Să ne mai (re)amintim de… Liviu Rebreanu
Nu-mi plac statisticile, care, prin firea lucrurilor, înseamnă cifre. Însă, printr-o simplă asociere de idei, gândindu-mă să scriu despre Liviu Rebreanu, mi-am amintit şi de Marin Preda, doi dintre marii noştri romancieri. Şi, apropo de statistică: probabil puţină lume cunoaşte amănuntul-coincidenţă că ambii romancieri au decedat având vârsta de: 59 de ani, Rebreanu, şi 58 de ani, Marin Preda. Mie personal mi se pare ceva care alunecă uşor spre semnificaţie… superstiţioasă chiar. Evident, nu voi intra şi în alte amănunte care îi apropie şi mai mult pe cei doi mari prozatori români…
Aşadar, voi încerca în acest material să readuc în mintea şi conştiinţa multora detalii care, poate prin timp, au fost mai mult sau mai puţin omise sau considerate nesemnificative… În această ordine de idei, să localizăm în timp şi spaţiu viaţa şi activitatea unuia dintre marii prozatori români…
Înainte de toate să ţinem seama că în 2020 vom aniversa 135 de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, an care, normal, ar trebui declarat „Anul Rebreanu” – sper că aşa se va şi întâmpla…. Aşadar, pentru argumentare: scriitorul Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noimbrie 1885, în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). Trebuie neapărat menţionat că ambii părinţi sunt modelele familiei Herdelea, care apare atât în celebrul roman Ion, cât şi în Răscoala, Gorila ş.a. Când avea 4 ani, familia scriitorului şi-a schimbat domiciliul în comuna Maieru, pe Valea Someşului Mare unde, îşi aminteşte Rebreanu mai târziu: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” Şi, apropo de studii, în însemnările sale, el notează: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.” Deci: studiile, începând cu şcoala primară, le face între anii 1891–1894, iar ciclul gimnazial (aşa-zisul Gimnaziu grăniceresc, îl începe la Năsăud în anul şcolar 1895–1896, continuat apoi la Şcoala civilă de băieţi – „Polgari fiu işkola”, cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”), unde a urmat încă trei clase, cu predare în limba maghiară – între anii 1896 –1899. Aici, mă opresc puţin pentru a menţiona un fapt – la urmei normal, nu? – că, în anul 1898, îndrăgostit fiind, elevul Liviu Rebreanu din clasa a IV-a gimnazială, a scris „întâia şi, se pare, singura poezie”, fascinat fiind de o tânără actriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebuneşte, mărturiseşte chiar el), urmare puternicului sentiment scrie, în limba maghiară, un vodevil luând drept mostră spectacolul văzut. De menţionat că, mai târziu, aflându-se la Budapesta, încercările literare de acest gen au continuat fiind, însă, lipsite de succes. Începând cu anul 1900 a urmat Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria), la sfârşitul anului I obţinând chiar calificativul „eminent”. Între anii 1900–1903, şi-a continuat studiile la Academia Militară „Ludoviceaum” din Budapesta (1903–1906), absolvind cursurile cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul 2 – honvezi regali din Gyula. Şi, un amănunt din perioada respectivă: în 1902, după câteva abateri de la regulamentul militar al şcolii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. La sfârşitul celui de-al doilea an de şcoală, a primit doar distincţia simplă, pe care, în cel de-al treilea an de studii o şi pierde din cauza mediei scăzute la… purtare. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, cu rigurozitate, uneori chiar data lecturilor, de exemplu: 25 aprilie, zilele 2, 3, 7… De remarcat predilecţia sa pentru lecturi din literaturile italiană, rusă, franceză, germană, engleză, maghiară… Acestora li s-au adăugat şi câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viaţa protipendadei năsăudene. Însă, din această perioadă să mai reţinem că, la Budapesta şi Gyula, Liviu Rebreanu a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter mai puţin cazon – este vorba despre un volum rămas nepublicat. Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată, dar, în prealabil, scriind, aflat fiind în „arest la domiciliu”, reuşite care l-au hotărât, după cum rezultă din Jurnal, să se dedice exclusiv literaturii.
Deci, la 12 februarie 1908 este obligat să demisioneze din cauza unor probleme administrative, respectiv fiind acuzat de… delapidare, drept urmare a evenimentului, Rebreanu se întoarce în ţară şi, în anii 1908-1909, funcţionează ca ajutor de notar în localitatea Măgura Ilvei. Aceasta spre nemulţumirea părinţilor, care îl ştiuseră un „domn realizat”… Din acea perioadă, Rebreanu ne dezvăluie: „Aici am luat contact cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea...”
…A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în mod deosebit, asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o versiune germană, romanul Război și pace de Tolstoi. Şi, apropo de traduceri: în revista Ţara Noastră i-a apărut poemul Moartea şoimanului – traducere după Maxim Gorki. Dar nu numai atât: aşa cum spuneam puţin mai înainte, Rebreanu a fost influenţat pe la începuturile sale literare de Ion Creangă şi A.P.Cehov, după ultimul scriind nuvela Mâna care, după cum se ştie, a fost prima variantă a nuvelei Ocrotitorul… În acelaşi an, pentru prima dată apare datarea 16 octombrie pe o creaţie originală: Volbura dragostei. Cântecul iubirii.
De reţinut că Liviu Rebreanu a debutat la 1 noiembrie 1908 în presa românească, respectiv la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. C. Tăslăuanu, cu povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași publicaţie el a mai publicat nuvelele: Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuiala (28 ianuarie 1909) şi Nevasta (16 iunie 1911).
Ceea ce mai trebuie menţionat, ca fapt interesant şi chiar important, este că, întors în ţară îl descoperim ca autor al primelor încercări literare cu teme din lumea cazonă, scrise în limba maghiară, dar, în aceeaşi perioadă, începe să creeze şi în limba română… Rămânând la detalii biografice, începutul de secol douăzeci îi aduce lui Liviu Rebreanu o schimbare cu repercusiuni fundamentale şi anume: în 15 august 1909 trece Carpaţii stabilindu-se la Bucureşti (15 octombrie 1909), după ce, cu câteva luni înainte, debutează literar, cum spuneam, în revista Luceafărul din Sibiu. Un amănunt: la 1 octombrie, la Blaj, în Revista politică și literară a apărut povestirea Talerii, ultima tipărită în Ardeal, înainte ca Rebreanu să se stabilească în capitala țării.
