ale conceperii platonismului metafizic, sau ale conceperii metafizice a platonismului (e acelaşi lucru). Īntre metafizic şi natură este o ruptură care te salvează de la īnecul īn parţialitate, efemer şi superficial. Īnăuntrul relaţiei dintre Dumnezeu, om şi lume adevărul se contopeşte cu mīntuirea. Un francez a specificat foarte bine: Platon nu a fost ionian, eleat, pitagorician, ci, permanent, el īnsuşi. Poate fi comparat cu albinele de care vorbeşte Montaigne, care umblă din floare īn floare, dar mierea este a lor (Chau-vet). Deplasarea gīndirii īn trecut şi īn natură nu are legătură cu gīndirea esenţială. Valoarea strălucitoare a lui Platon nu se găseşte īn gīndirea şi scrierile sale mitologice, politice, filozofice, ştiinţifice căci ele nu arată decīt limitele şi imperfecţiunile sale. Platon este autentic şi strălucitor īn idealismul său, īn conceptele şi intuiţia sa vizionară. Acolo rămīne Platon genial şi unic.
Diferenţa dintre numere şi esenţe (sau dintre cantitate şi calitate)
Ţuţea este de acord că găsim īn matematică şi raţionament riguros şi evidenţă matematica fiind o ştiinţă exactă fiindcă este deductivă , dar ele nu au legătură cu adevărul īn sensul esenţei platonice. Şi iarăşi: matematica este precisă, nu exactă, exactitatea gīndită platonic fiind transcendentă. Matematica rămīne doar o comodă creaţie a spiritului liber (Poincaré), un in-strument de cercetare, o ancila, un limbaj. Naturalul, numărul si utilul sīnt oglindite īn logic, care nu duce la arhetipuri platonice, la idei ca forme şi forţe primordiale, cum le numeşte Schopenhau-er, adică la adevăr, spune Ţuţea. Prin concepţia sa asupra ideilor, a esenţelor, Platon nu l-a con-tinuat pe Socrate īn pedagogic; aceasta cu atīt mai mult cu cīt Socrate, trecīnd de la virtute la cu-noaştere, a declarat că virtutea īi rămīne necunoscută, fiindcă este obiect al contradicţiei insolu-bile: virtutea este īnnăscută (deci esenţă) şi totuşi este coruptibilă, deci rămīne un mister. Şi altfel, progresul ştiinţific nu duce la cunoaşterea adevărului, din perspectivă platonică, cum de altfel şi Sfīntul Apostol Pavel considera adevărul ca fiind transcendent: Ci acum credinţa, nădejdea, dragostea rămīn aceste trei. Dar mai mare īntre ele este dragostea (Epistola I către Corinteni). Ca unora care n-avem īn vedere cele ce se văd, dar cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sīnt vremelnice, pe cīnd cele ce nu se văd sīnt veşnice (Epistola II către Corinteni). Numerele lui Pitagora nu reprezintă o ordine anterioară, originară a lumii şi cosmosului de natură a unifica lu-crurile sau a determina relaţiile dintre lucruri, fiindcă numerele nu sīnt esenţe şi nu au caracter on-tic, Numerele ţin de raţiune şi nu de lucruri, mai precis de forme ale raţiunii, de forme raţionale. Implicarea numărului īn lucruri (īn substanţa lor) nu īl implică īn originea lucrurilor. Numărul, şi el, rămīne un mister. Foarte bine precizează Ţuţea diferenţa dintre domeniul lucrului şi al esenţei originare: Este posibilă o concepţie matematică a lumii īn sens cosmografic, dar nu cosmogonic. Neliniştea metafizică a căutării adevărului īn idei, īn esenţe, depăşeşte pitagorismul şi aristo-telismul; chiar mitologicul şi filozoficul mistic din viziunea lui cosmogonică sīnt departe de īnchiderea īn natură şi natural, ele vizează supranaturalul.
