Lřvendal: o familie nobilă prin sânge si spirit
De multă vreme mă fascinează personalitatea lui George, baron Lřvendal. De cîte ori îi vedeam tablourile mi se părea că acestea–mi vorbesc mai mult decît oricare alte picturi.
Apoi am înteles de ce se petrecea acest fenomen, pe măsură ce am aflat mai multe despre viata acestui om deosebit, lucruri care mi-au îngăduit să-l încadrez într-o serie pe care o deschisesm de la un timp, studiind trecutul acestui pămînt; în seria pe care am numit-o cu o sintagmă apatinătoare unui alt om de aceeasi familie de spirite: oameni ai energiilor luminate. Am înteles si am scris de multe ori că tot ce s-a petrecut benefic în spatiul natiunii noastre si, de fapt oriunde, s-a datorat acestor oameni care au trăit la un alt ritm de acceleratie decît al celorlalti muritori: ca si cum nici pentru somn nu-si îngăduiau să-si ia un repaos, de parcă ar fi avut de îndeplinit o normă uriasă pe această lume si doar îndeplinirea ei le-ar fi dat dreptul să se retragă împăcati din ea.Dar cred că si trecutul cernăutean al familiei mele îmi trimite efluvii de empatie cu acest tip de personalitate.
Privindu-i palmaresul existentei, rămîi uluit. În primul rînd de originea sa ciudată, hiperboreeană, cum inspirat a numit-o cineva. O familie nobilă, de origine daneză, înrudită cu o linie aristocratică grecească, trăitoare o vreme în spatiul rusesc la Sankt Petersburg si Odessa, pină la revolutia bolsevică, venită apoi în Basarabia, la Bucuresti si apoi la Cernăuti, unde s-a produs marea revelatie ce avea să-i marcheze existenta, întîlnirea cu locurile acelea de rai, cu oamenii aceia care i-au fost cele mai perfecte modele plastice pentru o operă nemuritoare, unică.
Aici a lucrat drăceste, pe incredibil de multe planuri, ca scenograf, director artistic al Teatrului National, dar si ca actor, mim, secretar literar, dansator, butafor, adică tot ce se poate face într-un teatru, realizînd zeci de premiere, nu numai ca schite, ci pictînd el însusi decorul, inovînd cadrul si montarea scenică, realizînd primele piese de teatru cult de păpusi din arealul românesc.
Tot el a obtinut un succes răsunător cu un spectacol pe scena din Timisoara pentru care a primit în dar de la municipalitate o ghiulea de la muzeu, rămasă de la strămosul său Ulrich Frederik Voldemar, conte Lřvendal, participant la eliberarea orasului de turci.
El a fost si sportiv de performantă, campion de sah al Bucovinei, a bătut recorduri de ascensiune montană purtînd greutăti de 140 kg., inventator al multor utilităti, precum bicicleta cu schiuri escamotabile, a pictat în adîncul minelor, dormind un an pe rogojină la Orizontul 800, fiind iubit si admirat de mineri, a participat la expozitii de mare succes, în tară si în străinătate, cu zeci de tablouri - căci picta si cîte trei tablouri pe zi - a obtinut premii si cronici răsunătoare, a initiat asociatii de breaslă, a fost membru fondator al Uniunii Artistilor Plastici si Fondului Plastic din România, a fost profesor universitar si mentor spiritual al multor artisti de valoare, printre care, de pildă, Sabin Balasa. Spirit profund religios, el a pictat icoane în biserici, dar a pictat mînăstiri si biserici în tablourile lui si, mai ales, a pictat oameni, portrete de neegalat ale tăranilor bucovineni al căror maestru de necontestat a rămas pentru totdeauna. Despre opera lui de mii de lucrări, s-au spus si s-au scris vorbe entuziaste, de mare adîncime. Iată cîteva extrase: “el merge către un realism psihologic de mare portretist... simbolizînd sufletul si personalitatea modelului”(Petru Comarnescu), “
Un Sadoveanu al picturii..., el crea în jurul lui o stare specială, o epocă a lui, un antren de artă si spirit,...el face o sinteză mare creind istorie din tărani, el este unul din marii nostri artisti nationali”(Sabin Balasa), ”Niciodată mînăstirile n-au inspirat atîta măretie si pitoresc, ca în tablourile maestrului pictor” (Camil Petrescu), ”Lřvendal aduce în pictură, dincolo de perfectiunea mestesugului, un adevăr omenesc pe care îl poti găsi numai la marii pictori, la marii scriitori, de aceea ...îl apropii de Rembrandt...si de Tolstoi si de Balzac E o viată de fulger neîntrerupt”. (Lucia Demetrius), “Chipurile lui sunt icoanele în piatră ale neamului nostru” (D.Paciurea), “În capetele de tărani, el egalează pe Durer dar e el si e mare!” (Dragos Proptopopescu), “Portretist fără egal în pictura românească; portretele lui parcă tîsnesc din ramă” (Romulus Vulcănescu), “... o aparitie exceptională. Un fenomen, în felul său, un unicat....Adunarea tărănească este alcătuită din sutele de portrete care întruchipeză cea mai deplină, uneori dramatică, alteori fascinantă, frescă a psihologiei rurale din întreaga noastră plastică românească.” (Acad. Răzvan Teodorescu) Asadar, o personalitate din cele rarissime în cultura unui popor, atît ca artist, cît si ca manifestare existentială.
