Dacă Eminescu ar răspunde -unele considerații-
►Dacă ar fi ca Eminescu să răspundă la scrisorile deschise mustind de o masivă ambiguitate ce-i sunt adresate și la apendicele de tăgăduire și desconsiderare care le coroborează, și-ar exprima înainte de toate nedumerirea că oamenii de litere nu sunt în măsură să identifice o modalitate academică de discuție și recurg la tehnica unui spiritism prin care el, de fapt, nici nu este invocat, ci pur și simplu somat să se autorevoce, să se retragă și din lumea spiritelor, pentru ca în locul pe care l-a ocupat el, în viață și după moartea biologică, să se instaureze vidul total, singura garanție a reușitei tratamentului trudnic de damnatio memoriae, la care este supus de prea mult timp ca aceia ce îl administrează să nu ajungă la capătul răbdărilor. S-ar arăta apoi surprins de lamentația celor ce nu reușesc (sau nu doresc) să învețe și ei a muri (poetic sau nepoetic), cât și de pretenția că ar trebui s-o facă nu prin liberul arbitru, ci din cauză că i-ar obliga el. Căci, ar încerca el să le reîmprospăteze memoria, într-o vreme în care nu mai credeau că vor învăța să privească vreodată chipul libertății, s-au refugiat în tainele poeziei lui întru obiectivarea propriilor simțăminte poetice, chiar a celor aluziv contestatare, mai târziu însă s-au prefăcut că nu despre ei era vorba în fabulă. La fel cum au uitat cu câtă satisfacție își codificau, într-un răstimp chiar ceva mai restrictiv, prudentul protest prin ligamente din versurile „Doinei”. Dacă însă au făcut-o din vreo obligație oarecare sau din teamă sau dintr-o convingere temporară, ar adăuga el ușor iritat, aceasta nu avea cum să provină din moștenirea lăsată de el, ci era un indiciu al propriei lor abdicări, pe care o defulează acum pe seama lui.
►Eminescu ar transmite că nu este de acord cu extazierea unora în fața operei sau a persoanei lui și că nu-i înțelege nici pe cei care îl denigrează numai pentru că nu (mai) rezonează cu ceea ce a scris el. Polarizarea belicoasă și profund nedemocratică în două tabere, una de adoratori, alta de detractori, este profund străină mesajului pe care îl transmite opera lui și, pentru cine vrea să privească mai adânc, cu totul contrară intereselor culturii române. Controversa, ar spune poetul, departe de a recomanda încetarea ei pe motiv că nu ar avea valențe constructive, este recomandabil să se desfășoare, nu pentru că ar avea de câștigat astfel imaginea sa, ci în folosul culturii noastre actuale, cu argumente intelectuale, fără mânie sau patimă, cu evitarea conștientă și absolută a confruntărilor de tip pugilistic sau asemănătoare vulgarelor lupte de cocoși, pe scurt, a tot ceea ce ar putea însemna circenses. Cei implicați în dispută ar trebui să înțeleagă, dintr-un eventual răspuns al poetului, că emiterea unui punct de vedere nu înseamnă automat acceptarea lui de către ceilalți (alții) și că rezultatele și/sau efectele colaterale ale actualei ciorovăielii, care capătă pe alocuri aspecte grotești, ar trebui să afecteze, în bine sau în rău, prestigiul combatanților, și nu pe cel al lui Eminescu.