Odată ajuns la Bucureşti, tânărul ardelean (avea 24 de ani), se lasă „absorbit” de interesanta şi oarecum spectaculoasa viaţă de boem – noutate poate chiar absolută pentru un tânăr aterizat în Bucureştiul evident diferit faţă de Năsăud, dar contactul cu această lume eterogenă nu l-a înghiţit pur şi simplu, ci, nu numai că l-a pus în gardă, dar a trezit în el spiritul de… ardelean cu reminiscenţe de ordin practic şi, la un asemenea semnal de alarmă, a conştientizat şi mai acut că altul era rostul său pe lume, care se numea creaţia literară. Acest adevăr, l-a dus la contactul cu Cercul literar al „Convorbirilor critice”, unde a şi debutat la 25 octombrie 1910, iar viaţa dădea semne de intrare într-un normal, liniştitor chiar. Numai că, ghinion: la 15 februarie 1910, la cererea guvernului ungar, Liviu Rebreanu este arestat şi, la 15 mai 1910, este încarcerat la Văcăreşti apoi, tot la cererea guvernului ungur, este extrădat şi întemniţat la Gyula…
Trebuie menţionat şi subliniat că, în timpul încarcerării, începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale), apărut la Budapesta în 1908, volum semnat de scriitorul maghiar Gyula Szini cu care Liviu Rebreanu era în relaţii de prietenie, ba chiar între ei ar fi existat o colaborare însemnând scrierea mai multor texte care au fost publicate la Bucureşti în Universul literar (1913) şi în Almanahul Adevărul” (1914), ei întocmind inclusiv un proiect de sumar al romanului Zestrea, care purta o dată din intervalul încarcerării de la Gyula – după cum se înţelege dintr-o scrisoare adresată de Rebreanu lui Dragomirescu (7 august 1910), cuprinzând şi precizarea „pe când eram la Pesta”… Am închis paranteza şi revin: motivul acestei întâmplări nefericite pare a fi destul de misterios, respectiv un delict petrecut în timpul carierei sale militare despre care aminteam mai înainte, dovada acestei înscenări este faptul că întemniţarea sa în Ungaria a durat doar 6 luni, Curtea Tribunalului de Apel considerând că delictul a fost ispăşit după cele şase luni de temniţă, când s-a întors la Bucureşti fiind angajat la publicaţia „Ordinea”, unde redactor-șef era Ştefan Antim (cel care, în romanul Răscoala, apărând ca personajul Antimiu). În această ordine de idei, este important de ştiut că, revenit la Bucureşti, scriitorul se afla în situaţie financiară precară despre care aflăm dintr-o însemnare a lui: „Am sosit cu 300 de lei în buzunar... Și aici... aici... aici începe un capitol întunecat al vieţii mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria şi pasiunea de scriitor. [...] Am venit în contact cu toţi corifeii literaturii de atunci. Gârleanu mai ales era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele, care nu prea era înţeles de gingaşii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.”
Tot cam în acea vreme, Rebreanu a conştientizat, apoi s-a convins, că avea destule lacune în ceea ce privea asimilarea limbii literare române, sens în care el ne-a lăsat o însemnare lămuritoare: „A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu şi în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâţia ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influenţelor, şi că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură şi ferită de miasmele de până ieri, adică în Ţară şi mai ales în Bucureşti.
Întâiul meu contact cu literaţii români s-a efectuat cu prilejul unui congres al Astrei la Sibiu, unde am fost trimis ca gazetar român. Profitând de această unică ocazie, am şi trecut dincoace, la Bucureşti.”
La 25 octombrie 1910 Liviu Rebreanu debutează la București, în revista Convorbiri critice cu nuvela Culcuşul, definitivată în timpul detenţiei la închisoarea Văcărești, evenimentul debutului fiind prefaţat de Dragomirescu aproape elogios: „Deşi nu admitem crudităţile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuşi, publicăm această novelă, şi încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepţie puţin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observaţie, prin energia decepţiei şi mai cu seamă prin originalitatea limbii.” Un detaliu: după sosirea în Bucureşti, în 19 octombrie 1910, Liviu Rebreanu a participat pentru prima oară la o şedință a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, însemnând un prim eveniment important în viaţa sa de scriitor… Cu atât mai mult că, dintre membrii cenaclului făceau parte: Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu, Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul. Nou-sositul adusese cu el o povestire pe care n-a apucat s-o citească, însă i-a dat-o lui Dragomireascu de la care primeşte o scrisoare către finele lumii, în care criticul i se adresează: „Iartă-mă că aseară am uitat de nuvela dumitale. E drept că, chiar de nu aş fi uitat, n-aş fi vrut să te expun la un nesucces, neştiind calităţile ei de mai înainte. Astăzi însă am citit-o şi te felicit, e foarte interesantă povestea şi cu însemnate calităţi literare. Vrei s-o public în „Convorbiri critice?” Este limpede şi normal că asemenea cuvinte nu puteau decât să-l bucure pe tânărul scriitor ardelean abia sosit de peste munţi la Bucureşti… Aprecierile lui Dragomirescu s-au materializat până la urmă şi cu faptul că acesta s-a oferit să-l sprijine pentru obţinerea unei slujbe la un ziar şi e destul de sigur că, în urma intervenţiei criticului, Rebreanu a fost angajat la publicaţia Ordinea îndeplinind apoi funcţia de secretar de redacţie la Falanga literară şi artistică, condusă de acelaşi Mihail Dragomirescu, funcţie pe care a deţinut-o şi la „Convorbiri critice”, ambele mai mult onorifice totuşi…
Urmează cunoştinţa şi-apoi împrietenirea cu Mihail Sorbul cu sora căruia se va şi căsători. Împreună cu acesta, editează revista de teatru Scena (publicaţie cu specific pentru teatru şi muzică), apărută doar în câteva numere (10) – din 15 septembrie 1910 până în ianuarie 1911, an în care, în luna iunie, devine secretar literar al Teatrului din Craiova, condus de Emil Gârleanu, pe-atunci director al instituţiei, funcţie pe care o deţine până în anul următor. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ştefana (Fanny) Rădulescu (n.1888), viitoarea soție a scriitorului, ca artistă, debutând pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu – premiera la 9 octombrie. Însă, de menţionat că, în acel interval de timp, o cunoaşte pe actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu cu care se şi căsătoreşte, evenimentul având loc în data de 19 ianuarie 1912, Rebreanu adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Florica, născută pe 30 decembrie 1908, devenită mai apoi, prin căsătorie, Vasilescu.
Trebuie să mai notez un amănunt nu lipsit de importanţă: până în 1912, pe lângă alte preocupări şi concomitent cu pregătirea apariţiei revistei bilunare Teatrul, Liviu Rebreanu a tradus piesele Hoții de Schiller și Ofițerul de Franz Molnar… Dar, cumva concomitent, Liviu Rebreanu trece la alt registru… tehnic şi anume, la scrierea de nuvele. Reultatul? În revista Viaţa românească, editată la Iaşi, el publică în luna septembrie 1911 nuvela Filibaş Ocrotitorul, iar două luni mai târziu, în revista Cosânzeana din Orăştie, condusă de Sebastian Bornemisa, publică nuvela Proştii, tipărită anterior în Convorbiri critice, mai apoi publicând, în aceeaşi Cosânzeana, Idilă de la ţară (1912) şi Armeanul, Armeanca şi clubul (1013) – ambele inedite… Şi încă, privitor la anul 1912: cu schiţa Strănutarea, revista Flacăra, aflată sub conducerea lui Constantin Banu, începe colaborarea cu Rebreanu (20 aprilie), care constituie, de fapt, începutul unei mai îndelungate colaborări. Astfel, tot în anul 1912, în revistă mai apar: Vrăjmașii, Baroneasa și Dumnezeu (1912)… Mai târziu, Liviu Rebreanu publică Omul mic și oamenii mari (1921), La urma urmelor (1922).
