Constantin Eretescu și -Jurnalul ca veghe - între două „lumi”
„O fereastră deschisă către peisajul Americii zilelor noastre”, așa începe prezentarea de pe coperta 4 a Jurnalului de exil IV, scris de Constantin Eretescu, publicat, cu puțin timp în urmă, ca și celelalte volume, tot de prestigioasa editură Vremea.
„Fereastra” (ca și în cele anterioare) este deschisă însă mult mai larg: către lumea contemporană – cu toate ale ei –, către România, incluzând firesc și Basarabia, și nu mai puțin către viața scriitorului român trăitor fizic în orașul Providence (din Statele Unite), dar cu gândul și inima la București.
Cele afirmate mai sus acoperă, de fapt, ideea generală pentru toate cele patru volume ale Jurnalului. Individualizarea în cazul celui recent o conferă în primul rând perioada de timp în care sunt făcute însemnările: 2011 – 2018, deci foarte aproape de timpul lecturii, de timpul eliberării către publicul românesc a gândurilor și trăirilor celui care, din imaginarul „turn de veghe”, și-a asumat rolul de observator și comentator al lumii în care trăiește.
„Eu am să dau seamă de toate câte sunt” pare a spune în subtext, dincolo de textul Jurnalului de exil Constantin Eretescu și acum. Ca și în celelalte volume, diaristul împletește subiectivitatea cu consemnarea (pe cât posibil) obiectivă a evenimentelor pe care le trăiește, la care este martor – direct ori indirect.
Jurnalul dă astfel „seamă” de evenimentele politice (alegeri, de exemplu), de evenimente majore climatice (uragane etc.) ori unele obișnuite, dar care perturbă viața de zi cu zi (căderi masive de zăpadă, frig sau căldură excesive), de întâmplări mai mult sau mai puțin semnificative, dar care au valoare de simbol și deschid „o fereastră” către realitatea dintr-o țară sau alta (sistemul medical, sistemul de învățământ – universitar în cazul de față, evidențiindu-se în subsidiar agenda culturală a Universității Brown – , situația bătrânilor etc., etc.). Nu mai puțin importante sunt și notațiile prin care aflăm detalii semnificative referitoare la însuși scriitorul Constantin Eretescu, la stilul său de lucru, la migala cu care cizelează textul („Ca să închei o lucrare, eu trebuie să trec prin câte patru versiuni”, notează la pagina 22), fiind totuși veșnic nemulțumit de faptul că nu se mobilizează mai mult. („Nu știu de ce nu pot să respect termenele, să lucrez zilnic și egal ca un om responsabil”, citim la pagina 29). Dar informația asupra seriozității, migalei, importanței pe care o dă cuvântului scris se repetă în mai multe rânduri într-o formă sau alta! Este o nemulțumire permanentă de altfel, fiindcă astfel de notații apar frecvent. Și totuși, o trecere în revistă a operei sale – fie și numai cu romanele și nuvelele sau cu piesele de teatru (v. Sala de așteptare, Humanitas, 2014) publicate în timp, fără mai ține seama de studiile serioase în domeniul folcloristicii , de exemplu, de articolele socio-politice, adunate în volumul Articole politice și literare (2017) ori chiar de cele de memorialistică (Pensiunea Dina, 1995, Periscop. Mărturiile unui venetic, 2003 și cele patru volume de jurnal) – ar constitui un serios argument pentru cititor să îl contrazică.