►Este de presupus că Eminescu nu ar răspunde, sau ar face-o doar amintind de poezia „Criticilor mei”, la o eventuală știre privind punerea în circulația „literară”, de către cei ce nu-l (mai) agreează, a unor texte aluziv sau explicit ofensatoare și/sau licențioase, care speculează detalii biografice referitoare la aspectul fizic al persoanei (cu multă fabulație malițioasă), la preocupările extraliterare (cum ar fi cea de sufleor, ocupație care chipurile ar fi excedat calitățile intelectuale ale tânărului Eminovici) sau la proveniența nearistocratică. Cu privire la cel din urmă aspect, poetul ar putea aminti că marele scriitor suedez August Strindberg aducea, în romanul său autobiografic „Fiul slujnicei”, un omagiu plin de afecțiune propriei mame, care provenea dintr-o clasă inferioară a societății. Cât despre neobținerea unei diplome universitare, poetul ar putea menționa, dacă ar fi interesat să se justifice în legătură cu acest detaliu, numele a numeroși scriitori și artiști de valoare universală care au urmat doar de formă studiile impuse de familie sau au frecventat numai cursuri și prelegeri care corespundeau propriilor interese de dezvoltare personală și intelectuală, cât și viziunii lor estetice și filosofice. Cu siguranță nu ar ști ce să spună în legătură cu problemele sale de sănătate, etern neelucidate, despre care, oricum, ar cunoaște infinit mai puține lucruri decât cele înșirate în imensa, inepta și inutila maculatură ce s-a acumulat pe această temă în decursul a aproape 140 de ani, începând cu abominabila epigramă a unui confrate întru poezie, și nu s-ar întrista, nici nu s-ar bucura la auzul unor nume celebre precum Nietzsche, Hölderlin, Mozart, van Gogh, Byron, Poe, Munch, Hemingway, Proust și mulți alții, a căror boală nu a aruncat nici cea mai vagă umbră asupra validității creației lor. La toate cele de mai sus, putem presupune, poetul ar rămâne privitor ca la teatru.
►Este greu de spus cum ar reacționa Eminescu, dacă ar face-o în vreun fel, la primirea unor vești privind multiplele tentative de a relativiza valoarea operei lui. Se poate doar presupune că ar fi total dezamăgit de incapacitatea celor de azi de a formula un complex coerent de opinii și ar găsi de tot hazul amalgamul haotic de idei, printre care afirmația că el este „totuși” cel mare poet român (deși se consideră că poezia, în general, nu suportă un asemenea gen de cuantificare), alături de aceea că nu prea ar mai fi bun de citit și re-citit (indiferent ce-ar însemna acest ultim cuvânt), de unde și triumfator-negaționista interogație retorică: „La ce (mai) este bun Eminescu?”, retoricitatea ideii de adineauri fiind anulată de răspunsul că utilitatea lui ar consta în bună parte în mușamalizarea „vidului cultural” în care s-ar zbate în prezent societatea românească și de sugestia halucinantă că ar fi „benefic” ca poetul să fie „uitat” din când în când, pentru ca, după un nedeterminat răstimp de „sfântă și înțeleaptă tăcere”, de uitare ”recuperatoare” și „cumulativă”, adevărații iubitori ai poeziei lui să-l ”redescopere”, prin „re-lectură”, în profilul său autentic, curățat de „mâzga ideologică” și eliberat de povara „mitofiliei”, ceea ce ar însemna un comportament cultural total diferit de al unora care „continuă să [îl] pomenească pe măsură ce [îi] uită metodic opera”. Eminescu ar sancționa cu un surâs obosit falsitatea și inconsistența dezvoltării de mai sus și ar fi îndurerat de soarta acestor vremuri în care operele lui și ale generației lui precum și ale altora veniți după ei, care au avut o contribuție inestimabilă la modernizarea literaturii române, sunt reveduite de o adevărată Congregație a Indexului ca occasiones peccati, dăunătoare tipului de spirit civic cerut astăzi. Poetul ar arăta că intuiește resorturile tacticii de trecere a sa în obliviune, opera sa nefiind cauza, ci doar ocazia, insidios și cu răbdare înjghebată, apoi intens și cu tenacitate mediatizată, întrucât unui tratament similar este supusă la ora actuală și creația altor scriitori români, cum sunt Ion Creangă și Mihail Sadoveanu, pentru a menționa doar două alte nume ilustre, cărora li se incriminează detalii biografice irelevante sau fanteziste, care nu au nicio legătură cu valoarea estetică și morală a scrierilor lor. Compromiterea autorilor ca persoane constituie premisa punerii la îndoială a operelor, pentru ca acestea să aibă o prezență cât mai firavă în circuitul cultural și să fie înlocuite cu producții lipsite de valoare, achiziționabile în coșurile cu traduceri și DVD-uri din marile magazine alimentare, hrană pentru trup și suflet, numai bună pentru a eroda conștiința identitară a membrilor societății noastre actuale. Lui Eminescu i s-ar încețoșa ochii de lacrimi la constatarea faptului că relele pe care le-a criticat în veacul său sunt pe cale de a se reinstaura aidoma în vremurile noastre, pentru ca noi în noi să nu mai avem nimica, totul devenind calp și străin!