Întilnirea cu fiica lui, Lydia, baronesă Lřvendal Papae, avea să-mi producă revelatia că prin ea spiritul acestui om atît de fascinant se prelungeste si dăinuie încă pe pămînt, pe acest pămînt românesc.
Desi aflată la o vîrstă înaintată, opt decenii, o vîrstă cînd alti oameni sunt deja adesea părăsiti de sinele lor, rămînînd doar niste biete fiinte vegetale, ea este încă frumoasă, plină de spirit, de gratie, de dinamism, de duh si de umor, de lumină si dragoste pentru fiecare clipă a vietii, pentru tot ce există minunat pe pămînt.
Chipul său zîmbitor si distins, încadrat de cununa gratioasă a părului de zăpadă, portul ei, cu precădere de nuantă rustică, o fac să pară o aparitie însufletită, coborîtă din rama unui tablou semnat de tatăl său, de ce nu, cea mai iubită creatie a sa.
Soarta - sau poate spiritul tatălui său mutat la ceruri - s-a îngrijit ca ea să nu fie singură, să aibă alături un bărbat nespus de iubitor, mereu îndrăgostit de sotia lui căreia îi închină (volume) de versuri pe care ea le recită cu talent actoricesc desăvărsit si mai ales, cu mare bucurie si cu care se salută în fiecare dimineată, spunîndu-si reciproc: “bine ai venit pe lume si azi ca întotdeauna”: Radu Mihai Papae, arhitect, profesor a zeci de generatii de arhitecti români, autor al unor studii de fundament în arhitectura românească, poet al unei singure muze, sotia sa, căreia i-a dedicat mai multe volume de poeme, om de spirit, tovarăs de viată – atît de lungă – al unei fiinte desăvîrsite.
Ea a făcut de toate în viata ei, arhitectură, balet, muzică, pedagogie, prezentă socială de mare distictie si cîte altele ; a vorbit, a scris si a cîntat în multe limbi: franceză, germană, rusă, italiană, daneză, ucraineană, bulgară, engleză, norvegiană, polonă si altele, în toate cu accent desăvîrsit. Dar mai ales, a păstrat cu sfintenie memoria scumpă a tatălui ei, a încercat mereu să-i eternizeze opera, să i-o pună în valoare asa cum merită, într-o galerie natională Lřvendal, asa cum valoarea lor o justifică pe deplin, ceea ce in oricare altă tară s-ar fi întîmplat de mult, constituind, după 1990, Fundatia George, baron Lřvendal , închinată acestui scop.
Ea mi-a povestit despre originile familiei lor in istorii absolut fascinante si aproape de necrezut. Despre regele Frederic al Danemarcei, Norvegiei si Suediei, a cărui primă si nefericită sotie (din cauza unei intrigi de palat), născută la 1620, a fost strămoasa ei, prima baroană Lřvendal, Margarete, purtînd de acasă numele de... Papae, (citit Pape în limba nordică)!; despre bunica ei, pictată copil, al cărei tablou cu pălăriută rosie (aflat acum în casa lor) a stat pe perete, deasupra patului tarinei Rusiei, despre străbunica ei, din nobilimea grecească, Sofia Mavromihalis, mare pianistă, care fusese prietenă cu Ceaikovschi, cu care cînta la pian la patru mîini, despre străbunicul ei, constructorul si primul primar al Odessei, prieten cu nepotul cardinalului Richelieu si guvernator al Ucrainei; despre fratii tatălui său, toti trei talentati multilateral, dar victime martirizate ale cumplitei revolutii bolsevice, fiecare în alt fel, dar la fel de cumplit (unul a fost jupuit pur si simplu, de viu), despre mama sa Ariadna, de origină rusă aleasă, fiintă nobilă si artistă multilaterală, cîntăreată dispunînd de o apertură de patru octave, poetă, scriitoare, profesoară si mai ales, inspiratoare si sustinătoare a tatălui său, căruia ea îi boteza tablourile si nu o dată îi aducea acasă tărani expresivi, pe care ea i-a descoperit si îndrăgit mult, ca să-i servească drept modele. Apoi ne-a spua despre descendenta ei din familia marelui astronom nordic Tycho Brache, cu care se înrudea de două ori si prin tatăl si prin mama lui, ne-a citit un fragment dintr-o publicatie franceză unde autorul articolului se minunează producînd informatia că ultima descendentă a marelui astronom e încă în viată si trăieste în România. (Lectura franceză este impecabilă, cu o distinctie ce nu se poate deprinde decît în copilărie). Intervenind uneori cu umor, sotul doamnei spunea că, dacă pînă atunci ea se înrudea cu toate familiile nobile de pe pămînt, prin înrudirea cu Tycho Brache, ea se înrudeste si cu cele de pe lună, căci cel mai mare crater de acolo poartă numele marelui astronom. Baronesa ne-a citit apoi niste versuri în limba rusă, semnate de un poet iubit de Puskin, Iazîkov, tot cu acelasi farmec si accent natural.
