Despre hotie si nu numai
Când a luat în primire postul de jandarmi din comuna Latinu, judeţul Brăila – asta se întâmpla spre sfârşitul anilor 1930 - tata, la scurtă vreme, şi-a dat seama că pe raza acestui post există doar trei hoţi: Chiriţă Vâju, Costică Văcăruş şi Florică Spulber. Toţi trei, născuţi şi crescuţi în Latinu... Denumirea localităţii n-are nicio legătură cu latinitatea, fiindcă numele îi vine de la noroi, căruia moldovenii îi spun tină. Şi care e din belşug, fiindcă localiatatea este situată la confluenţa Buzăului cu Siretul, ambele râuri revărsându-se cam de două ori pe an... Înainte de a-i prezenta pe rând, precizez că ei furau de la consătenii lor, adică nu şi de la boierii Ciocardia, Ţiţei sau generalul Antofi, ale căror moşii erau destul de aproape de sat. De altfel, nici consătenii lor, având pământ - mai cu seamă după ultima împropietărire - nu se angajau la Curte.
La prima vedere, cei trei hoţi păreau nişte ţărani obişnuiţi. Adică, având furaje suficiente, creşteau şi ei boi, cai, oi... Nu şi capre – rîdea lume de tine că nu eşti în stare să ţii o vacă. Dovadă că atunci cînd tata – devansez puţin - a primit ordinul Mareşalului, ca fiecare post de jandarmi să se doteze cu o capră, ca să nu mai umble jandarmii prin sat, cu sticla goală în mână, rugîndu-se de ţărănci să le-o umple cu lapte, ei bine, el n-a găsit nici măcar un ied. A intrat în panică - ordinul trebuia îndeplinit cu orice preţ, urma inspecţia. Noroc că unul dintre soldaţi şi-a amintit că la conacul boierului Ciocardia, umbla prin curte un ţap nebun, care, cum vedea pe cineva aplecat, îl proiecta la cîţiva metri... Fusese un ied jucăuş, dăruit de cineva copiilor moşierului, aceştia nu s-au îndurat să-l taie de sărbători, aşa că a crescut... Tata i l-a cerut boierului şi acesta l-a donat bucuros postului. Astfel că, la inspecţii, când superiorul, luând la verificat ordinile primite şi felul în care au fost executate, ajungând la cel cu capra, tata – pocnindu-şi călcâile - răspundea: Dotat, uitaţi-o colo! Şi îi arta ofiţerului, pe fereastra cancelariei, ţapul priponit în fundul grădinii... Nici un superior nu s-a deranjat să se ducă până acolo, să verifice capra... la barbă.
Dar să revin: Comportamentul celor trei hoţi nu se deosebea cu nimic de a celorlalţi locuitori. Se sculau şi ei cu noaptea în cap, plecau la câmp. Acolo munceau, mâncau, se odihneau şi tot de acolo se întorceau seara, odată cu revenirea în sat a vacilor de la islaz. Din această cauză, aproape că nici un eveniment major nu tulbura viaţa localităţii. Şi nici a câmpului, deoarece comunitatea, de ani buni, luase măsuri de apărare a recoltei – în fiecare primăvară, patru dintre ţărani erau aleşi pândari... Guarzi câmpeni apăreau în scriptele tatii... Aceştia, călare pe caii lor, patrulau, ziua şi noaptea, prin ţarnă şi pe cine prindeau pe tarlaua altuia, era vai de pielea lui - li se dăduse voie să-i altoiască pe hoţi. Din cauza asta, noi, copiii, aflaţi cu caii la păscut, ne era foarte frică să nu ne intre talanii în porumb. Nu conta că erai băiatul notarului, al primarului sau al şefului de post – cazul meu... Te plângeai acasă că te-au altoit pândarii, părinţii, într-un glas, ziceau: De ce n-ai avut grijă de vite?
Nici viaţa de noapte nu cunoştea evenimente deosebite, fiindcă, decuseară, la postul de jandarmi, se forma caraula. Compusă din trei ţărani, de obicei cu armata făcută, care – după un scurt instructaj ţinut de tata: Umblaţi ferit, nu vorbiţi tare, fumaţi cu grijă, şi, mai ales, nu intraţi în cârciumă. Nu de alta, dar acolo s-ar putea să daţi peste mine... Hă, hă, hă!... După instructaj, caraula, cu ghioaga la subsuoară, pornea pe uliţile satului. Uneori, pe la mijlocul nopţii, tata ieşea în pragul casei şi dădea un semnal prelung, din ţignalul lui de os. Îmediat, guarzii îi răspundeau cu fluierul lor cu bilă. Adică, suntem la datorie, nimic deosebit de semnalat.
Şi, cu toate astea, din cînd în când, cineva reclama la post că i s-a furat ceva... Copil fiind, am asistat de câteva ori la dialogul purtat de tata cu păgubaşul: Ce-i, măi, nea Cutare? . Dom-şef, azi-noapte mi-au furat găinile. Ce spui? Pe cine bănuieşti? Pe Chiriţă Vâju... Nu se mai astâmpără flăcăul ăsta! zicea tata, dar nu prea supărat... Să-l bagi la puşcărie, dom-şef, c-a speriat lumea... Bine, du-te acasă şi mâine mă ocup eu de el...
