Devreme despre vreme
Când ne referim la timp, noi, cei de sorginte latină, nu ne gândim doar la ceas, ci și la climă. Anglosaxonii, în schimb, specifici cum le place lor să fie, apelează la doi termeni diferiți: germanul Zeit vine dublat de meteorologicul Wetter iar englezescul time, diferit de ploioasa weather britanică, nu lasă loc vreunei interpretări alternative.
Nu m-ar preocupa atât de mult diferența aceasta de terminologie dacă s-ar rezuma doar la vocabular, dar, aflându-ne în plină etapă de dezbatere pe teme climatice, constat că, oricât am fi de pedanți cu delimitările verbale, odată cu schimbarea orei și anului luăm cu noi și confuzia legată de vreme, ca fenomen meteorologic. Cu toții suntem un pic nelămuriți, nu mai știm cui să dăm crezare, celor care susțin că ne deplasăm spre o catastrofă climatică sau celor care o neagă cu înverșunare.
De vreme (devreme?) ce pe vremuri nu aveam suficiente informații pentru a ne crea o părere proprie, acum avem prea multe și nu mai știm care sunt cele periculoase! Bine măcar că toți suntem de acord când vine vorba de măsurat timpul în ore și secunde. Ne bate ora la fel, tuturor. Până una alta ceasul omenirii bate la unison, neperturbat de starea ... vremurilor.
Și totuși, când mă uit la spanioli, francezi sau italieni, comparându-i cu germanii, olandezii sau englezii, constat că percepția timpului, ca unitate de măsură a trecerii noastre prin lume, se face în mod diferit. Altfel se scurge timpul în Spania decât în Germania! Nu uit replica chelnerului spaniol, care, întors din drum după ce i-a luat comanda unui turist german, i-a zis: „Vă servesc imediat, dar imediat spaniol, claro?”
Când meșterul spaniol vrea să te amâne, îți zice că revine mańana. Și nu rare sunt ocaziile când germanul chiar îl crede, așteptându-l a doua zi. Dar, de fapt, mâinele spaniol e perceput ca un fel de ... nu astăzi.
Cât despre starea vremii, spaniolii nu zic „prognoză meteo”, ei spun „prognóstico meteorológico”, de parcă am fi la loz în plic. Or ști ei de ce. Mă rog, astea sunt finețuri pe care le află toată lumea abia după, hmm ...un timp. Eu zic că timpul spaniolilor, ca mai toate substanțele, se dilată la căldură. Adică: merge treaba, dar mai pe-ndelete. La români e la fel.
Să țină oare asta de particularitățile climatice ale țărilor noastre? E drept că „latinii” locuiesc cu precădere prin țări răsfățate de soare, dar nu e o regulă universal valabilă (mă gândesc la America Latină și la ghețarii aceia incredibili, din sud). Britanici punctuali, nemți exacți, elvețieni cu tradiții la confecționat ceasuri, olandezi comercianți, cu toții se împacă bine sub soarele Spaniei, gustând lentoarea secundei. Fiindcă pot.
Totuși, stres există și pe Coastele Mediteranei, numai că nu-i așa de vizibil, are altă natură. Spaniolii se roagă să vină ploi abundente, care să-i dezlege de blestemul deșertizării galopante. Ploaia le ascultă rugile, potopindu-i uneori cu prea multă apă (vezi știrile la telejurnal). În rest e cald și bine. Între noi fie vorba, și clima României e frumoasă, având anotimpuri bine delimitate, nu doar griuri nuanțate pe-un fundal moinos. Suportabilă, încă.
Din perspectiva termodinamică, timpul nordeuropenilor parcă e conservat mai la rece, mai drămuit, mai contractat. Iar prognoza meteo din țările nordice e rubrică de bază în grila programelor de televiziune, poporul o urmărește cu sufletul la gură, ca pe un serial de acțiune. Și în small talkul britanicilor vremea e subiect principal. S-ar zice că ploaia e bau-bau. Cum „privighetoarea unuia e cioara celuilalt”, prin deșert strălucește cel mult prin absență. Palpitantă devine abia treptat, când se produce vreun cataclism (vezi paragraful anterior) sau când ... Veneția înoată.
Nu cred să se grupeze convingerile pro sau contra încălzirii globale în funcție de „latinitate” sau „anglo-saxonism”. Latini sau ne-latini, condițiile meteo nu se orientează după locul în care rezidăm noi. Cu temperament vulcanic sau cool, oricât de bine am fi temperați, de furtuni nu scăpăm.
Vremelnice sunt amândouă, atât timpul ceasurilor cât și cel care se ... precipită. Ambele trec și se trec, în cazul ideal împreună. Ar fi fatal să treacă difazat, anulându-se vreunul din termenii ecuației timp/timp, cele două necunoscute lăsându-ne înghețați sau secătuiți, înnecați sau plouați.
E cert că suntem martorii nașterii unei noi „religii”. Cer iertare celor teiste, care rămân primele, firește, dar toate au un punct în care converg: Omenirea, respectiv salvarea ei. Omul rămâne în centrul atenției, sau, mă ROG (sic!), în centrul atenției noastre (oameni suntem).
La ceas aniversar, de Crăciun și An Nou, îmi doresc să se suprapună de-adevăratelea cele două credințe. Nu e deloc imposibil, sunt înrudite din start (amintesc: Omul în centru, știu că sună egoist, dar este un egoism la scară planetară).
Îl parafrezez pe Blaise Pascal, care-n celebrul său pariu argumentează că a nu crede în Dumnezeu este mai periculos decât a crede în el, căci a nu crede implică riscul de a ateriza în iad, în timp ce a crede poate conduce cel mult la simpla constatare că te-ai înșelat. Zic, așadar: haideți să ne în-CREDEM în schimbarea climatică, chiar dacă demonstrația științifică e mai presus de percepția noastră de simpli cetățeni cu școală. Cucul, când îi sună ceasul, scoate capul de la cutie nu ca să verifice poziția soarelui pe cer, ci pentru a ne da nouă de știre că ... timpul trece. Gălăgia lui are menirea să ne atenționeze să nu pierdem noțiunea timpului, să nu ratăm vreun moment important. Nu face el orele și minutele, el doar le zice, dar le interpretează pentru auzul nostru. Câtă vreme îl auzim e bine, dar cum rămâne cu ascultatul?
Să luăm așadar aminte la porocirile despre climă, căci nu știm ce ne facem dacă au dreptate. Nimic nu pierdem dacă facem economie, dacă recuperăm, reciclăm, recugetăm... Cu toții vrem ca la anul și la mai mulți ani să nu ne stea-n loc ceasul. Să nu uităm pariul lui Blaise Pascal.
..................................................
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Spania, decembrie 2019
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 12/26/2019 |
Contact: |
|
|
