Spectrul libertatea
În articolul său Spectrul Libertatea, publicat în Observatorul sub rubrica Lumea În Care Trăim din 10/29/2019, Domnul Ben Todică din Australia mărturiseşte cu candoare revoltătoare că “abia în occident am realizat cât de liber şi treaz eram în România acelor vremuri aşa zise dictatoriale (între 1952 când s-a născut şi 1979 când a imigrat în Australia – sublinierea şi nota noastră).
Şi ca să nu credem că afirmaţia ar fi fost o greşeală, dânsul continuă scriind că “atunci nu ştiam decât de Dictatorul lui Chaplin şi ăsta era comic.” Trecem cu vederea constatarea că pentru un specialist întru ale cinematografiei categorisirea filmului lui Chaplin drept numai comic este surprinzătoare, sugerând că Domnul Todică nu a înţeles adevăratul mesajul politic, anti-totalitar al acelei capodopere.
Însă nu se poate admite în nici un caz caracterizarea regimului comunist din România postbelică ca “aşa zis dictatorial”, ceea ce este o grosieră denaturare a adevărului istoric. Fireşte că născându-se în 1952, dânsul a lipsit de la evenimentele ce au dus la instaurarea sclaviei de tip totalitar sovietic în România. Dar presupunem că ulterior prin şcoli şi apoi în câmpia muncii unde indoctrinarea politică era efectuată zilnic, nu se poate să nu fi auzit niciodată de dictatura proletariatului al cărei exponent, partidul comunist conducător era unicul partid politic din ţară. Chiar să nu fi auzit dânsul de închisorile de la Sighet, Aiud, Jilava, Tg.Ocna sau de lagărele de exterminare de la Canal şi Periprava şi nici de “centrul de reeducare” de la Penitenciarul Piteşti, care asigurau perpetuarea “democraţiei socialiste şi a regimului popular”?
Să nu fi auzit oare niciodată că în camerele de interogare şi alte sinistre instituţii ale Ministerului de Interne din România comunistă au pierit sute de mii de români de la prinţi la intelectuali şi profesionişti şi de la politicieni şi poeţi la simpli truditori de pe ogoare, aproape toată floarea culturii şi cinstei interbelice româneşti.
Să nu fi participat dânsul niciodată, cel puţin votând, la mascarada alegerilor prezidenţiale şi pentru Marea Adunare Naţională, sau pentru alegerile conducerii sindicale şi de partid de la locul de muncă unde întotdeauna nu era decât numai un candidat pentru fiecare funcţie? În cei douăzeci şi cinci de ani cât a trăit sub regimul comunist să nu fi văzut cozile, lipsurile, proasta aprovizionare şi abuzurile organelor administrative, politice şi represionare? Apoi să fi uitat dânsul că pentru a emigra a trebuit să-şi “rişte viaţa când a trecut fraudulos frontiera”?
Şi dacă pentru Domnul Todică România a fost, este şi va fi “întotdeauna paradisul” ne întrebăm ce caută în “căcănărie” cum numeşte dânsul lumea occidentală?
Sau atunci când după 1989 a devenit posibil pentru “trădători” ca dânsul şi ca noi să ne întoarcem nepedepsiţi la patria mumă de ce nu s-a dus înapoi să moară pe baricade ca un bun patriot apărând paradisul? Fără nici o îndoială că viaţa pe partea însorită a cortinei de fier nu a fost şi nici nu va fi vreodată paradiziacă, mai ales pentru cei care nu am avut în occident nici bani depuşi înainte de război, nici rude ori prieteni care să ne dea o mână de ajutor.
Asta fiindcă la fel ca în România şi în occident trăiesc oameni, nu îngeri, iar procentele de suflete caritabile şi de ticăloşi sunt aceleaşi oriunde ne-am duce, dar cred că oricine are ocazia să stea aici la coadă la bancă sau la autobus şi face comparaţie cu ce a lăsat în urmă ─ ca să nu amintesc decât un exemplu banal ─ nu se poate să nu se bucure că odată, cândva, şi-a “riscat viaţa trecând fraudulos frontiera.”
|
Gavril-Iuliu Morariu 12/8/2019 |
Contact: |
|
|