Cînd a sunat telefonul ea a purtat firesc o conversatie cu cineva în limba germană .
Dar mereu si mereu, a venit vorba despre genialul său părinte care în seara aceea a fost parcă acolo, printre noi. Ea ne-a citit din fragmentele sale scrise, povestiri captivante despre tăranii bucovineni, de pildă, despre momentul cînd a pictat turnul mînăstirii Sf.Ioan din Suceava si un tăran bătrîn l-a asistat tăcut pînă la sfîrsit apoi i-a spus, scotîndu-si pălăria pînă la pămînt,: “străinule, îti multumesc că ai milă de trecutul nostru”, sau despre un alt tăran de la Sucevita care i-a spus de ce crede el că-i place să picteze în amurg, căci atunci, “încep să cînte violeturile”; despre un miner care i-a spus : “să fii iubit, că prea esti dăruit de Domnul ca să nu ai multi dusmani!” (nota bene!). Si multe, multe s-au depănat în acea seară în care parcă am făcut o călătorie într-o lume ireală, cînd am putut degusta bucate bucovinene gătite de mîna baroanei si a sotului său, ca, de pildă, tortul traditional cu nucă si smîntînă pe care doar la familia gospodarilor Andronache din Horodnic l-am mai gustat. Toate lucurile spuse si arătate atunci le-as fi adunat în suflet să le păstrez si să le captez pentru viitor ca pe niste comori unice.
Nu în ultimul rînd, privelistea unică a acelui fundal fabulos, format din tablourile superbe de pe pereti: Mireasa de la Rădăuti, o autentică patriciană română, Lordul din Boian, un tăran cu adevărat plin de demnitate aristocratică, Dacul, un tăran din Sarmisegetuza, cu chip dăltuit parcă pe columnă, Ctitorul (chipul unui tăran ce si-a donat gospodăria ca să devină scoală în satul său, rămînîn apoi sărac) si cîte altele de nu–mi puteam desprinde privirea de pe pînzele vorbitoare despre care doamna Lydia stie istoriile inspiratoare ale fiecăruia.
Dar mai ales, acum cînd starea aceea de armonie a fost mult alterată de schimbările inerente vîrstei, nu pot să nu-mi amintesc cu mare emotie de prietenia bazată pe o afinitate profundă, pe care mi-a arătat-o ea, de regretul de-a nu fi fost de vîrste apropiate si deci de-a fi parcurs multi ani ai vietii ca două prietene.
Dar mă bucur măcar si de această intersectare a existentelor noastre.
Am retinut însă cu precădere o relatare ce mi s-a părut mai mult decît definitorie pentru acest maestru inegalabil al artei noastre care a fost tatăl ei, George baron Lřvendal. Cică la Cernăuti, pe cînd pictorul, pe atunci angajat plenar al teatrului de acolo, iesea pe stradă, era imediat înconjurat de admiratori care-l provocau să povestească si-l ascultau fascinati.
Cineva, ars de vesnica invidie natională, i-a replicat că de ce face el atîta paradă de românism, îsi mobilează casa româneste, familia lui se poartă în straie românesti, pictează doar subiecte românesti, cînd el nu-i, în fond, decît un străin . Răspunsul baronului Lřvendal e de săpat în piatră: “dumneta esti român prin ocazia nasterii , dar eu sunt român prin liberă optiune”.
Azi cînd atîtia se dezic si se scutură ca de o neplăcută exemă de calitatea de român, dorind evident a se fi născut în altă natiune, gestul acestui străin are parcă o infinită reverberatie.
Am plecat cu greu, din casa familiei Lřvendal Papae, cu sentimentul că am călătorit în istorie, într-o istorie unde stăteau alături si se derulau cu repeziciune figurile regelui Frederik si ale complotistilor de la castelele shakespearene din Danemarca, ale tarinelor, ale lui Ceiakovschi si Tycho Brache, ale nobililor din Sankt Petersburg, smulsi din biblioteca orasului spre a fi jupuiti de calăii lui Stalin, toti prelungindu-se incredibil, în fiinta atît de fascinantă, ca o victorie a spiritului asupra timpului, a celei de-a zecea si ultima baroană Lřvendal, nume rămas mai nobil decît toată nobilimea lumii cu care se înrudeste, prin libera optiune de-a fi român – din toate alternativele ce-i stăteau în fată - si de-a consfinti pentru eternitate nobletea, cu nimic mai prejos, a tăranului din Bucovina, a celui român, în genere, pentru care arta acestui om al energiilor luminate va rămîne mereu mărturisitoare.
|
Lucia Olaru Nenati 11/23/2019 |
Contact: |
|
|
