OCTAVIAN GOGA - “Rapsodul patimirii noastre”
1 aprilie 1881 – 7 mai 1936
O.Goga a aparut in literatura noastra tocmai atunci cand tara avea nevoie de un astfel de poet. Versurile sale mobilizatoare au facut sa renasca in constiinta locuitorilor Ardealului ocupat si dezlipit de la locurile lui firesti, sentimentul intregirii neamului si a facut sa vibreze nadejea unor zile de libertate.
Primul volum de poezii aparut in 1905 intitulat simplu “Poezii” a fost primit cu entuziasm si unanim apreciat de critica, presa si de cititori. Criticul Ion Chinezu sublinia cat de mult a fost asteptat si cat de profund a raspuns nadejdilor ardelenilor asupriti, dand expresie sentimentelor si gandurilor acestora, caci O. Goga “s-a ivit in momentul oportun”. Fostul sau profesor, Vasile Goldis exclama: ”Iata, a sosit rapsodul patimirii noatre!” Nicolae Iorga il saluta in “Samanatorul”. Garabet Ibraileanu si Constantin Stere il elogiaza prin articolele lor in “Viata romaneasca”, iar Eugen Lovinescu ii consemneaza aparitia de exceptie.
Ecoul rasunator al poeziilor lui O.Goga a facut sa vibreze puternic sentimentul patriotic al celor “umiliti din umbra” si care asteapta demult “o dreapta sarbatoare”. Aceste poezii au facut chiar, ca Titu Maiorescu sa isi revizuiasca principiile estetice de la 1866. A subliniat valoarea sentimentului patriotic si a propus Academiei Romane premierea lui O. Goga. Poetul a primit astfel, atestatul legitimarii poeziei patriotice. In raportul academic intitulat: “Poeziile d-lui Octavian Goga” Titu Maiorescu sublinia: “Cu toate acestea, patriotismul este in inimile sincere, in afara de orice tendinta politica, un sentiment adevarat si adanc, si, intrucat este astfel, pote fi, in certe imprejurari, nascator de poezie.”
O.Goga s-a impus prin spiritul sau justitiar, mostenit de la strabunii lui, preoti si dascali indarjiti in lupta lor de apostoli ai neamului pentru iluminarea spirituala a taranilor. Temperament protestatar, s-a impus nu numai prin spiritul sau justitiar, dar si ca profet al timpurilor noi, increzator in destinul poporului si in dreptatea Celui de Sus. Structura eminamente combativa, O. Goga reprezinta cazul fericit al continuarii traditiei scriitorilor pasoptisti din pilda carora si-a hranit propriile-i crezuri ideologice si artistice. Despre crezul sau literar, poetul spunea: “Eu, gratie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma… Am vazut in scriitor un samanator de credinte si un samanator de biruinta. O asemenea atmosfera, in care traiam eu, nu putea sa produca o alta constiinta literara decat aceasta. Mi se pare ca in asemenea circumstante framantarile de ordin pur individual trebuie sa fie puse la o parte; ca in vaetul celor multi si in aceasta miscare a maselor, sufletul tau trebuie sa fie framantat, trebuie sa fie un bucium care, pe varfuri de munti, seamana revolta din culme in culme, din pisc in pisc. Iata care a fost crezul meu literar din acele vremuri.”(Fragmente autobiografice).
In arta sa poetica intitulata “Rugaciune”, poetul social, uitandu-si propriile sale necazuri, vibreaza la durerile celor obiditi, se adreseaza cerului intr-o superba rugaciune plina de infiorare dar si de forta:
“Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frange,
Si de durerea altor inimi
Invata-ma pe mine-a plange.
Nu rostul meu, de-apururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, Parinte,
Sa planga-n lacrimile mele.”
(Rugaciune)
Poetul poarta in versurile sale “tot amarul, toata truda/Atator doruri fara leacuri” si “viforul in care urla/ Si gem robiile de veacuri”
Intr-adevar, O. Goga a avut un simt deosebit pentru pastrarea traditiilor, un adevarat cult al inaintasilor, o credinta vie intr-un viitor mai bun al neamului, al limbii, culturii si artei acestuia. Din poeziile sale se desprinde energia spirituala, tinuta demna, fermitatea si aspiratia din sufletele ardelenilor care adunasera atata jale in suflet si atata manie mocnita. Poezia lui este sincera, calda, impetuasa si sensibila.
Ceea ce-l deosebeste pe O. Goga, cantaretul durerilor de veacuri ale “instrainatului Ardeal” de celalalt mare poet care i-a cantat “bucuria si-amarul”, George Cosbuc, este tonul elegiac, iar starea dominanta este cea plina de jale asemenea doinelor, ca bocetul lituargic, mergand pana la dimensiuni tragice ale trairilor poetice. Poezia lui merge pe o linie descendenta eminesciana.