Nemulțumirile, durerile sunt însă și de altă natură. Una dintre cele mai importante: singurătatea emigrantului într-o lume căreia nu îi aparține, pe care nu o înțelege nu de puține ori, jurnalul fiind și o formă de comunicare cu sine și cu cititorul potențial („…mă întorc la caietul de demult ca să am cu cine să mai schimb o vorbă.” – p. 217)
Ca orice jurnal, Turnul de veghe. Jurnal de exil cuprinde în paginile sale o viață de om așa cum este, cu bucurii – mai mici sau mai mari, mai simple/ banale ori cu o încărcătură afectivă majoră –, dar mai degrabă cu tristeți, cu inerentele dureri printre care, desigur, este cea a conștientizării acelui fugit irreparabile tempus. Dar mai vine de undeva durerea și ne spune autorul chiar din titlu - Jurnal de exil! Căci el trăiește în alt spațiu decât cel natal, dar stă cu gândul permanent la țara pe care teroarea istoriei l-a silit să o părăsească. Și astfel, peste durerile fizice prin care anii își lasă amprenta se suprapune tragedia desțărării, drama emigrantului al cărui gând e permanent la „oamenii dragi de acasă”. Și nu numai în Jurnal întâlnim astfel de raportări. În textul introductiv la volumul Fețele lui Janus (2001), de exemplu, Constantin Eretescu decoda mesajul general, afirmând direct că „Spiritul care poate fi regăsit în toate textele este gândul la România”. Tristețile acoperă așadar o temă generală – singurătatea, în varii ipostaze – de la cea a omului aflat pe pământ străin, departe de rude și prieteni, departe de locurile familiare, până la întrebările existențiale asupra condiției umane.
Însemnările din Jurnal abundă însă și în ironii, autoironii, în notații pline de umor, în formule de adresare care creează iluzia unui interlocutor, toate acestea fiind o contrapondere, un mijloc de a echilibra tonul general. Câteva exemple: „Mâine urmează să mi se ghicească viitorul. Noua ghicitoare este spitalul de lângă casă, unde sunt programat la o tomografie (p. 217); „Ger de crapă pietrele. Întuneric de dimineață. Trai în cavou. Poate că și morții se mișcă tot așa .Singură deosebire că nu au cafea, n-au ceai, sărmanii. Parcă tot mai bine e viu” (p. 129)
La final, cititorul, parcurgând, împreună cu diaristul, zile, luni, ani – cu bune și cu rele, cu multe rele, dar și cu bucurii – îi este alături și omului, și scriitorului. Omul e supus condiției trecătoare, dar și vremurilor în care trăiește, scriitorul se constiuie însă în martor, stă „de veghe” în timpul său și vrea să „dea samă”.
Numindu-l „un exilat de tip deosebit”, suferind de două ori exilarea (o dată din Basarabia în România, a doua oară din România în SUA), Mircea Anghelescu (în Prefața din 2013) ghidase cititorul primului volum anticipând în bună măsură și volumele următoare.
Astăzi, în urma lecturii celor patru – aceeași concluzie cu cea a prefațatorului: „Jurnalul este mai mult decât o agendă a unui scriitor din exil (…) el este în același timp foaia de temperatură a vieții unui intelectual format în alt mediu cultural” pentru care „inadecvarea este starea de bază a emigrantului”, așa cum notase lucid autorul însuși într-un eseu din volumul Cu ochii în zare. O „inadecvare”, o permanentă raportare la cultura țării în care s-a format, dar, desigur, încercând să cunoască cât mai bine societatea în care trăiește. Și de aceea întregul lanț de notații referitoare la întâmplările propriei vieți ori ale unor rude, prieteni sau vecini, cele care dau informații despre spectacolele de teatru, despre concerte, despre alte evenimente culturale etc. nu înseamnă altceva decât integrarea în cotidianul american (întrerupt din când în când de întoarcerile în țară, de târgurile de carte din București, de revederea cu prieteni și colegi).
Și astfel între 1995 (începutul notațiilor din primul volum) și 2018 (anul cu care îl încheie pe al patrulea), cititorul Turnului de veghe. Jurnal de exil semnat de Constantin Eretescu are în față o frescă a lumii contemporane de dincolo și de dincoace de ocean, o lume în care un intelectual român trăiește, dar o și analizează cu luciditate
"Turnul de veghe Jurnal de exil ', și cu acest al patrulea volum, rămâne un document prețios al vieții unui om, dar mai cu seamă al unui scriitor-martor și conștiință a vremii sale.
|
Mihaela Albu 1/7/2020 |
Contact: |
|
|