► Odată cu introducerea unor sezoane de uitare profilactică, i se comunică lui Eminescu, ar trebui distrusă și „imaginea colectivă” pusă pe seama lui, pentru ca, așa cum s-a văzut deja, prin lectură și re-lectură, fiecare cititor să dobândească „propria imagine” despre opera poetului, „completată, evident, cu părerile avizate ale specialiștilor”. Una dintre urmările salutare ar fi aceea că poetul ar ajunge să fie „prețuit culturalicește”, în loc de a fi „iubit lăutărește”, iar noi nu ne-am mai afla așa de frecvent în situația de a plânge mocnit la chefuri și de a râde cu poftă la înmormântări. Eminescu ar fi probabil amuzat de parafrazarea (în ce idee?) a ultimelor versuri din „Junii corupți” cât și de șăgălnicia întregului raționament și ar încerca doar să atenueze întrucâtva contondența termenilor angajați în argumentare prin precizarea că o „imagine colectivă” nu este nici începutul nici sfârșitul lumii, încadrându-se perfect în ceea ce în toate societățile civilizate actuale se numește cultură populară, în virtutea căreia cetățenii au toată libertatea ca, de pildă, în timp ce se deplasează cu metroul, să se delecteze cu jocuri electronice pe mobil sau să citească balade culte sau poeme filozofice din literatura națională și/sau universală. În Marea Britanie, de pildă, există o percepție colectivă despre opera lui Shakespeare, la fel cum în Germania găsim una referitoare la Goethe sau în Italia pe cea despre opera lui Dante, dar cei mai mulți oameni, ar explica poetul, nu știu de unde provin și ce semnificație originară au unele expresii de mare circulație în limbile vorbite în țările lor, cum ar fi „All the world’s a stage”, „Also sprach Zarathustra”, „Heureux qui, comme Ulysse, a fait un beau voyage”, „El sueńo de la razon produce monstruos”, „Lasciate ogni speranza voi ch'entrate” și atâtea altele, sau, chiar mai important, că multe dintre proverbele și zicerile celebre pe le folosesc au coborât în vorbirea curentă din texte biblice. Nimic prea rău în aceasta, este vorba doar despre cultura populară. Nu orice individ trebuie să aibă un doctorat științific pentru a aparține unei culturi. Fără a intra prin definiție în conflict cu percepțiile individuale, imaginea colectivă despre ceva semnifică, însă, o coeziune în jurul a ceva, semnalizează o aderență la valori comune, vitală pentru existența oricărei societăți umane, presupunem că ar conchide poetul.
►Amuzantă ar găsi Eminescu și sugestia ca în cele două zile de sărbătoare dedicate memoriei lui „să ne închidem cu toții în biblioteci” (fiind necesar, aici, a se delimita exact semantica lui „toți” raportat la capacitatea bibliotecilor), deoarece, așa cum accesul adevărat la divinitate este posibil numai în lăcașele de cult, la fel și Eminescu poate fi înțeles cel mai bine în „sanctuarele laice” menționate. Două idei anapoda ar identifica Eminescu în această propunere. Una ar fi aceea că în afara clădirii templului credința devine relativă, ceea ce este aberant. Alta ar fi aceea că se formulează îndemnul ca oamenii să-l citească pe Eminescu doar de două ori pe an, când ar merge la bibliotecă, unde (să ne păstrăm cumpătul și să nu ne lăsăm copleșiți de stupoare!) cărțile se află bine puse sub obroc sau au fost total îndepărtate, ca o cerință fără de care nu se poate a unui exercițiu temeinic de uitare, restul anului urmând a fi dedicat ... uitării de voie.