Revenind: din păcate, pe data de 1 mai 1912, lui Fanny, devenită acum prin căsătorie Rebreanu, i se impune plecarea de la Teatrul craiovean, după cum reiese din Registrul de procese-verbale din 25 aprilie 1912. Ca urmare acestei întâmplări nefericite, tânăra familie apare într-o situaţie materială precară, motiv pentru care, Liviu Rebreanu i se adresează lui Constantin Șaban-Făgețel printr-o scrisoare aproape disperată: „Neavând la cine apela la Craiova, sunt nevoit să mă dedau la cerşetorie şi, cum n-am la altcineva aici afară de tine, sunt nevoit să mă cerşetoresc la tine, cu toate că mi-e nespus de penibil.” Consecinţă a respectivei situaţii, scriitorul se întoarce la Bucureşti, iar Fanny, la intervenţia lui I.Al.Brătescu-Voineşti, este angajată la Teatrul Naţional bucureştean. Însă, 1912 este un an important pentru Liviu Rebreanu, în special fiindcă debutează editorial cu volumul de nuvele intitulat Frământări, la Orăștie, la „Librăria națională” (1912), condusă de Sebastian Bornemisa. Din sumarul volumului fac parte creaţii literare publicate în revistele Luceafărul şi Convorbiri critice: Dintele, Lacrima Glasul inimii, Culcuşul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de dragoste (Cântecul iubirii), Proştii, Filibaş (Ocrotitorul). (ed. II-IV, intre 1920-1928; ed. postume: 1984; 1985); Din păcate, după cum se înţelege din unele comentarii, apariţia volumului trece relativ neobservată de lumea teoriei şi criticii literare. Dar anul respectiv apare ca fiind oarecum fast, deoarece Rebreanu este angajat în calitate de cronicar de teatru la revista Rampa (1912-1913), între timp colaborând la Ziua, Universul literar, Viaţa Românească, Scena…
Însă, apropo de anul 1912, este de menţionat un amănunt interesant: în anul respectiv, Almanahul Societății Scriitorilor Români publică poemul în proză Mărturisire, despre care pomeneşte Fanny Rebreanu în volumul Cu soțul meu, constituind o discretă cerere în căsătorie, deşi textul nu este pe deplin original, ci o traducere-prelucrare după textul Strófak (Strofe) de scriitorul maghiar Szini Gyula.
Fără a mă abate de la traseul comentariului de faţă, consider normal şi necesar, în scopul respectării datelor şi informaţiilor, să folosesc unele detalii pentru a puncta că, în anul 1913, cronicar de teatru fiind, Liviu Rebreanu acordă atenţie sporită construirii romanului Zestrea din care nu s-au păstrat decât unele informaţii şi date nesemnificative. În acelaşi an, România intră în cel de-al II-lea Război balcanic (10 iulie) alături de Regatul Bulgariei, Regatul Serbiei, Regatul Greciei, Regatul Muntenegrului, iar Liviu Rebreanu este angajat în calitate de reporter la publicaţia Adevărul de unde, la sfârşitul conflictului, este concediat… Ca un fel de echilibrare a lucrurilor, în scurtă vreme după concediere, la 25 august al acelui an el devine colaborator important al revistei Universul literar publicând schiţa Taclalele, în realitate este vorba de retipărirea schiţei Vrăjmaşii. Ca să intru puţin spre miezul detaliilor, voi mai spune că Rebreanu s-a folosit de un mic şiretlic publicând producţii literare mai vechi schimbându-le doar... titlul în decursul anilor 1913, 1914, 1915, însă, pentru a fi corecţi, în Universul… îi apar şi multe inedite: Santinela (1913), Însemnările unui sublocotenent O scenă (1914), Întâiul gropar (1926)… Însă, există şi unele creaţii care, fiind considerate de autor chiar submediocre, acesta le-a aplicat un tratament ca atare, adică le-a făcut uitate în paginile vreunei publicaţii. În acest context se circumscrie, însă, un proiect mai de anvergură, drama Răscoala, piesă de teatru în patru acte care prinde contur începând cu data de 7 decembrie 1913, proiect continuat cu un altul purtând numele de Ion, datat 29 ianuarie 1914, pe care Liviu Rebreanu îl „oficializează” pe verso-ul unei file din Arhiva Liviu Rebreanu, II, ms.1, cu notarea: „Ion. Roman. L.Rebreanu.” În a doua jumătate a anului 1914, îl aflăm pe Liviu Rebreanu cronicar dramatic, semnând cu pseudonime, la nou-apărutul ziar Ziua (31 iulie 1914), condus de Ioan Slavici… Dar nu încape discuţie, iar realitatea dovedeşte acest adevăr: preocuparea de bază a scriitorului rămâne creaţia literară. Astfel, până în 17 septembrie a anului, scrie – cel puţin reiese acest lucru –, scrie piesa în trei acte intitulată Jidanul cu o tematică pronunţat semită. În a doua jumătate a respectivei luni, Rebreanu scrie studiul Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan – în fapt un text care premerge romanului Crăişorul – studiu pe care îl publică în Universul literar... Oarecum spre „liniştirea” financiară a familiei sale, este angajat în calitate de redactor la publicaţia Scena, o situaţie nouă care îl va elibera pe scriitor de unele probleme financiar-materiale creându-i liniştea şi libertatea pentru a-şi vedea de scris. Ca argument: în anul 1915, Liviu Rebreanu se lansează în forţă în producţia literară scriind povestirea cu tematică istorică Horia, Cloşca şi Crişan, spre sfârşitul lunii august terminând nuvela Hora morţii (26 august 1915)… Perioada imediat următoare este bogată în activitate literară el publicând volumele: Golanii (nuvele şi schiţe)(aprilie, 1916) a cărei Prefaţă poartă semnătura lui Mihail Dragomirescu. Volumul, tipărit la Editura H.Steinberg, are în cuprins: povestiri, nuvele, schiţe reluate sau inedite… Astfel, într-o ordine aleatorie: Proştii, Cerşetorul, Pozna (inedite) şi: Golanii, Cuceritorul, Ocrotitorul, Dintele, Culcuşul, Nevasta, Strănutarea, preluate din volumul de debut Frământări (1912), şi încă: Răfuiala, Glasul inimii, Ofilire, Cântecul iubirii, Mărturisire, Vrăjmaşii, Cearta, Idilă de la ţară, Talerii, Norocul, Iţic Ştrul, dezertor, Hora morţii, Cântecul lebedei, Cuibul visurilor, Ghinionul, Fiara. Se pare că, din cât se cunoaşte, în acelaşi an 1916, în iulie, scriitorul s-a ocupat exclusiv de finisarea comediei Cadrilul, însă a şi publicat în „Biblioteca Căminului” nr. 13, a Editurii H. Steinberg, volumul de schiţe şi nuvele intitulat Mărturisire cuprinzând ineditele: Mărturisire şi Cearta, precum şi preluatele din volumele anterioare Frământări şi Golanii: Răfuiala; Vrăjmașii; Lacrima (titlu vechi: Glasul inimii); Armeanul (titlu vechi: Idilă de la țară); Talerii (inedită); Cântec de dragoste (titlu vechi: Cântecul iubirii); Cearta (inedită). În perioada imediat următoare, scriitorul, împreună cu soţia, efectuează o vizită de documentare în Transilvania, inclusiv în zona Năsăudului cu scopul aflării cât mai multor amănunte în legătură cu moartea fratelui său Emil, în vederea scrierii romanului care avea să se numească Pădurea spânzuraţilor (pe data de 20 februarie 1919, începe o primă redactare a romanului Pădurea spânzuraţilor)… Între timp, tot la Bucureşti, are loc la 29 decembrie premiera comediei Cadrilul şi apariţia volumelor Răscoala moţilor şi Răfuiala (nuvele şi schiţe), la „Universala-Alcalay” cuprinzând creaţiile: Bibi. Poveste de copii mici pentru oameni mari (proză inedită, datată 19 august 1915), publicată în ziarul Lumina (la Bucureşti), condus de Constantin Stere, pe data de 23 ianuarie 1918. Povestirea, în manuscris, are dedicaţia: „Pentru Puia, când va fi mare”. (tot în Lumina, Liviu Rebreanu va mai publica, în lunile februarie şi martie, prozele: Norocul, Soacra Sfântului Petru). În continuare, Răfuiala mai cuprindea: Cântecul iubirii, Norocul, Talerii, Cearta, Glasul inimii, Soacra Sfântului Petru, Idilă de la ţară, Ofilire, Răfuiala, şi cele două imitaţii: Barba şi Ţăranul şi coasa¸ambele fiind publicate în volum pentru prima dată…
Este relevant, din vreo câteva puncte de vedere, faptul că în timpul celui dintâi război mondial, rămas în capitala ocupată de nemţi, Liviu Rebreanu, pe motiv că nu se supunea mobilizării, a fost arestat însă, reuşind să evadeze, se refugiază la Iaşi (mai 1918) unde, un fel de culmea ironiei, este bănuit că ar fi spion filogerman. Dar în acest rău binele a fost că respectiva experienţă-lecţie de viaţă a constituit o materie primă excelentă pentru romanul Calvarul (povestire începută în 18 decembrie 1918 şi terminată în martie 1919), scriere considerată un fel de roman-jurnal care a şi văzut lumina tiparului în 1919 la Editura „Universala-Alcalay” din Bucureşti. Acesta este un volum-confidenţă conţinând momente, întâmplări, situaţii grele petrecute în perioada Primului Război Mondial. În orice caz, făcând abstracţie de unele întâmplări şi situaţii, unele cel puţin neplăcute, scriitorul demonstrează o putere de muncă impresionantă, adică, după prolificul an 1919 în care apare în calitate de coordonator al Colecţiei „Scriitori celebri” din cadrul Editurii lui H. Steinberg, face traduceri şi colaborează la revista Zburătorul. De fapt, pe data de 3 mai, scriitorul începe colaborările la revista Zburătorul, condusă de Eugen Lovinescu, cu schiţa Pozna, în paginile căreia va mai publica până la sfârşitul anului: A murit o femeie, Cântecul lebedei, Divorţul, precum şi un fragment din romanul Calvarul, seria colaborărilor continuând în 1920 cu Iţic Ştrul, dezertor şi Ghinionul.