Privita in ansamblu, opera lui O. Goga respira un aer de grandoare si tristete. Imensele scene de fundal intinse peste timp si spatiu din multe poezii ca “Oltul”, Noi”, “Plugarii”, “Clacasii”, dezvaluie o anume majestate, cand tragica si cand senina a figurilor din primul plan, a episoadelor si evenimentelor din viata taranilor, integrate in ritmul vietii universale. Intreaga natura se solidarizeaza cu cei oprimati, de la stropul de roua si firul de busuioc, la batranul Olt si stravechiul codru, pana la cerul inalt, la “cetatea eternelor stele”.
Poeziile sale exprima o gama larga de sentimente, fie durerea unui neam asuprit (Oltul, Noi, Casa noastra), fie jalea sau revolta robului pamantului (Plugarii, Clacasii, Cosasul), fie figuri reprezentative sau pitoresti din lumea satului (Dascalul, Dascalita, Apostolul, La groapa lui Lae Chiorul, Lautarul, A murit).
De fapt, aproape toate poeziile lui O. Goga cuprinse in volumele”Poezii”, Ne cheama pamantul”, “Din umbra zidurilor” exprima cu intensitate viata, psihologia, traditiile, framantarile si aspiratiile neamului romanesc traitor pe pamantul transilvan.
In poezia sa simtim atmosfera folclorica uneori dominata de atmosfera biblica. Poetul nu este framantat de drama cautarii lui Dumnezeu, ci asa ca si taranii lui, el crede cu smerenie in puterea Celui de Sus. Elementul religios din poezia lui este mai mult traditie si datina intrata organic in viata obisnuita a poporului.
Inflexiunile religioase ale limbajului poetic dau creatiei lui O. Goga un farmec special, cu caracter de vechime atemporala, de demnitate sacerdotala si sugereaza spiritualitatea intregului popor. Lipsa neologismelor si folosirea cuvintelor limbii populare accentueaza mai mult impresia de arhaic si de nobila simplitate, nu cauta cu orice pret cuvantul frumos, ci cuvantul potrivit care sa exprime cel mai bine gandirea si simtirea sa. Poeziile au adesea un ritm majestuos dat de strofele formate din opt versuri, care par a fi facute initial din partu versuri lungi, rupte la cezura (pauza obligatorie din mijocul versurilor lungi). De aceea ele rimeaza doar din doua in doua versuri. Ex:
La noi sunt codri verzi de brad / si campuri de matasa
La noi atatia fluturi sunt / si atata jale-n casa.
Privighetori din alte tari / vin doina sa ne-asculte,
La noi sunt cantece si flori / si lacrimi multe, multe.
(Noi)
Rima este pereche, rimeaza versul 1 cu 2 si 3 cu 4. In aranjamentul lui O. Goga acestea devin octave (strofa de opt versuri) si rima :2 cu 4 si 6 cu 8, iar versurile 1,3,5,7 nu rimeaza.
La noi sunt codri verzi de brad
Si campuri de matasa,
La noi atatia fluturi sunt
Si-atata jale-n casa.
Privighetori din alte tari
Vin doina sa ne-asculte
La noi sunt cantece si flori
Si lacrimi multe multe.
Din aceste versuri se desprinte maestria lui O. Goga si prin felul cum a alternat doua sentimente puternice. Trei versuri sunt inaltatoare, iar cel de al patrulea este opus, astfel subliniind si mai puternic sentimentul de jale prin contrast.
Lirismul lui O. Goga rasuna in tonalitati inconfundabile conferind maretie mitica suferintei poporului sau de pe pamantul sacru al plaiurilor romanesti, tarani cu care el s-a simtit infratit.
George Calimescu in “Istorie literaturii romane…” a facut un frumos portret poetului de la Rasinari:
“Era taran fara indoiala, dar un taran de o rasa asa de batrana si neprimenita, incat avea fineti de aristocrat.(…) Faptura lui respira finetea aulica fara nici o umbra de snobism si vorbirea lui era taraneasca si curteneasca, precum e a Domnilor din hrisoave. De aici, din aceste locuri stravechi ale Ardealului, au iesit regi pentru coroana ungureasca si probabil ca in starea de taranie de acum sunt amestecate nobilitati disparute.”
Poetul “cantarii patimirii noastre” isi doarme somnul de veci la Ciucea (intre Cluj si Oradea), intr-un cavou al carui interior a fost lucrat de sotia lui, Veturia Goga si care se afla in curtea castelului. Proprietatea minunata de la Ciucea a fost oferita lui O. Goga spre vanzare de sotia poetului maghiar Ady Endre. O. Goga a refacut-o intre anii 1911-1923. Aici s-a intors poetul si fostul prim-ministru si in 1938, a suferit un puternic atac cerebral, paralizandu-i partea dreapta a corpului. Peste doua zile, la 7 mai, se stinge din viata la 58 de ani. Trenul mortuar l-a transportat la Bucuresti la rotonda Ateneului. A avut funeralii nationale, fara cuvantari, asa cum a dorit prin testament. A fost inhumat la cimitirul Bellu. In 1939, corpul a fost reinhumat la Ciucea.
O. Goga traieste in constiinta noastra literara ca un mare poet. Contemporanii lui au avut insa revelatia unui stralucit gazetar, dar si orator de inalta clasa.
|
Elena Buica 3/31/2005 |
Contact: |
|
|
