În căutarea sufletului risipit
Odată cu apropierea Crăciunului, a sfârșitului de an, ne întrebăm cum am evoluat, cu ce ne-am înbunătățit, ce am făcut pentru cei dragi nouă și pentru sufletul nostru. Pentru mine anul în curs a fost și o căutare a sufletului risipit pe drumul emigrării și a eliberării acestuia prin scrierea articolelor publicate în paginile Observatorului prin bunăvoința și încurajarea comitetului editorial.
„Cate fortuni in lume suntu, toate omului a le trage este” scria Dimitrie Cantemir în lucrarea fundamentală „Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul sufletului cu trupul” tipărită la Iași în 1698, prima lucrare fillosofică românească publicată în limba română. Lupta între trup și suflet, între materie și spirit, între înțelept și lume, între bine și rău în definitiv, se dă în această viață care trebuie trăită în mijlocul societății pe criterii morale astfel încât aspirația sufletului către cer să rămână nealterată, „trupulu lumii iar sufletulu ceriului se potrivesce”, concluzionează Dimitrie Cantemir.
Vine o vreme când toți trebuie să ne întrebăm, ca și Dimitrie Cantemir, dacă am făcut sau facem destul pentru sufletul nostru, pentru menirea noastră ca oameni, ca cetățeni, ca români? Nu voi încerca să răspund întrebării „Ce este sufletul?”, marile curente filosofice de la Platon și Aristotel, și toate religiile, chiar psihologia (care etimologic înseamnă de fapt studiul sufletului) s-au străduit a răspunde acestei întrebări de-a lungul timpului.
Platon considera sufletul ca fiind esența unei persoane și fiind compus din Logos (minte, rațiune), Thymos (emoție, spirit) și Eros (dorința, pofta). Aristotel a definit sufletul ca „miezul” ființei umane, o prelungire sau o ramificație a corpului viu în lucrare sa „De Anima” (Despre Suflet). El considera că partea inteligentă a sufletului este nemuritoare și separabilă de corp. Immanuel Kant identifica sufletul cu „Eul” interior care nu poate fi validat sau invalidat prin experiențe materiale. Psihologia modernă se ocupă mai mult de studiul proceselor mentale și comportamentale ale individului și societății. Teoria identității creier-minte și dezvoltarea neuro-științei nu au putut clarifica sau ilumina diversitatea și profunzimea experiențelor subiective și religioase care rămân în continuare un mister.
Din perspectivă religioasă sufletul este „un semn” al lui Dumnezeu, o părticică din creator, pe care nu o poți înțelege cu mintea, și care tinde întotdeauna la unirea cu întregul, cu Tatăl ceresc. Părticele din sufletul nostru se pot găsi în tot ceea ce am realizat cu ajutorul lui Dumnezeu, în copiii noștri, într-o poezie scrisă în tinerețe, într-un articol sau într-o carte, într-o floare sau într-un pom plantate în curtea casei, în vibrația altui suflet pe care l-am mângâiat la durere sau căruia i-am dat, măcar pentru o clipă, confortul iubirii.
Am putea spune că sufletul s-a risipit în mii de particule care au contribuit la devenirea altor suflete, la evoluția sufletului universal către cunoaștere, perfecțiune și împlinire. Să observăm cum marii creatori, artiști, interpreți, poeți, scriitori se sting uneori prea repede, poate și pentru că au pus prea mult suflet în operele lor. Când pui suflet în ceea ce faci, ești entuziast, acea activitate este spirituală, este creatoare, este un semn al prezenței lui Dumnezeu în om.
Continua căutare a sufletului către lumină vine din vremuri vechi, precreștine. Saturnalia era un festival Roman al luminii în preajma solstițiului de iarnă, abundența lumânărilor simbolizând dorința de cunoaștere și adevăr. Crăciunul ar proveni din latinescul „creatio” (naștere) subliniind creația divină, nașterea Fiului lui Dumnezeu, a sufletului omenesc și chemarea către divinitate prezentă în fiecare dintre noi. Etnologul și folcloristul aromân Tache Papahagi spunea „Ce impresionantă altoire transformatoare a păgânismului! Ce mare cucerire a sufletului în întindere, în profunzime și în durată! Saturnalia devenite Natalis Christi!”.
Pentru noi ca ființe muritoare „fugit irreparabile tempus” este limitarea existențială fundamentală, dar pentru sufletul nemuritor și atemporal este importantă devenirea, evoluția și înălțarea, care nu este o problemă de timp ci una de înțelegere în profunzime a legilor creatorului și universului. Poate „talantul” din parabola talanților în „Evanghelia după Matei” este chiar sufletul primit în dar și pe care avem datoria să-l ajutăm a evolua către înălțare și nu a-l îngropa, ca sluga vicleană și leneșă, într-o viață trăită fără iubire și entuziasm. Opusul iubirii nu este lipsa de iubire, ci frica, teama, anxietatea, singurătatea, de unde și învățătura singurului sfânt pe care l-am întâlnit pe când era în viață, Papa Ioan Paul al II-lea „Nu vă fie teamă! Deschideți larg porțile lui Hristos!”.
Așa că să deschidem și noi larg porțile sufletelor noastre către iubire, iertare și credință în Dumnezeu, pentru ca viitorul să ne aducă bucuria și liniștea de care sufletul are nevoie pentru a găsi calea către înălțare.
Doresc multă sănătate și fericir e editorilor, colaboratorilor și cititorilor Observatorului, o redută a culturii române pe continentul nord-american!
Crăciun Fericit!
...................................................
Ioan Cojocariu / Decembrie 2019
Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 12/16/2019 |
Contact: |
|
|