Să nu uităm că Liviu Rebreanu publică în anul 1920 cea mai importantă scriere a sa, Ion, considerat şi primul roman modern al literaturii române, în 2 volume, care îi va aduce Premiul Academiei Române, „Năsturel-Herescu”, şi nu numai atât: şi importantul premiu al Academiei, dar mai ales publicarea romanului Ion, nu brusc, însă, înscris de-acum pe o spirală a recunoaşterii şi consacrării. De subliniat că romanul a apărut în 12 ediţii, într-un singur volum, între anii 1921-1943). Am în vedere că discutăm despre cel mai celebru roman rebrenian, astfel că îmi permit câteva detalii despre care se ştie mai puţin, cred: cunoscut şi cu subtitlul Blestemul pământului, blestemul iubirii, romanul Ion a avut ca primă versiune varianta terminată în 14 august 1917, doi ani mai târziu, Rebreanu îi dă forma definitivă, iar, după cum se cunoaşte, romanul a văzut lumina tiparului în 1920, fiind, în timp, considerat capodoperă atât pentru autor cât şi pentru literatura română.
Este indubitabil faptul că, la această construcţie solidă a personalităţii rebreniene, scriitorul însuşi a contribuit folosind cărămizi cu o compoziţie specială… Ştim despre ce este vorba şi nu intru în detalii, amintesc doar că toate-acestea s-au datorat unei puteri de muncă absolut impresionante, cum aminteam ceva mai înainte, care s-a materializat în romane precum: Pădurea spânzuraţilor (1922), care, ca şi în cazul romanului Ion, a fost tipărit între 1926-1943, în 12 ediţii şi pentru care i s-a şi acordat Marele Premiu pentru roman, Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amândoi (1940), scrieri şi volume publicate cu o anumită ritmicitate, ceea ce presupune un efort deosebit… Dar, în acest context, să nu uităm că Liviu Rebreanu a mai publicat, numai în 1921, volumul de nuvele şi schiţe Catastrofa (publicată în 5 aprilie 1918, în Magazinul ilustrat lunar Lectura pentru toţi), la Editura Viața românească, în care se regăsesc: Ițic Ștrul, dezertor şi Catastrofa, ambele inedite şi Hora morții… Autorul va publică în revista Viața românească şi mai multe cronici dramatice, precum şi Norocul, Nuvele şi schiţe, toate apărute în Bucureşti, în 1921…
Sentimental vorbind, îmi plimb sufletul şi mintea, nu o dată, prin existenţa Omului şi Scriitorului Liviu Rebreanu, străbat în răstimpuri, ca într-un pelerinaj care înseamnă de fiecare dată un plus de cunoaştere şi de apropiere de autor şi de operă. De fapt, după o vreme, am descoperit că există o întrepătrundere atât de puternică în relaţia om-operă, încât orice încercare de a le delimita este sortită eşecului. Iar dacă privim în ansamblu, sau mai bine-spus, în contextul general al literaturii române, prolificitatea lui Liviu Rebreanu este şi va rămâne de-a dreptul uimitoare, un adevăr semnificativ fie şi numai privind din punct de vedere statistic situaţia cuprinsă între anii 1919 – 1938 sau, şi mai clar, perioada dintre cele două războaie mondiale. Astfel, aflăm că Rebreanu a dat literaturii române capodoperele Ion 1920), Pădurea spânzuraţilor (1922) şi Răscoala (1932), ca să nu mai vorbim şi de celelalte volume publicate – romane, nuvele şi schiţe, teatru – despre care am pomenit în prima parte a acestui comentariu. Evident, nu trebuie să fim ademeniţi de această… cantitate uriaşă de volume publicate fără să ţinem seama de valoarea literar artistică a lor, fiindcă nu e foarte greu să depistăm unele inegalităţi. Însă, în întregul ei, opera rebreniană este superioară celei a multor alţi scriitori cu pretenţii, iar acest lucru trebuie văzut ca o rezultantă a unei munci asidue, în acest sens să ne gândim doar la faptul că el a început să scrie literatură în limba maghiară, iar trecerea la limba română nu a fost deloc uşoară după cum aflăm din Caiete-le-jurnal, dimpotrivă, după întoarcerea la Prislop, Rebreanu începe marea luptă cu… sine şi cu însuşirea/desăvârşirea cunoaşterii limbii române. Din această luptă marele câştigător a fost scriitorul, dar şi construcţia unei opere literare care l-a impus ca pe unul dintre marii prozatori din literatura română. Astfel s-a căzut de acord în mod firesc şi oficial că Ion (1920) a fost primul roman modern din literatura română, cum Pădurea spânzuraţilor se bucură de statutul de primul roman de analiză psihologică din proza românească. Dar să rămânem puţin aici pentru ca, într-o scurtă paranteză, să mă folosesc de un detaliu-argument despre care, probabil, nu se prea ştie: Liviu Rebreanu a menţionat despre romanul Ion că, pentru acesta, a fost necesară o elaborare de peste şapte ani, respectiv: martie 1913 – iulie 1920… Aici doar un pas mai este până la fixarea respectivului roman în spaţiul literar românesc. O face excelent Al.Piru: „Creator epocal este Liviu Rebreanu în roman, începând cu Ion (1920), cel dintâi mare roman românesc obiectiv, un roman adevărat, prezentând viaţa satului ardelean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru (sec. XX, n. D.H.), nu intră din punct de vedere documentar, jurnalistic, ci prin selecţia documentului semnificativ şi creaţie de oameni vii.” (Al.Piru, Istoria literaturii romîne de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 302). În context, G.Călinescu întăreşte ideea notând: „Ion e simbolul ţărănimii (…) e o capodoperă de o măreţie liniştită, solemnă ca un fluviu american.” (G.Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, Editura pentru Literatură, 1963, pp. 285, 286). În aceeaşi ordine de idei, mai amintesc aici că, încă în 1923, E. Lovinescu scria: „În epocă trecutul nu ne oferă echivalentul lui Ion, nici chiar al Pădurii spânzuraţilor (…)”.
