O personalitate a culturii române care nu trebuie uitată : Ştefan Braborescu
Cu aproape cincizeci de ani în urmă, la 4 ianuarie 1971, se stingea din viață, la București, o personalitate a culturii române despre care puțin se mai vorbește, dar care a reușit să se afirme, ca poet și om de teatru, în capitalele principalelor provincii românești: la Craiova, la Iași, la Cluj și la Timișoara.
Este vorba de Ștefan Braborescu, născut la Caracal, în județul Olt, la 31 august 1880, dintr-o familie care admira armata și a dorit să-și vadă neapărat fiul ofițer. De aceea a și urmat, după studiile secundare din orașul natal, Liceul Militar din Craiova și Şcoala superioară de ofiţeri de infanterie, din același oraș.
În anul 1903, la absolvirea școlii, devine sublocotenent în Regimentul 26 Rovine și începe, în același timp, să se afirme ca poet. Semnează unele poezii cu pseudonimul Șt. B. Rovine și editează, împreună cu I. C. Popescu-Polyclet şi cu Nicolae Vulovici, camarad de regiment, Noua revistă olteană. Își capătă un loc între literaţii craioveni ai vremii și participă, în 1905, la înfiinţarea revistei „Ramuri”.
Se simte însă din ce în ce mai puțin atras de activitatea cazonă, înclinând către latura artistică. În 1907 chiar renunță la funcția de ofițer (devenise locotenent), se înscrie și urmează, simultan, Facultatea de Drept și Conservatorul din București, pe care le finalizează în 1911.
La vremea aceea, la conducerea Teatrului Național din Craiova erau două mari personalități: director Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu. Aceștia hotărăsc să-l angajeze pe Ștefan Braboreanu, ca actor. Între rolurile interpretate la Craiova se află: Crainicul (din Însir-te mărgărite, de Victor Eftimiu); Herbert (Nepoftitul, de Tristan Bernard); Claudel (Tribunul, de Paul Bourget); Oreste (Electra, de Sofocle); Pepelea (Sânziana și Pepelea, de V. Alecsandri); Geronte (Doctor fără voie, de Moliere); Actorul si Luca (Azilul de noapte, de Gorki). Cu siguranță acesta s-a bucurat de succes, de vreme ce, în 1914, Mihail Sadoveanu îl solicită la Teatrul Naţional din Iaşi, unde, din 1919, începe să practice și direcţia de scenă. Nu lasă deoparte nici literatura, astfel că, în decembrie 1921, împreună cu Sandu Teleajen şi Emil Serghie, scoate revista Gândul nostru, care va apărea până în 1928. În 1923, se transferă la Teatrul Naţional din Cluj.
Timp de un deceniu și jumătate este sufletul naționalului clujean, ajunge și în funcții de conducere, iar câțiva ani este și un colaborator important al revistei Hyperion, editată la Cluj de un alt oltean, poetul Constantin Argintaru, născut la Plenița. Se pensionează oficial la vârsta de 59 de ani, în 1939, dar se poate spune că activitatea lui parcă abia începe. Se va mai afla pe scenă, ca și la catedră în învățământul teatral, încă aproape un sfert de secol.
Când Teatrul Național din Cluj, din cauza Dictatului de la Viena, este nevoit să se mute la Timişoara, Braborescu va însoți instituția.
După 1944, este solicitat să rămână în orașul de pe Bega, unde va activa în cadrul Teatrului Muncitoresc şi al Teatrului de Stat. În 1949 primește o catedră la Institutul de Teatru, unde este ales şi rector. În anul următor se înapoiază la Cluj, unde continuă să joace pe scenă şi, până în 1954, predă la Institut. În anul 1955 activitatea sa este răsplătită cu titlul de Artist al poporului. La vârsta de 85 de ani încă mai juca din când în când.
A interpretat peste 300 de roluri, iar în calitate de regizor a montat peste şaizeci de piese. Era atras de dramaturgi ca Henrik Ibsen, G. B. Shaw şi Luigi Pirandello. În stagiunea 1921-1922, la Iași, l-a întruchipat pe Hamlet, tragedia lui Shakespeare fiind tradusă, în versuri, de el însuşi. A efectuat și alte traduceri, publicate în reviste, simțindu-se atras de lirica franceză – Charles Baudelaire, Eduard Haraucourt, Henri de Regnier, Francois Coppee și alții.
În ceea ce privește creația literară proprie, a colaborat, de-a lungul vremii, la publicații precum „Patria”, „Evenimentul”, „Alarma”, „Viaţa literară”, „Dreptatea”, „Sămănătorul”, „Floarea darurilor”, „Revista idealistă”, „Neamul românesc”, „Luceafărul”, „Societatea de mâine”, „Hyperion”, „Naţiunea română” şi „Românul”, dar în volum se înregistrează doar două editări, ambele din perioada craioveană: Din romanul unei vieți (Craiova, 1902) și Raze de lumină (Craiova, 1905).
În 1955 a fost onorat prin medalionul cinematografic Cu faţa spre public (regia Savel Stiopul), iar în 1965 Radu Stanca i-a dedicat o carte. Apoi timpul a așternut și peste el uitarea nedreaptă, de aceea se cuvine, măcar din când în când, să-l readucem în atenția contemporanilor.
Rodica Pospai Păvălan
Surse: https://crispedia.ro/; https://www.cinemagia.ro/; Radu Stanca, Figuri de seamă ale teatrului românesc: Ștefan Braborescu, Editura Meridiane, București, 1965; Biblioteca Aman, Dicționar de personalități, Editura Aius, Craiova, 2005.
|
Rodica Pospai Păvălan 1/3/2020 |
Contact: |
|
|