► Eminescu ar fi surprins și de afirmația că ar fi ridicol ca astăzi să se mai scrie în maniera în care a făcut-o el, pentru că opera lui nu mai constituie un model literar. Ar răspunde, probabil, că ridicolă este afirmația de mai sus în sine, deoarece, chiar dacă au existat cândva unii imitatori ai scrisului său, în ultimii 75 de ani nu a mai creat nimeni, după cunoștința sa, „în manieră eminesciană”. Nu a existat și nu există o constrângere în acest sens. Se urmărește, în schimb, acreditarea ideii că Eminescu nici nu a avut un stil demn de urmat. La o întrunire a poeților debutanți, desfășurată nu cu prea mult timp în urmă, li se recomanda acestora, prin glasul cel mai autorizat al criticii literare actuale, să nu se supere dacă li se va spune că unele poezii ale lor nu sunt reușite, deoarece „și Eminescu a avut poezii proaste, la fel ca Arghezi și Blaga". Eminescu ar putea răspunde, din generozitate, că vede în formularea respectivă un îndemn către tinerii poeți de a lupta pentru a depăși greutățile inerente începutului, perfecționându-și în permanență scriitura, ca o condiție pentru a accede la nivelurile superioare ale expresivității poetice etc. etc., sens în care li se oferă și câteva exemple de reușită. În realitate, fraza la care ne-am referit nu conține nimic motivațional, dimpotrivă, s-ar putea spune, îndeamnă la resemnare și mediocritate, dacă nu ar urmări de fapt alt scop – acela ca numele unei persoane neagreate de vorbitor să fie folosit de acesta în propoziții cu un conținut relativizant, persiflant, negativ. În cazul de față, persoana vizată este Eminescu, în compania căruia sunt nominalizați Arghezi și Blaga, ceea s-ar putea să nu fie deloc întâmplător.
►Opera lui Eminescu este scrutată și pentru a identifica în ea idei ce ar fi putut inspira concepții ideologice și mișcări politice extremiste: de dreapta, de stânga, sau naționaliste. Există astfel opinii cărora poetul ar fi fost un „precursor al legionarismului românesc”, ar fi oferit argumente regimului comunist și ar fi susținut poziții naționalist-xenofobe. Nu este aici locul pentru a intra în detalii cu privire la aceste alegații. Vom încerca din nou să ne imaginăm ce ar răspunde Eminescu la aceste reproșuri (capacitatea lui de a ne lămuri și la acest capitol fiind prezumată atât timp cât ne adresăm lui prin scrisori deschise și alte forme de comunicare „trans-styxiană”) și vom constata că poetul se află într-o companie ilustră din care fac parte, printre alții, Friedrich Nietzsche și Richard Wagner, a căror creație, situată în a doua jumătate a secolului XIX, ar fi contribuit peste decenii la fundamentarea ideologiei național-socialismului german, primul prin furnizarea conceptului de „supraom” (deci: rasism), cel de al doilea prin valorificare în opera sa muzicală a vechii mitologii nordice și a legendelor medievale germane (deci: naționalism). Un caz și mai interesant este cel al poetului spaniol Antonio Machado, reprezentant de seamă al așa-numitei Generații ’98, care, deși a interzis de-a lungul întregii vieți ca ideile sale să fie exploatate în scopuri politice, imediat după moartea sa în 1939 a fost invocat ca precursor ideologic, mai întâi de către falangele fasciste ale lui Franco, apoi de către brigăzile comuniste internaționale, pentru ca în zilele noastre să fie o sursă inepuizabilă de citate utilizate în lupta politică atât de către conservatori cât și de către socialiști, iar în alt plan, atât de către naționaliști (care urmăresc prezervarea actualului stat spaniol) cât și de către separatiștii catalani.