În acest fel, pe bună dreptate, s-a căzut de acord că, la această oră, este cel puţin nepotrivită despărţirea omului de operă, ambele laturi existenţiale contribuind la consacrarea clară şi definitivă a lui Liviu Rebreanu, chiar dacă, în condiţiile date, în operă există elemente diferite din punct de vedere valoric, deşi, în cazul său unitatea este asigurată exact prin diversitate. Este evidentă ponderea, din acest punct de vedere, a treimii romaneşti Ion-Pădurea spânzuraţilor-Răscoala în contextul ceva mai larg: Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Jar (1934), Gorila (1938), Amândoi (1940)…; sau/şi teatrul: Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926).
Acum se cunoaşte cu certitudine că Liviu Rebreanu – mai mult pe la începuturile sale literare – a fost şi un bun traducător de literatură străină, în acelaşi timp, el fiind unul dintre cei mai traduşi scriitorii români, astfel el s-a bucurat, încă în viaţă fiind, de traduceri în limbile: cehă, croată, franceză, engleză, germană, italiană, poloneză, portugheză, sârbă, spaniolă, turcă, iar postum şi în: bulgară, daneză, finlandeză, iraniană, japoneză, maghiară, rusă… După unele dintre creaţiile lui Rebreanu, s-au făcut scenarii de film – Ion şi Ciuleandra (încă în timpul vieţii scriitorului), iar filmul Pădurea spânzuraţilor, scenariu de Titus Popovici, după romanul cu acelaşi titlu, în regia lui Liviu Ciulei, a obţinut Marele Premiu pentru regie (Cannes, 1965).
Dar, trecând pe alt palier al comentariului, trebuie să mai avem în vedere că Rebreanu a desfăşurat şi activităţi culturale intense impunându-se, treptat, ca o personalitate în domeniu. Să ne amintim că, din luna decembrie 1929, a îndeplinit importanta funcţie de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, până în anul 1930… De asemenea, el înfiinţează publicaţii pe care le şi conduce, cum sunt: Mişcarea literară, cu apariţie scurtă, e drept (1924-1925), sau/şi România literară (1932-1934) s.a. Între timp, însă, primul ministru de-atunci îl însărcinează (în 1929) să se ocupe de Proiectele de organizare a Direcţiei Educaţiei Poporului, la conducerea căreia este şi numit la începutul anului 1930, funcţie din care demisionează în data de 19 noiembrie 1930, ca urmare a dezamăgirilor cauzate de felul în care se desfăşura activitatea la nivel de Direcţie… Putem bănui că această întâmplare-situaţie, să fi fost unul dintre motivele care l-au hotărât pe Rebreanu să cumpere casa şi via aferentă la Valea Mare, aproape de Piteşti, ca un fel de posibilă evadare spre o altă lume pentru a se reface, dar, în acelaşi timp, pentru a se dedica scrisului şi creaţiei literare. Se ştie că acolo, la noua proprietate, au fost scrise cele mai multe din cărţile sale. Astfel, începând chiar cu anul următor (1931), în 25 a lunii iulie, publică volumul intitulat Metropole în cuprinsul căruia se aflau însemnările sale de călătorie în câteva dintre cele mai importante capitale europene: Berlin, Roma, Paris… Între 20 februarie 1932 – 6 ianuarie 1934, editează la Bucureşti revista România literară; La Editura „Cartea Românească”, reeditează volumul Iţic Ştrul, dezertor (cuprinzând nuvelele: Iţic Ştrul, dezertor; Catastrofa; Fapt divers [Hora morţii]). De menţionat că textele erau însoţite de 30 de gravuri în lemn, autor: Paul Konrad Honich (1907-1997)…
Rebreanu a fost şi autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite pe care cititorii le pot afla din biografia autorului. …A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în mod deosebit, asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparţinând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o versiune germană, romanul Război şi pace de Tolstoi. Şi, apropo de traduceri: în revista Ţara Noastră i-a apărut poemul Moartea şoimanului – traducere după Maxim Gorki. Dar nu numai atât: aşa cum spuneam puţin mai înainte, Rebreanu a fost influenţat pe la începuturile sale literare de Ion Creangă şi A.P.Cehov, după ultimul scriind nuvela Mâna, care, după cum se ştie, a fost prima variantă a nuvelei Ocrotitorul… În acelaşi an, pentru prima dată apare datarea 16 octombrie pe o creaţie originală: Volbura dragostei. Cântecul iubirii.
Dar apropo şi de implicarea sa în viaţa social-culturală: pe la începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în acelaşi timp acceptând şi numirea în funcţia de director al ziarului pro-german Viața publicaţie la care colaborează puţin şi doar cu materiale fără conţinut politic, prin care, însă, îşi transmitea părerea şi speranţa că germanii aveau să hotărască în bine soarta lumii, inclusiv a României, acest deziderat reieşind mai ales în timpul turneului prin Europa, centrală, mai ales. Astfel, în prima lună din 1942, Liviu Rebreanu, deja personalitate distinctă şi recunoscută în cultura naţională, participă la un important turneu european ţinând conferinţe despre cultura românească, la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena, iar în luna martie a anului respectiv, călătorind la Zagreb şi Weimar. După cum se ştie, aceasta din urmă a fost o călătorie cu scopul de constituire a unei societăţi pan-europene, având ca deviză: „Noi nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.” Prin extensia ideii: trebuie să mai amintesc şi că, în acel timp, Liviu Rebreanu a dovedit o implicare totală în viaţa şi activitatea scriitorilor români militând asiduu atât pentru consacrarea cât şi pentru recunoaşterea publică a profesiei de scriitor. Apoi, se ştie că între anii 1928 – 1930, a fost numit în funcţia de director al Teatrului National din Bucureşti, funcţie în care revine între anii 1940-1944… Importantă pentru breasla scriitoricească – de ce nu? – este implicarea lui Liviu Rebreanu în activitatea acesteia, iată: încă din anul 1914, el îndeplineşte funcţia de secretar al Societăţii Scriitorilor Români (SSR), în anul 1923 devenind vicepreşedinte, apoi preşedinte, între anii 1925-1932, în anul 1926 face parte (conduce) la Berlin şi participă din partea scriitorilor români la Congresul internaţional al scriitorilor, apoi la Madrid, la Congresul autorilor dramatici… Doi ani mai târziu, în 1928 Rebreanu apare ca participant la festivităţile din capitala Norvegiei, Oslo, prilejuite de centenarul scriitorului Henrik Ibsen (1828-1906).
Recunoaşterea meritelor sale s-a materializat prin acordarea de diferite distincţii: Medalia „Bene Merenti” (9 dec. 1922); Ordinul „Coroana Romaniei”, în grad de comandor (12 mart. 1926), dar şi acordarea distincţiei „Răsplata muncii pentru învăţământ, de regele Ferdinand I (22 mart. 1926); apoi, Ordinul „Meritul Cultural”, Cavaler clasa I (22 sept. 1931, şi 7 iun. 1940), ambele acordate de regele Carol al II-lea; de asemenea, Rebreanu este Membru al Ordinului „Coroana Romaniei”, în grad de mare cruce (27 ian. 1942), dar şi Ordinul „Meritul Cultural”, acordate de regele Mihai I, iar în anul 1929, i se acordă Premiul naţional pentru proză. La 27 ianuarie 1942, lui Liviu Rebreanu i se acordă, pentru întreaga sa activitate, Ordinul în grad de Mare Cruce.