Esenţele, ca unităţi reale ale lumii, sīnt calitative, fiind obiect al metafizicii, pe cīnd teoria numerelor, cu unităţile ei adiacente, care sīnt numerele, nu vizează decīt cantitativul, ordinea prin succesiuni, acumulări, scăderi, īnmulţiri, īmpărţiri, extrageri. Pe Socrate īl duce la fundarea moralei cuvīntul īn sensul lui tehnic, īn sens de instrument al conceptului, dar nu al ideii. Limbajul lui Soc-rate este articulat pe o semantică logic-conceptuală a cuvīntului, īn schimb ideea platonică este simplă, ea poate fi intuită şi nu are nevoie de elaborare. Semantica se referă la logic, psihologic, social, la predicaţie, īn definitiv, la natură. Sensurile şi semnificaţiile nu ating īn nici un fel esen-ţele. De aceea şi intrepretarea şi īnţelegerea lor nasc polemici, dispute, din cauza plurivalenţei opusă univalenţei pure şi inconfundabile a esenţelor. Semnificaţia unui cuvīnt este logic şi empir-ic legată de complexitatea omului concret şi polisemia de imperfecţiunile lui, ca şi relativitatea actelor limbajului şi cunoaşterii. Ideea platonică este simplă şi paradoxul acestei esenţe constă din complexitatea copiei care-şi activează existenţa prin participare, ca expresie a esenţei sale.
Iubirea creştină şi poarta spre Absolut
Iubirea creştină este iubirea mistică, precum spune Pseudo-Dionisie Areopagitul, este unire cu Dumnezeu, deplin realizată īn sfinţenie. Revelaţia muzicii (ex. Bach, Beethoven) este mai īnal-tă decīt īnţelepciunea şi filzofia. Ea nu vorbeşte prin cuvinte, iar poarta spre Absolut, deschisă omului integral, ei īi este oricīnd accesibilă. Omul care se implică īn ştiinţă, artă, tehnică, īn viaţa socială manifestă dinamism, activism, dar nu este posesor al adevărului; contemplativul credincios manifestă pasivism, el aşteaptă şi primeşte, el poate atinge adevărul revelat mai lesne şi mai sigur prin adīncirea īn credinţă, īn propria conştiinţă, īn propriul suflet. Aici vorbim de eros divin. Celălalt Eros, născut de Afrodita, din Teogonia hesiodică, produs al unei abstracţii şi al unei re-flecţii filozofice, Erosul teogonic, element primitiv al lumii, īmpreună cu Haos şi Geea, este Amor, cel care a luat parte la creaţie, asigurīnd perpetuarea vieţii, puterea care pe pămīnt apropie şi uneşte sexele, născător al unei infinite şi irezistibile acţiuni celebrate de filozofi ca Platon, de poeţi ca Sofocle, Euripide. Prezentarea naturalistă a acestei divinităţi tīnăr băiat īnaripat, de o frumuseţe minunată, īnarmat cu arc şi săgeţi inevitabile, care străpung inimile, sau cu o forţă care le consumă ne arată deosebirea dintre mitologie şi religie. Tradiţie, mitologie cosmică, biogon-ică, istorie, filozofie şi psihologie nu ne scot din natură. Mircea Eliade priveşte miturile ca par-adigme cu rădăcină transcendentă, dar atunci reprezentările artei? Credinţa din templu a grecului, pasivitatea tutelară de acolo a zeilor nu avea nevoie de aventuri mitologice sau poetice. Mitul şi ideea platonică stau deasupra, īnaintea lucrurilor, mitul devenind īn religie divinitate şi obiect de cult. Ideea platonică exprimă setea de certitudine.
Platon a afirmat: Cu cīt ne īntoarcem mai īnapoi, cu atīt sīntem mai aproape de zei. Ex-istenţalismul ateu şi utilul (utilitarismul) realizat fără adevăr ambele īn despărţirea dramatică a existenţei de esenţă. Dar Eros fără virtute, chiar īn ascensiunea lui spre idei, nu poate duce la fer-icire, iar cele patru virtuţi distinse de Platon sīnt: īnţelepciunea, bărbăţia (curajul), cumpătarea (stăpīnirea de sine) şi dreptatea. Virtutea este cea care conferă sănătate şi frumuseţe sufletului. Pentru Platon, lumea sensibilă şi cuvīntul scris sau vorbit sīnt exterioare sufletului, care aspiră la mīntuire, calea care uneşte oamenii pe pămīnt fiind iubirea. Fedru īncheie īn Banchetul: Dintre toţi zeii Eros este cel mai vechi, cel mai august şi cel mai capabil de a face omul virtuos şi fericit īn timpul vieţii şi după moarte. Medicul Eryximah aduce elogiu iubirii, afirmīnd că puterea zeului şi măreţia lui īl definesc ca principiu al unificării şi armoniei elementelor opuse: Mişcarea aştrilor, sănătatea, oamenilor, animalelor şi plantelor, succesiunea normală a anotimpurilor, atitudinea faţă de vii şi de morţi, raporturile dintre zei şi oameni, īnclinaţiile sacre ale oamenilor, transparenţa, jus-tiţia, pacea, bunăvonţa zeilor, toate īşi au izvorul īn puterea universală a iubirii, care procură ferici-rea perfectă, legată de bine. Aristofan cel descompus nu a ascultat sfatul medicului şi a rămas adept haosului erotic al Atenei şi preferinţei lui pentru amorul nefiresc, fiindcă astfel se menţine puritatea iniţială a unităţilor anatomice bărbat şi femeie (dubli şi duble). Pe cīnd cei proveniţi din androgini, cuplul mascul femelă se caută pentru restabilirea unităţii primordiale. Dar ei se află pe treapta de jos. Astfel, zeul iubirii este cel care prezidează şi firescul şi nefirescul. Formulă mito-logică născută din fantezia unui artist corupt.
