Poeme
PEISAJ EGIPTEAN
Mi-au ieşit în cale stelele de mare,
Câmpuri de corali, primeniţi frumos,
Azi, mi-am prins în cozi, galbenii de soare
Şi ascult cum valul susură duios.
Mii de peşti brăzdează undele sărate
Şi pisica mării toarce liniştit,
Roiuri de meduze hoinăresc departe,
Iar deasupra, cerul parcă s-a topit.
Doar nisipul aspru flutură fierbinte,
În cămaşa zării, abureşte sus,
Lângă Piramide, totu-i ca-nainte
Şi un aer vechi străjuie-n apus.
Keops vegheaz-alături, câtă adunare...
Mii de ochi uimiţi, risipiţi în larg,
Sângereaz-amurgul, fierbe în culoare,
Valuri de căldură lângă noi se sparg.
Nilul toarce leneş clipele rotunde,
Firul lui se-ntinde ca un şarpe viu,
Se topesc în jur valurile surde
Şi-n deşertu-ntins, totul e pustiu.
GERUL
A venit de-azinoapte gerul, primenit în straie reci,
Cu picioarele de ţurţuri, umblă-ntruna pe poteci.
Pe la vetre-aprinde focul, cu cojoc de miel te-mbracă,
Cu căciulă brumărie şi mânuşi din lână ţarcă.
Apoi pleacă pe câmpie, suflă din a sa trompetă,
De te-ngheaţă pân la oase, dirijează din baghetă.
Vântul cu-ale sale strune, se întinde, se frământă,
Nici picior nu se mai vede, nici o gură nu cuvântă.
Curg dantele pe la geamuri, drumu-i alb, de diamant,
Iară câmpu-n depărtare, pare-o mare de smarald.
Nicio pasăre, pe-afară, niciun suflet călător,
Doar ninsoarea se-nteţeşte, aşternând un lung covor.
Ger năprasnic, şuier aspru, dealuri ce vibrează-n zare,
Câinii se ascund şi ei în şopronul de dinvale.
Arde focul pe la vetre, visele se năruiesc,
Iar ţăranii friguroşi, lângă foc se ghemuiesc.
IZVORUL
De-o veşnicie curgi, izvor cu apă lină,
Şi duci cu tine-o lume frumoasă şi senină.
În răsucirea-ţi blândă, torci fire de cristal,
Şi-n tine-i gustul lumii, cel dulce şi amar.
În curgerea-ţi domolă, atâtea amintiri...
Le porţi mereu în tine, le-mprăştii în priviri.
Te uiţi în fiecare şi cu a ta putere,
Înseninezi un suflet strivit de-a lui durere.
Izvor cu apă vie, vibrezi în noi mereu
Şi-n undele de-argint, se vede Dumnezeu.
Tăcut şi melancolic, eşti pururea la fel,
Nu-mbătrâneşti ca mine, rămâi un fir de cer.
Izvor ce şerpuieşti şi curgi atent la vale,
Într-a oglinzii apă, se vede fiecare.
Cin te-a adus pe culme? Cin te-a trimis în jos?
Duci dorurile noastre atâta de frumos...
Ne mângâi ne-ntrerupt, ne dăruieşti şi nouă
Puterea de a curge la fel ca luna nouă,
Duios ne-aştepţi la malu-ţi, ne umpli de senin,
Ne dăruieşti mereu un suflet de copil.
NORII
E-o boltă plină ochi de nori încinşi de smoală,
Ce-ndeamnă la aprinse, nostalgice chemări,
Un fluviu cenuşiu ce, iată, se destramă,
Topindu-se departe, alunecând pe zări,
În iureşul de ploaie, zvâcneşte cu putere,
Oceanul larg, de apă, amestecând figuri,
Şi se transformă-n lacrimi, în cercuri efemere,
Crenelurile vii, cu coarne şi centuri.
Convoiul de redute aleargă făr-oprire,
E-acum sfârşit de lume pe ceru-nalt şi plin,
Un univers aparte alunecă-n privire,
Şi fulgere, şi grindini se năpustesc senin.
Mi-s ochii împietriţi pe bolta cenuşie,
Mi-am luat bilet şi sorb acest spectacol pur,
Stropi calzi şi iuţi se-ntrec, aleargă pe câmpie,
Şi-n urma lor rămâne o mare de azur.
POETULUI
Nu te-ntrista, poete, de ce auzi sau vezi,
Călăii vor să-ţi sape mormîntul, vreau să crezi
Că nu va fi niciunul să-ţi laude-a ta trudă,
La scrierile tale, urechea le e surdă,
Te vor blama întruna, că tu eşti cel mai prost,
Că timpu-l pierzi degeaba, că scrii fără de rost,
Că ei sunt genialii care-or rămâne-n veci,
Nu te mâhni, poete, pe lângă ei când treci,
Arată-le iubire, nu le vorbi cu ură,
În aripile tale-i talent fără măsură,
Neputincioasa gloată hulească-te-n zadar,
Ţi-e versu-atât de pur, iar zborul tău e rar,
Cu sacii să ia premii, nu fac două parale,
Să se topescă-n ritmuri de vaşnice urale,
Duium de cărţi să scoată, stai singur şi-apoi râzi,
E plină lumea toată de scriitori lehuzi,
Apleacă-te cu cinste spre-ngălbenita-ţi filă,
Stai cum ai stat mereu, în marea ta lumină,
Ai drumul tău de lauri, păşeşte-ncet pe el,
Prostimea n-o să tacă, deştept este acel
Ce pune preţ pe muncă, pe slovele curate,
Pe-ncrederea în sine şi dragostea de Arte,
Tu ai altarul tău de stihuri şi de rime,
Trohei şi iambi curaţi, şi-o groază de dactile,
Şi mulţi ar vrea, poete, să fie-n locul tău,
Dar darul de a scrie e de la Dumnezeu,
Fii bun şi demn şi lasă-i pe dânşii să socoată
Când timpul va decide în loc de stearpa gloată.
|