În anul 1939, scriitorul Liviu Rebreanu este ales Membru al Academiei Române, iar Laudă ţăranului român a fost Discursul său de recepţie, rostit la 29 mai 1940, la şedinţa Academiei, Bucureşti, (1940)…
Însă, aş vrea să urmăm, pe scurt, drumul parcurs de scriitorul Liviu Rebreanu, drum jalonat de realizări literare care, în final, au constituit elemente esenţiale în ascensiune şi în acordarea unor distincţii de nivel naţional, fără a uita că primele sale încercări literare au fost în limba maghiară… Se ştie acum că Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puţinii autori români care s-a bucurat de succes de librărie, ba chiar a avut o situaţie material-financiară stabilă bucurându-se atât de onoruri publice, cât şi de recunoaşterea valorii sale ca om de litere, nu doar din partea publicului-cititor, ci şi a criticii literare, încă din timpul vieţii. Dar şi postum… La rotunjirea zestrei sale intelectuale a contribuit, inclusiv şi masiv, faptul că, încă din luna decembrie 1906, el a început să aştearnă pe hârtie o seamă de amintiri din copilărie, la început în limba maghiară, abia mai târziu traduse tot de el în româneşte. A ţinut chiar un jurnal de lecturi cuprinzând: maxime, cugetări şi conspecte din autori precum: Shakespeare, O. Wilde, Schiller, Tolstoi, Victor Hugo… Oarecum interesant rămâne şi faptul că însemnările de cultură generală au fost scrise în limbile: germană, maghiară, franceză, dar şi în limba română, desigur, limbi în care nu numai că citea cursiv, dar şi scria în mod curent.
…Aşadar, la 55 de ani, Liviu Rebreanu, venit la Bucureşti de peste munţi, din Ardeal, devenise, unul dintre cei mai importanţi scriitori români în viaţă. Drumul a fost greu, cu meandre, cu sinuozităţi, cu suişuri anevoioase şi unele căderi dureroase… În această ordine de idei, să ne amintim: în 1920, Liviu Rebreanu publică romanul Ion, care, pe lângă valoarea sa intrinsecă, este recunoscut ca fiind cel care a revoluţionat în literatura română respectivul gen literar – câteva amănunte am comentat ceva mai înainte, aşa că nu voi mai reveni… Mai interesant este de ştiut că, în timp ce despre creaţia sa în proză se ştiu multe, s-au făcut şi se fac multe analize şi comentarii, despre el, ca dramaturg, mai puţine lucruri se cunosc, creaţii materializate, în principal, în cele trei piese de teatru: Cadrilul (1919), Plicul (1923) si Apostolii (1926), poate mai importantă fiind contribuţia sa la comentarii despre teatru, având n vedere că el este considerat un fel de întemeietor al cronicii de teatru… Însă el a rămas în istoria literaturii române ca unul dintre marii noştri scriitori, respectiv al unor scrieri precum: Pădurea spânzuraţilor, a cărei primă versiune, integrală, autorul a terminat-o la 27 iunie 1922, între 5 iulie-17 noiembrie 1922 el transcriind textul pentru dat la tipar, apoi romanul va fi reeditat în anii: 1922, 1925, 1926, 1928, 1929, 1932, 1940… Romanului i se va acorda „Marele premiu al romanului”... Liviu Rebreanu a început prima versiune a romanului Adam şi Eva pe data de 2 iulie 1924, pe care o termină la 14 ianuarie 1925, iar în luna mai apare romanul. Un an mai târziu este reeditat volumul Golanii… În ceea ce priveşte miniromanul Ciuleandra, cred că prezintă importanţă câteva amănunte şi anume: spre finele lui 1926, se hotărăşte să transforme nuvela Nebunul într-o creaţie de mai mare întindere pe care, mai apoi, o va numi Ciuleandra, un miniroman a cărei primă versiune o va scrie între 2 - 10 martie 1927; cea de-a doua versiune fiind pusă pe hârtie între 9 iulie – 8 august, după apariţie, scrierea a fost reeditată în anii: 1927, 1928, 1934, 1941, 1942. Într-o ţinută ceva mai deosebită, în colecţia „Manuscriptum”, Rebreanu publică volumul Cântecul lebedei cuprinzând două părţi: Cântecul lebedei şi Cuibul visurilor, cuprinzând, ca introducere, o minibiografie a autorului urmată de un portret al acestuia semnat de J.Al.Steriadi. În 1928, luna august, Liviu Rebreanu începe scrierea romanului Crăişorul, care va şi apare în anul următor, reeditat în anii: 1930, 1940, 1942, 1944). Urmează scrierea primei variante a romanului Răscoala (12 august/28 septembrie 1932, variantă abandonată, însă reluată între 8 - mai - 11 decembrie, ca versiune definitivă şi apărută către sfârşitul următorului an (1933), luna decembrie el publicând nuvela inedită intitulată Umbre. Cu o putere de muncă într-adevăr impresionantă, Liviu Rebreanu scrie un nou roman, versiune pentru tipar, între Jar 22 ianuarie – 30 aprilie 1934. Este vorba despre romanul Jar, care va şi apărea la Editura „Adevărul” până la sfârşitul anului respectiv şi cu reeditări în anii 1939, 1941, 1942, 1944. Apoi, urmând aceeaşi linie de forţă în ceea ce însemna puterea de muncă şi imaginaţia, Liviu Rebreanu a lăsat posterităţii şi zestrei literare naţionale volumele: în Nuvele inedite, culegere de proze ale scriitorilor contemporani, Rebreanu apare cu povestirea Dincolo (reluată în volumul Amalgam (1943), Editura Adevărul (1935); în anul următor, este publicat volumul Calea sufletului în care sunt incluse trei povestiri şi fragmente din romanul Adam şi Eva (1936); dar şi: Colecţia „Cartea Satului” publică în nr. 14 culegerea binecunoscutei nuvele Oameni de pe Someş, Editura „Fundaţiilor Regale”, din sumarul căreia notăm: Dumnezeu; Cerşetorul; Proştii; Răfuiala; Nevasta; Pozna; Dintele; Hora morţii; Cuibul visurilor. În prima parte a anului 1937, scriitorul scrie prima versiune a viitorului roman Gorila (1 martie – 11 iulie 1937), versiune abandonată însă până 18 iulie, roman căruia, după ce i se dă forma finală, este publicat în iunie 1938 la Editura Universala Alcalay…
Ca să păstrăm o cronologie a faptelor – atât cât se poate – după mai multe amânări, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, scriitorul năsăudean este ales membru al Academiei Române (26 mai 1939), iar un an mai târziu, la Editura „Socec&Co, îi apare romanul Amândoi (martie, 1940), şi în 1943 volumul de articole, conferinţe, cronici dramatice etc., intitulat Amalgam, în care este inclusă şi nuvela Dincolo…
…Notorietatea rebreniană este pusă în valoare şi de faptul că, în luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. Aici a susținut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.
Şi să mai menţionez că la 27 ianuarie 1942 Liviu Rebreanu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Mare Cruce.
