Dialoguri oarecare - În decembrie
- Iar?
- Cum adică iar? Dacă tot am ajuns aici, în decembrie 2019, vreau să zic, n-am voie să-mi
răscolesc gândurile măcar așa ca să improvizez o apropiere dincolo de realitatea asta imediată cu
zăpadă, frig și febra așteptării?
- Asta e acum, cine te interzice numai că nu știu ce s-ar mai putea spune acum despre ceea ce
știm, fie de atunci când credeam că bocancii lui Moș Crăciun au lăsat urme pe zăpadă din curte,
fie de când îi onorăm prezența fastuos marcată de parăzi și spectaculozitatea decorativă care ne
înconjoară...
- Cine-ți spune că vreau să vorbesc despre Moș Crăciun? Am zis decembrie și luna asta e plină
de momente către care trebuie, vreau, știu că mă uit chiar așa cu timpul așezat, stivuit, de fapt,
pentru că și lângă și la distanță s-au produs schimbări pe care - cumsecade spus - le pot
considera cutremure cu efectele alea ciudate ale distrugerii ca bază a regenerării...sau cam așa
ceva.
- Te duci cam departe pentru o discuție ocazională, nu crezi?
- Știi cum e când gândurile se retrag, nu cred că e corect spus, se repliază, parcă ar fi mai
aproape de ceea ce vreau să spun, tentația răscolirii, cotrobăirii în zonele ascunse ale
chemărilor de demult înlătură realul imediat și ne flutură batista nostagiilor din care ne-am
născut .
- Bați câmpii...
- Nu tocmai. Numai dacă subliniez un război mondial – Primul – si consecința memorabilă
a intregirii dvenită sarbatoare Națională la 1 decembrie și numai dacă subliniez 22 (tot
decembrie) și mă și aliniez unei convingeri – atestată sau nu - că românii, așa placizi cum sunt în
general considerați, au reușit să rupă cordonul ombilical al ideologiei transferate fără
fundamentul necesar înțelegerii, au ieșit în stradă, s-au revoltat, și-au luat permisiunea evadării
indiferenți la greșelile eventuale.
- Ei, da.
- Și atunci, când prin anii 50 “O tannenbaum - O brad frumos” devenise pomul de iarnă
care trebuia să întâmpine Anul Nou, Moș Crăciun se cam strecura în casele oamenilor chemat
tacit de gândurile copiilor, așa ca fericirea aia cuibărita în poleiala merelor, a bomboanelor și
poate chiar a unui glob uitat undeva în magazia de lemne...
- Și-l chema moș gerilă, nuanțele festive se suptapuneau pe traiectoria dirijată a epocii...
- Păi trebuia ori poate nu trebuia acceptată dirijarea asta, dar cine știa ce trebuia, ce se
mai putea întâmpla după ce viața luase întorsătura aia decisivă către moarte cu un război adus în
casă – all Doilea - și cu instalarea confuză a unei lumi despre care nu se știa mare lucru nici
măcar din cărți.
Ningea! Totdeauna ningea în decembrie, uneori cu fulgi mari ireali, alteori repezit, cu furia
viscolelor, ulițele se troieneau, sania cobora din pod, bocancii și mănușile stăteau mai mereu la
gura sobei, scatoalcele indisciplinei se-ndeseau și penitență greșelilor era lopata de zăpadă ….
și noi stăm cu gură căscată la detaliile unor imagini de mult apuse dar cuibărite undeva într-
un colț de speranța absurdă : s-ar mai putea ?
- O, da Moș Craciun este acel ceva către care ni se furișează gândul, acea apariție
intangibilă, acea creeație imaginativă, acea impalpabilă atingere de care ne-am sprijinit dorințe și
speranțe, acea disponibilă șansă de a ne recupera prin ochiul larg descis al copilăriei.
- Ai vrea !
- Și se poate.
...............................
decembrie 2019 Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 12/26/2019 |
Contact: |
|
|