► Este de mult timp evident că Eminescu nu este doar obiectiv în sine al unei campanii asimetrice de demolare, ci și punctul forte al unui edificiu mult mai vast, cultura și civilizația românilor, care se află de mult timp sub un asediu ce vizează generarea de haos axiologic, anomie etică și estetică, degradarea structurilor limbii, dezagregare socială, deteriorarea mecanismelor necesare funcționării spațiului public în fiecare din compartimentele sale – toate acestea fiind componente ale unei ample acțiuni de aneantizare a identității culturale naționale. Situația datează de mai multe decenii, ilustrativă fiind în acest sens și opinia lui Emil Cioran despre Eminescu. Cioran, excelentul filosof și eseist de expresie franceză, nu și-a putut reprima niciodată suferința generată de accidentul biografic de a se fi născut român în România, de a fi gândit și scris românește în tinerețe, de a fi debutat cu cărți românești în România, motiv pentru care s-a exprimat în mod cât se poate de dezagreabil despre români. Acest alean al său îl lasă să transpară și în referirile sale, făcute în diferite ocazii, la Eminescu. Acestea au fost reunite într-un grupaj de propoziții, diferit ca extensie și conținut și chiar ca formulare în funcție de utilizator, din care rezultă în esență următoarele: „românii nu-l merită pe Eminescu”; „Eminescu este un geniu care a apărut în mod inexplicabil printre români”; „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit”; „fără Eminescu ar trebui să ne dăm demisia”, „Eminescu este scuza României”. S-ar putea spune: o glorificare in excelsis a poetului. Dar este oare așa? Eminescu însuși ar caracteriza această situație, fără a o raporta în vreun fel la propria persoană sau la oricare altă personalitate culturală, exclusiv ca pe o scenă de basm în care un măr de aur crește peste noapte, printr-un act de vrăjitorie, în vârful unui vrej de mohor, restul plantelor rămânând în continuare captive condiției lor insignifiante de erbacee. Pentru că nu este așa de greu de identificat aici o imensă inadecvare și o capcană logică perfidă. Acceptând ideea că excepționalitatea lui Eminescu îi înnobilează pe români, care sunt (sau au fost, în orice caz, până la Eminescu) un popor lipsit de însemnătate și merite, demn de disprețuit, care, de rușine, ar fi trebuit să dispară din istorie prin demisie, fiind purtătorul unei grozave vinovății (fără a se preciza care este aceasta) de care numai Eminescu i-a absolvit, girăm implicit supoziția reciprocă, mult mai gravă, că desconsiderarea cu care sunt tratați românii afectează în mod obligatoriu și imaginea poetului. Mesajul ocult al „aprecierilor” cioraniene a fost sesizat, preluat și amplificat de tăgăduitorii poetului, care construiesc pe baza lui eșafodajul unei disocieri totale între Eminescu și cultura română, plasând ambele entități într-o viziune din ce în ce mai obscură. Unul dintre reprezentanții actualei elite culturale românești a reușit astfel performanța inegalată până acum de a-l denigra total pe Eminescu și, în același timp, de a vorbi despre români într-un limbaj ofensator, de o vulgaritate ieșită din comun, descalificant pentru oricine s-ar considera un intelectual. Registrul stilistic respectiv nici nu ar fi fost necesar pentru a întina biografia și opera cuiva, fiind probabil vorba doar un pariu făcut de autorul respectiv cu sine însuși. Chestionat în legătură cu toate acestea, Eminescu ar răspunde, cu seninătatea și ecvanimitatea pe care le conferă împlinirea unei opere prin care a îmbogățit, ca nimeni până la el, cultura națională și a făcut-o mai rezistentă la vicisitudinile istoriei, neașteptând pentru aceasta o răsplată de vreun fel: „Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.
|
Victor Musat 1/13/2020 |
Contact: |
|
|