Din păcate, în anul 1943, apar semne ale bolii care până la urmă se va dovedi incurabilă. Boala evoluează în rău, iar în data de 4 aprilie 1944, Rebreanu părăseşte Bucureştiul, în care nu se va mai întoarce, stabilindu-se în satul Valea Mare, din judeţul Argeş. În acest sens, de notat că încă din luna ianuarie 1944, la un test radiologic, se descoperă „opacitate suspectă la plămânul drept.”, însuşi Rebreanu scriind la 7 iulie în Jurnal: „Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.” Aproape 2 luni mai târziu, la 1 septembrie 1944, scriitorul a încetat din viaţă fiind înmormântat la Valea Mare, când încă nu împlinise 59 de ani... Ceva mai târziu – după câteva luni – a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti… Aceasta este varianta oficială, însă, alte detalii asupra morţii lui Liviu Rebreanu aflăm din cartea semnată de Ivor Forsyth Porter, fost un ambasador și autor britanic (12 noiembrie 1913 - 29 mai 2012), intitulată Operaţiunea „Antonomus”, şi apărută la Editura Humanitas (1991), la pagina 263… Astfel ni se sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o maşină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat care asigura un baraj… Detaliile: unii şi nu puţini, au susţinut inclusiv că scriitorul ar fi fost asasinat, aceasta este şi este ipoteza lansată de I.Porter, agent al forţelor speciale britanice... Citând-o Lygia Georgescu, nepoata generalului Manolescu, autorul reproduce afirmaţiile acesteia: „Pe la miezul nopţii, susţine ea, acesta, generalul, a venit la închisoare să-l ia pe Rică Georgescu la un dineu. La marginea Bucureştilor, lângă drumul care coteşte spre Golf Club, au dat de un baraj românesc şi Manolescu, care conducea în viteză şi cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp şi un soldat l-a împuşcat pe directorul Teatrului Naţional, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”…
La urma urmei, din nefericire, marele scriitor, personalitate de netăgăduit a culturii noastre naţionale, a părăsit această lume la o vârstă care a întristat lumea iubitoare de literatură, lăsând posterităţii opera vastă a unui creator de geniu…
OPERA: Framăntâri, Orăştie (1912); Golanii, Bucureşti, (1916) (reeditări: II-IV, între 1920-1928 şi postume (1984, 1985); Mărturisire, Bucureşti, 1916 (editată postum în 1986); Calvarul, Bucureşti (1919); Cadrilul, Bucureşti (1919); Răscoala moţilor, Bucuresti (1919); Răfuiala, Bucureşti (1919) (editări postume (1961); Cluj-Napoca (19813); Ion, I-II, Bucureşti (1920) (reditări: II-XII, tipărite într-un singur volum, între 1921-1943); editări postume: 1945; 1947; 1955; 1959; 1963 (două volume), 1966; 1967 (două volume); 1968 (două volume); 1970; 1974; 1977; 1979; 1980; 1983; 1984; 1985; 1995; 1997 (două ediţii), Timişoara (1988); Catastrofa, Bucuresti, 1921 (ediţia a II-a (1924); Norocul, Bucureşti (1921); Nuvele şi schiţe. Bucuresti (1921); Pădurea spânzuraţilor, Bucureşti (1922) (ediţii: II-XII, 1926-1943); 1944, o ediţie nenumerotată; ediţii postume: 1946; 1956; 1959; 1963; 1964; 1966; 1969; 1972; 1974; 1978; 1980; 1983; 1984; 1989; 1992; 1996; 1997; Cluj-Napoca (1985); Iaşi (1992); Galaţi (1993); Craiova (1995); Chişinău (1996); Plicul, Bucureşti (1923); Trei nuvele, Bucureşti (1924); Adam şi Eva, Bucureşti (1925) (ediţiile II-VI (1926-1943; ediţii postume (1946; 1970; 1974; 1982; 1986), ediţii în limba engleză (1989, 1995; Iaşi (1985); Craiova (1995); Apostolii, Bucureşti (1926), ediţia a II-a (1926); Cântecul lebedei. Bucureşti (1927); Cuibul visurilor, Bucureşti (1927); Ciuleandra, Bucureşti (1927), ediţiile II-VI, între 1928 şi 1944; ediţii postume (1946, 1965, 1967, 1970, 1976; Ciuleandra. Jar. Amândoi, Cluj-Napoca (1990); Craiova (1995); Chişinău (1996); Cântecul iubirii, Bucureşti (1928) ediţie postumă (1960); Crăişorul, Bucureşti (1929) ediţia a II-a (1929), ediţiile III-V, cu titlul Crăişorul Horia (1940-1944); ediţii postume: Crăişorul Horia (1983); Crăişorul Horia. Ciuleandra (1985); Crăişorul Horia, Cluj, 1998); Metropole, Bucureşti, 1931; Iţic Ştrul, dezertor. Bucureşti (1932); Răscoala, I-II, Bucureşti (1932) (ed. II-V, între 1932-1942; ediţii postume: Bucureşti (1945; 1954; 1957; 1959; 1960 [2 voi.]; 1962 [3 ediţii]; 1963; 1964 [2 volume]; 1966; 1967 [2 voi.]; 1977; 1979; 1981; 1983; 1984; 1997); Cluj (1971); Timişoara (1987); Jar, Bucureşti (1934) (ediţiile II-VIII, între 1934-1944; ediţii postume: 1995; Cluj-Napoca (1999); Jar. Amândoi (1985); Oameni de pe Someş, Bucureşti (1936); Calea sufletului. Trei povestiri, Bucuresti (1936); Gorila, I-II, Bucureşti (1938) (ediţiile II-IV, între 1938-1942; ediţii postume: (1985; 1991); Amândoi, Bucureşti (1940) (ediţiile II-III, între (1942-1944); ediţiile postume (1946; 1971); Cluj-Napoca (1999); Laudă ţăranului român. Discurs de recepţie, rostit la 29 mai 1940, la şedinţa Academiei Române, Bucureşti, (1940); Amalgam, Bucureşti (1943) (ediţie postumă: Cluj-Napoca (1976); Nuvele, Bucuresti (1954); ediţii (1956; 1978; 1991; 1999); Galaţi (1993); Opere alese, I-IV, Bucureşti (1959-1962); Hora morţii. Bucuresti (1966); Opere, l-XVIII, ediţie îngrijită de N. Gheran, Bucureşti (1968-1998); Proştii, nuvele şi povestiri, Bucureşti (1971); Caiete, I, prezentate de N. Gheran, Cluj (1974 La lumina lămpii, Bucureşti (1981); Jurnal, I-II, Bucuresti (1984); Teatru, Bucuresti (1985); Romane, I- III, Bucureşti (1986); Opere, I-II, Chişinău (1994)...
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: M. Dragomirescu, De la misticism la naţionalism (1925); P. Constantinescu, Opere şi autori (1928); I. Breazu, Literatura Transilvaniei (1944); D. Gusti Cincisprezece elegii academice (1945); Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu (1954); Fanny Rebreanu, Cu soţul meu (1963); V. Cristea, în Gazeta literară, nr. 49 (1965); A. Marino, în Gazeta literară, nr. 49 (dec. 1965); în Tribuna, nr. 48 (1965); Al. Piru, Liviu Rebreanu (1965); Ş. Cioculescu, Varietăţi critice (1966); N. Manolescu, Lecturi infidele (1966); L. Raicu, Liviu Rebreanu (1967); M. Zaciu, Masca geniului (1967); L. Petrescu, Realitate şi romanesc (1969); Puia Florica Rebreanu, Zilele care au plecat (1969); V. Fanache, în Steaua, nr. 11 (1970); C. Regman, Cică nişte cronicari (1970); I. Vitner, Semnele romanului (1971); C. Ciopraga, Personalitatea literaturii române (1973); N. Balotă, De la „Ion" (1974); Perpessicius, Patru clasici (1974); H. Zalis, Sub semnele realului (1974); I. Negoitescu, Analize şi sinteze (1976); G. Scridon, Liviu Rebreanu între „oameni de pe Someş” (1976); Al. Săndulescu, Introducere în opera lui (1977); Al. George, La sfârşitul lecturii, II (1978); Al. Protopopescu, Romanul psihologic romanesc (1978); Puia Florica Rebreanu, Pământul bătătorit de părintele meu (1980); G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor (1983); V. Fanache, în Steaua, nr. 4 (1984); N. Antonescu, Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu (1985); Ioana Em. Petrescu, în Steaua, nr. 11 (1985); Liviu Rebreanu după un veac (o carte de M. Zaciu) (1985); N. Gheran, Tânărul Rebreanu (1986); A. D. Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu (1986); N. Steinhardt, Prin alţii spre sine (1988); N. Gheran, Rebreanu. Amiaza unei vieţi (1989); M. Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului (1993); Şt. Borbely, Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005); D. St. Rădulescu, Dicţionarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu (1995); A. D. Rachieru, Liviu Rebreanu - utopia erotică (1997); I. Simuţ, Rebreanu. Dincolo de realism (1997); C. Ciocârlie, Femei în faţa oglinzii (1998); Ludovica Rebreanu, Adio până la a doua Venire (1998); M. Tomuş, Romanul romanului românesc, I, 1999 şi Mircea Tomuş, Cele trei romane (2018).