Omul este depăşit de esenţe prin ficţiunile gīndirii, prin iluziile simţurilor şi prin opacitatea faptelor; cea care surprinde corespondenţele dintre om şi lucruri este inspiraţia religioasă sau poet-ică. Agathon, poetul, spune: Eros dă pacea oamenilor, calmul mării, linişte avīnturilor, un pat şi somnul durerii. Dialectica socratică surprinde iubirea frumuseţii fizice, a frumuseţii sufleteşti, a inteligenţei ca sediu, a ştiinţei şi, īn sfīrşit, a treptei ultime, a ştiinţei frumoslui divin, etern, real, faţă de care toate celelalte sīnt repere, dar dialectica transformă sentimentul īn idee şi de aceea probabil Nae Ionescu spune că iubirea platonică se opreşte la poarta Absolutului, fiindcă ideea platonică depăşeşte tensiunea polară subiect-obiect şi predicaţia prin natura ei transcendentă, transdialectică.
Legea Adrasteei (nimfa care l-a hrănit pe Zeus īn peşteră cu laptele caprei Amaltheea) condamnă virtutea la neīnţelegere a naturii ei şi la mister, căci, socratic vorbind, omul născut vir-tuos (deci dăruit de esenţa zeului) este coruptibil. Īn Menon, Alcibiade ilustrează această con-tradicţie. Filozoficul, la Platon, este atīt de puternic īncīt duce la contopirea sentimentului cu īnţelepciunea. Diotima l-a iniţiat, īn schimb, pe Socrate īn tainele iubirii, de aceea Socrate pleacă de la frumosul pămīntesc şi de la ştiinţa naturii pentru a ajunge la ştiinţa frumosului absolut, situat dincolo de bolta cerească, unde stau zeii şi ideile. Şi iată cum se ajunge de la pămīnt la ceresc. Eros nu este zeu, ci daimon, mijlocitor īntre oameni şi zei, dar posesor de calităţi divine. Fiind daimon, deci mijlocitor, el demonstrează prin sine şi prin funcţia lui finalitatea transcendentă a iubirii.
Dialectică şi esenţe, sau limitele raţiunii autonome de aflare a adevărului
Limbajul, psihologicul şi natura trebuie depăşite prin religios sau metafizic, limitele raţiunii umane coincizīnd cu limitele naturii, din care nu fac parte adevărul, binele şi frumosul, care sīnt situate dincolo de raţiune şi de natură. Lumea ideilor platonice nu poate fi coborītă īn om. Di-alcectica este forma imperfecţiunii omului īn desfăşurarea lui īn timp şi īn spaţiu, ştiinta adevărată este ştiinta esenţelor, a realităţii propriu-zise sau a exactităţii. Ţuţea afirmă că īn afara cultivării platoniciene a transcendentului şi a limitelor plăsmuitoare ale omului īn natură nu mai rămīne decīt animalismul. Logica pură (Bolzano, Husserl) şi matematica pură (Bolzano) nu oferă certitu-dinea metafizică a adevărului. Obiectul ideal al gīndirii aruncă raţiunea autonomă īn mod imagi-nar dincolo de timp şi de spaţiu. Berkeley gīndeşte simţul religios şi numai astfel impresionismul poate avea valoare gnoseologică şi estetică. Ştiinţa perfectă are ca obiect transcendentul, de aceea Platon nu se poate īntoarce la presocratici. Īn omul platonic reverberează păreri şi amintiri şterse dintr-o altă viaţă sufletească, el nu īşi poate promite atingerea concretului fiindcă este legat de nişte orizonturi mult mai īnalte şi care vin din trecut, aparţinătoare esenţialului transcendent. As-pectele terestre ale platonicului hrănesc interesul pedagogic al lui Stenzel, dar nimic mai mult. Căci orice abordare, orice privire pedagogic-politică asupra ideilor nu īngăduie īnţelegerea termenilor: individ, comunitate, natură, moarte, nemurire, procreaţie, creaţie, imitaţie, participaţie, concept, predicaţie, corp, suflet, unitate, multuplicitate, natural, supranatural, sensibil suprasensi-bil, limită, nemărginire, timpul, spaţiul, purul formal şi cel real, metoda, spiritul, relaţia īntre termenii zeu, om şi natură, căci dialectica este tutelară īn acest registru şi ea nu poate duce decīt la analize şi sinteze relative.
