Căutări - Oglinda
Se spune că ne vedem mai frumoși în oglindă, că imaginea de sine reflectată în geamul ei se recompune în mintea noastră cu surplusul a ceea ce sau a cum am vrea să fim mai degrabă decât a ceea ce sau a cum suntem cu adevărat. Ne obișnuim însă cu minciuna ei (ba unii dintre noi chiar ne îndrăgostim de ea) și ieșim în lume cu falsa ei proiecție, încrezători că toți vor vedea același lucru. Și nu mică ne e surpriza când un alt chip se reîntoarce la noi dinspre Lume.
Ca orice cunoaștere, și cea de sine ar fi firesc să înceapă nu cu o reflexie, ci nemijlocit, asemeni copilului ce nu se re-cunoaște în oglindă, dar își cunoaște mâinile, degetele de la picioare, rotunjimea mișcătoare a genunchiului sau glasul în jocurile lalalizării.
Suntem într-un fel mâinile noastre și asupra lor nu ne putem înșela, le vedem clar conturul și cum din ele țâșnesc roadele îndemânării și creativității noastre. Ne putem cunoaște până la un punct prin ce fac ele, iar Lumii îi e de cele mai multe ori suficient ce rămâne de pe urma lor pentru a spune că Ne cunoaște. Suntem într-un fel și picioarele noastre. Ne ridicăm pe ele în fiecare dimineață și am putea desena traiectoria drumurilor noastre cotidiene sau, abstract, pașii devenirii vieții noastre. Nici ele însă nu ne înșeală atunci când vine vorba de cunoașterea traseelor destinului nostru concret și ”a sta pe propriile picioare” devine actul matur al conștiinței de sine și al integrării în Lume. Fără nici o îndoială suntem glasul nostru, vocea noastră, cuvintele noastre. Ne auzim vorbind și în concretețea sunetului ne putem simți buzele, gura, urechile, corzile vocale. Ne cunoaștem și suntem cunoscuți prin profunzimea și adevărul discursului nostru ori prin mascarada lui neghioabă și mincinoasă. Dar chiar dacă valoarea lui e în ultimă instanță percepută prin judecata Lumii, el există independent de ea și ne autocunoaștem nemijlocit prin mesajul lui pentru că ne reglează înălțimea și verticalitatea morală.
Dar pentru a ne cunoaște ochii avem nevoie de alții, doar așa le putem afla culoarea, blândețea, seninul, claritatea ori adâncimea privirii lor. Altfel rămân pentru noi un mister. Le simțim doar datul lor fundamental de dublă cale înspre și dinspre noi. Știm cumva că sunt legați direct la gânduri, la monologul nostru interior, intim și definitoriu. Unii spun chiar că sunt poarta sufletului, povestea lui esențială, unică; în irizările lor Înțeleptul poate citi în noi ca într-o carte. În adâncul lor intuim adevărul complex al ființei noastre închegat din infinitatea imaginilor, gesturilor, faptelor, cuvintelor din afară, ale Celorlalți. Pentru a ne cunoaște ochii avem nevoie de fărâmele subiective ale celor din jur.
Da, ochii, cei prin care vedem, sunt singurii pe care nu îi putem cunoaște direct, un paradox neliniștitor, mai ales că semnalele exterioare sunt deseori confuze, înșelătoare, malițioase și re-construcția interioară se clădește nu de puține ori pe nisipuri mișcătoare.
Pentru ochi s-a inventat Oglinda.
De îndată ce ne-am văzut ochii am primit șansa întâlnirii cu Eul nostru în întregimea sa, fragmentele noastre s-au compus într-un tot unitar, coerent, obiectivat, supus însă capacității noastre de a privi, de a vedea, de a ne re-cunoaște. Am căpătat un chip și asta ar fi fost revelator, chiar eliberator, dacă nu am fi început subconștient să ne construim o imagine, dacă nu am fi început să ne în-chipuim, mutându-ne în afara noastră întru înfrumusețarea reflexiei, pentru că ne des-coperiserăm imperfecțiunile (demne de dispreț, demoralizatoare). Am început să ne ascundem. Alteritatea aceasta nu mai avea desigur nevoie de Ceilalți, Lumea nu mai era un prilej de cunoaștere și autocunoaștere cât un câmp de bătălie, de cucerire, de afirmare a imaginilor individuale, autosuficiente și reductibile la unicul lor punct de vedere.
Modernitatea a consacrat cultul oglindirii, al creării imaginii perfecte, al suprimării slăbiciunilor; însingurați între oglinzi paralele ne luăm doza de încredere în sine de la singurul chip pe care mai suntem dispuși să-l admirăm. Narcisismul contemporan se studiază la universități ca formulă de succes, iar re-construirea și re-inventarea periodică a ”personei” noastre publice este o necesitate cosmetică fără de care nu mai ieșim din casă. Iar de cele mai multe ori nici măcar nu mai percepem cât de primejdioasă, de alienantă este această dedublare.
Cine s-ar fi gândit că oglinda, banalul obiect din baia, dulapul, holul fiecărei case poate fi un artifact atât de păgubos? În metafora ei absolută ne putem pierde pe noi înșine și putem rata în aceeași măsură întâlnirea cu Celălalt. Cine ar fi bănuit că asemeni oglinzii vrăjite din poveste, va asista la tragica noastră incapacitate de a ne cunoaște reala frumusețe și valoare?
.....................................
Lăcrămioara Varga Oprea / Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 1/19/2020 |
Contact: |
|
|