OPERA: Framăntâri, Orăştie (1912); Golanii, Bucureşti, (1916) (reeditări: II-IV, între 1920-1928 şi postume (1984, 1985); Mărturisire, Bucureşti, 1916 (editată postum în 1986); Calvarul, Bucureşti (1919); Cadrilul, Bucureşti (1919); Răscoala moţilor, Bucuresti (1919); Răfuiala, Bucureşti (1919) (editări postume (1961); Cluj-Napoca (19813); Ion, I-II, Bucureşti (1920) (reditări: II-XII, tipărite într-un singur volum, între 1921-1943); editări postume: 1945; 1947; 1955; 1959; 1963 (două volume), 1966; 1967 (două volume); 1968 (două volume); 1970; 1974; 1977; 1979; 1980; 1983; 1984; 1985; 1995; 1997 (două ediţii), Timişoara (1988); Catastrofa, Bucuresti, 1921 (ediţia a II-a (1924); Norocul, Bucureşti (1921); Nuvele şi schiţe. Bucuresti (1921); Pădurea spânzuraţilor, Bucureşti (1922) (ediţii: II-XII, 1926-1943); 1944, o ediţie nenumerotată; ediţii postume: 1946; 1956; 1959; 1963; 1964; 1966; 1969; 1972; 1974; 1978; 1980; 1983; 1984; 1989; 1992; 1996; 1997; Cluj-Napoca (1985); Iaşi (1992); Galaţi (1993); Craiova (1995); Chişinău (1996); Plicul, Bucureşti (1923); Trei nuvele, Bucureşti (1924); Adam şi Eva, Bucureşti (1925) (ediţiile II-VI (1926-1943; ediţii postume (1946; 1970; 1974; 1982; 1986), ediţii în limba engleză (1989, 1995; Iaşi (1985); Craiova (1995); Apostolii, Bucureşti (1926), ediţia a II-a (1926); Cântecul lebedei. Bucureşti (1927); Cuibul visurilor, Bucureşti (1927); Ciuleandra, Bucureşti (1927), ediţiile II-VI, între 1928 şi 1944; ediţii postume (1946, 1965, 1967, 1970, 1976; Ciuleandra. Jar. Amândoi, Cluj-Napoca (1990); Craiova (1995); Chişinău (1996); Cântecul iubirii, Bucureşti (1928) ediţie postumă (1960); Crăişorul, Bucureşti (1929) ediţia a II-a (1929), ediţiile III-V, cu titlul Crăişorul Horia (1940-1944); ediţii postume: Crăişorul Horia (1983); Crăişorul Horia. Ciuleandra (1985); Crăişorul Horia, Cluj, 1998); Metropole, Bucureşti, 1931; Iţic Ştrul, dezertor. Bucureşti (1932); Răscoala, I-II, Bucureşti (1932) (ed. II-V, între 1932-1942; ediţii postume: Bucureşti (1945; 1954; 1957; 1959; 1960 [2 voi.]; 1962 [3 ediţii]; 1963; 1964 [2 volume]; 1966; 1967 [2 voi.]; 1977; 1979; 1981; 1983; 1984; 1997); Cluj (1971); Timişoara (1987); Jar, Bucureşti (1934) (ediţiile II-VIII, între 1934-1944; ediţii postume: 1995; Cluj-Napoca (1999); Jar. Amândoi (1985); Oameni de pe Someş, Bucureşti (1936); Calea sufletului. Trei povestiri, Bucuresti (1936); Gorila, I-II, Bucureşti (1938) (ediţiile II-IV, între 1938-1942; ediţii postume: (1985; 1991); Amândoi, Bucureşti (1940) (ediţiile II-III, între (1942-1944); ediţiile postume (1946; 1971); Cluj-Napoca (1999); Laudă ţăranului român. Discurs de recepţie, rostit la 29 mai 1940, la şedinţa Academiei Române, Bucureşti, (1940); Amalgam, Bucureşti (1943) (ediţie postumă: Cluj-Napoca (1976); Nuvele, Bucuresti (1954); ediţii (1956; 1978; 1991; 1999); Galaţi (1993); Opere alese, I-IV, Bucureşti (1959-1962); Hora morţii. Bucuresti (1966); Opere, l-XVIII, ediţie îngrijită de N. Gheran, Bucureşti (1968-1998); Proştii, nuvele şi povestiri, Bucureşti (1971); Caiete, I, prezentate de N. Gheran, Cluj (1974 La lumina lămpii, Bucureşti (1981); Jurnal, I-II, Bucuresti (1984); Teatru, Bucuresti (1985); Romane, I- III, Bucureşti (1986); Opere, I-II, Chişinău (1994)...
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: M. Dragomirescu, De la misticism la naţionalism (1925); P. Constantinescu, Opere şi autori (1928); I. Breazu, Literatura Transilvaniei (1944); D. Gusti Cincisprezece elegii academice (1945); Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu (1954); Fanny Rebreanu, Cu soţul meu (1963); V. Cristea, în Gazeta literară, nr. 49 (1965); A. Marino, în Gazeta literară, nr. 49 (dec. 1965); în Tribuna, nr. 48 (1965); Al. Piru, Liviu Rebreanu (1965); Ş. Cioculescu, Varietăţi critice (1966); N. Manolescu, Lecturi infidele (1966); L. Raicu, Liviu Rebreanu (1967); M. Zaciu, Masca geniului (1967); L. Petrescu, Realitate şi romanesc (1969); Puia Florica Rebreanu, Zilele care au plecat (1969); V. Fanache, în Steaua, nr. 11 (1970); C. Regman, Cică nişte cronicari (1970); I. Vitner, Semnele romanului (1971); C. Ciopraga, Personalitatea literaturii române (1973); N. Balotă, De la „Ion" (1974); Perpessicius, Patru clasici (1974); H. Zalis, Sub semnele realului (1974); I. Negoitescu, Analize şi sinteze (1976); G. Scridon, Liviu Rebreanu între „oameni de pe Someş” (1976); Al. Săndulescu, Introducere în opera lui (1977); Al. George, La sfârşitul lecturii, II (1978); Al. Protopopescu, Romanul psihologic romanesc (1978); Puia Florica Rebreanu, Pământul bătătorit de părintele meu (1980); G. Ţeposu, Viaţa şi opiniile personajelor (1983); V. Fanache, în Steaua, nr. 4 (1984); N. Antonescu, Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu (1985); Ioana Em. Petrescu, în Steaua, nr. 11 (1985); Liviu Rebreanu după un veac (o carte de M. Zaciu) (1985); N. Gheran, Tânărul Rebreanu (1986); A. D. Rachieru, Pe urmele lui Liviu Rebreanu (1986); N. Steinhardt, Prin alţii spre sine (1988); N. Gheran, Rebreanu. Amiaza unei vieţi (1989); M. Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului (1993); Şt. Borbely, Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005); D. St. Rădulescu, Dicţionarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu (1995); A. D. Rachieru, Liviu Rebreanu - utopia erotică (1997); I. Simuţ, Rebreanu. Dincolo de realism (1997); C. Ciocârlie, Femei în faţa oglinzii (1998); Ludovica Rebreanu, Adio până la a doua Venire (1998); M. Tomuş, Romanul romanului românesc, I, 1999 şi Mircea Tomuş, Cele trei romane (2018).
|
Dumitru Huruba 1/19/2020 |
Contact: |
|
|