Elementele socratice istorice devin la Platon o realitate care nu mai este dedusă logic, ci este produsă de o putere transcendentă. Īn aceasta constă marele, genialul salt platonic, un gestalt care aparţine geniului intuitiv sau revelaţiei, ceea ce, īn esenţă, este acelaşi lucru. Aşa cum Unul şi multiplul eleat devin idei fundamentale ale unei doctrine a spiritului, transformare, se pare, stimu-lată de atomismul presocratic al lui Leucip şi Democrit. Cu toată ancorarea īn natural şi materie, mişcarea de la Parmenide la Leucip şi Democrit se concretizează ca eveniment simbolic: Unul mic, cu determinare esenţială poate fi stăpīnit şi īnţeles īn acelaşi mod ca şi Unul imens, distribuit peste tot īn creaţie fără pierdere. Indivizibilul atomic devine indivizibilul eidos din dialogurile tīr-zii: Sofistul, Fileb, Politicul. Platon a intuit, ca şi fizicianul modern, că nu există unităţi reale la nivel material, fiind transcendente, ca şi adevărul. Cosmosul platonic nu poate fi gīndit prin causa sui, ordinea īn univers fiind cosmogonic determinată de Demiurg. Adevărul este inaccesibil pe pămīnt, esenţele existīnd īn afara lucrurilor, imperceptibile şi neformulabile raţional, ci intuite metafizic ca idei, iar sediul ideilor nu se află nici īn lucruri, nici īn sufeltul păstrător de amintiri şi primitor de impresii. Platon manifestă o viziune mistică faţă de lume şi de adevăr, pe cīnd īnvăţătura raţională este limitată de speranţa clădită pe lumea sensibilă şi pe valoarea relativă a judecăţii, nu pe esenţe.
Dianoia, raţiunea desăvīrşită a lui Aristotel, poate primi adevărul, dar nu-l poate produce īn intimitatea motorului ei acţional. Natura lucrurilor īnseamnă esenţă, iar aceasta este obiectul metafizicii, nu al cunoaşterii legice sau empirice. Spiritul uman este mult mai bogat decīt raţiunea, miturile, harurile, intuiţiile şi credinţele fiind mult mai vaste şi mai consistente decīt simplul mit al raţiunii. Deplasarea raţională a omului autonom īn cīmpul dialecticii re realizează īntre ficţiuni utile sau plăcute, nevoi şi lucruri sensibile, raţiunea īl face să vadă esenţele īn īnsuşirile lucrurilor (cali-tăţi, Platon), pe acestea el le consideră esenţiale, cīmpul dialecticii vizează lumea sensibilă, iar acest lucru este valabil pīnă īn zilele noastre. Iată ce frumos pledează Ţuţea cauza transcenden-tului purtător de adevăr, Logos şi esenţă: Se poate vorbi de o viziune istorică? Omul autonom este haotic, iar cel religios se situează īn afara timpului. Raţiunea celui dintīi usucă viaţa prin forme goale sau prin timpul logicii extensiei, o topeşte īn natură. Sentimentul celui religios īl īnalţă. Ştiinţa naturală motivează orice, fiind stăpīnită de principiul indiferenţei; ca şi natura, cea mistic-oglinditoare, este īndreptată spre Binele suprem şi este stăpīnită de necesitatea acordului īntre Dumnezeu, om, comunitatea de credinţă biserica şi natură. Dacă omul reduce realitatea la natură, comunitate şi individ, trăieşte īn instabilitate şi sfīrşeşte īn moarte, toată istoria lui putīnd fi prinsă īn doi termeni: sisifism şi neant, raţiunea lui devenind sediul speciilor. Cīnd ferici-rea se contopeşte cu plăcerea, asistăm la un spectacol material, peste care se aşează logica iluzorie a omului dezdivinizat, al cărui spirit se īneacă īn natura īnchipuită.
|
Dragoş Niculescu 1/22/2020 |
Contact: |
|
|