Băiat unic la mamă văduvă, motiv pentru care nu făcuse armata, Chiriţă Vâju era specializat în furt de miei, găini - animale mici – eventual şi damigene cu vin. De regulă, pentru a petrece cu alţi făcăi din sat. Adus la post, bineînţeles, protesta: Ce-aveţi cu mine, oameni buni? Zac de o săptămînă pe prispă... etc., etc. Nega tot timpul c-ar fi furat ceva, dar amuţea cînd soldaţii îi puneau în faţă fulgii şi măruntaile păsărilor ucise, îngropaţi superficial în fundul grădinii. Şi-atunci tata îi trăgea o mamă de bătaie, cu cravaşa, timp în care Chiriţă Vîju urla că nu mai face... Tata nu-şi băga hoţii la închisoare, pe motiv că i se întorc de-acolo stricaţi de tot, deşi pădgubaşii asta îi cereau. Dar, pînă la urmă, se mulţumeau cu prăşitul unui pogon de porumb sau cositul altuia, cu parângă.
În schimb, dacă se fura un mînzat, sau chiar o vacă, gîndul lui se ducea imediat la Costică Văcăruş. Ăsta – la intervale destul de mari - urmărea caraulele şi, cînd acestea se aflau în cealaltă parte a satului, îi luau consăteanului animalul din grajd şi, ajutat de frate-său, îl tăiau, îl puneau în căruţă şi dimineaţa erau cu el în faţa unui restaurant din Brăila. Cu banii luaţi pe carne, chefuiau două-trei zile, cu lăutari şi femei uşoare. Timp în care, tata cu soldaţii, îi făceau acasă percheziţie şi aduceau la post pielea vacii şi hîrdăul însîngerat, în care hoţii puseseră măruntaiele. Înţelegînd că n-are nici un rost să nege fapta, Văcăruş se prezenta la post, lua totul asupra lui, plus o bătaie soră cu moartea şi acceptarea, fără crîcnire, a plimbatului pe uliţă cu pielea vacii în spate, strigînd: Cine o face ca mine, ca mine să păţească... Lumea ieşită la porţi râdea, iar cîte unul se repezea la el, cu un ciomag, să alunge vaca, care, chipurile, voia să intre în ograda lui. La finalul spectacolului, tata îl obliga pe Costică Văcăruş să se angajeze, în scris, că-i va da păgubaşului una din vacile lui – avea trei, de rasă.
Al treilea hoţ era Florică Spulber, care fura cai. Întâmplător, am fost de faţă la prima întîlnire a tatii cu acest infractor. Reclamat de stăpânul calului dispărut, soldaţii l-au adus la cercetări. Nici n-a apucat ăla să zică trăiţi dom-şef, că tata i-a şi dat o palmă, trîntindu-l fulgerător la pămînt... Aş vrea ca cititorul de azi să nu-l judece prea aspru pe bietul tata, Dumnezeu să-l ierte, că nu s-a comportat ca miliţienii şi securiştii din timpul comunismului... Încă de jos, Florică Spulber a început să se roage: Nu mai da, dom-şef, că eu nu fur de gras. Fur că sunt bolnav de cai frumoşi. Tata a fost gata să-l cârpească din nou – scuza asta n-o mai auzise la niciun suspect, i s-a părut chiar o mare obrăznicie – dar l-a oprit păgubaşul cu: Aşa e, dom-şef! Şi-atunci tata i-a cerut ăluia să se explice. Da, dom-şef, a zis Florică, eu dacă văd un cal frumos în ograda cuiva, nu mai am linişte, nu mai am somn pînă nu-l fur. Iar dacă nu pot şi nu pot, îmi arunc căciula în curtea omului, după care mă duc spre ea în patru labe, o iau cu gura şi mă întorc deabuşelea în uliţă – numai aşa mă liniştesc. Sigur, pentru un timp... Totuşi, de ce-l furi? a insistat tata, total nedumerit. Ca să-l fac şi mai frumos, i-a răspuns Florică. Şi, într-adevăr, ca să nu fie împiedicat la cosmetizarea animalului, îl ascundea undeva – de regulă în baltă – şi acolo – după ce-i punea un căpăstru nou - îi curţa copitele cu ciob de geam, îl ţesăla, îi împletea coama şi coada cu tot soiul de panglici colorate... De fapt, a ajuns de rîsul satului. Nu erau puţini cei care, întîlnindu-l, îi ziceau: Fură-l, mă Florică, şi pe al meu, că arată ca dracu...
Cu zâmbetul pe buze, deci. Numai că, în scurt timp, zâmbetul asta avea să cam dispară de pe chipul letinenilor, deoarece sfîrşitul anului 1939 devenise foarte agitat – legionarii lui Horia Sima, încurajaţi de generalul Ion Antonescu - voiau să ia conducerea ţării. Unul din ei, mai mărunt, Popa Brîncilă, cu cămaşa verde trasă peste rasă, aduce în sat tot soiul de mărfuri textile, pe care le întinde pe iarba din curtea bisericii şi invită ţăranii să ia, că sunt pe gratis, din partea Mişcării, care are grijă de omul nevoiaş... bla, bla, bla. Dar oamenii nu se înghesuie, se întreabă bănuitori: De unde până unde pomana asta?... Tata ştia – de la jaful prvăliillor evreieşti din Brăila – dar n-avea ce face: Cînd a raportat cazul la Legiunea de jandarmi, comandatul acesteia i-a zis să nu e treaba lui, jaful nefiind comis pe raza postului său şi că, la urma urmei, răspunderea e a popilor din dealul Mitropoliei. Aşa că tata s-a mărginit să-l treacă pe preotul din Latinu ca al patrulea infractor. Bine ar fi fost să rămînă doar ăştia. Numai că intră ruşii, deveniţi aliaţii noştri, dar care nu se mărgineau să umble după băutură, femei şi caii frumoşi – n-a mai avut Florică Spulber ce fura – ci puneau la cale adevărate jafuri în stil mare. noaptea, urcaţi în camioane, năvăleau în conacele boiereşti, trăgînd rafale de automate în aer. Moşieri, servitoare şi argaţi, de-a valma, fugeu în toate părţile, să scape cu viaţă. În lipsa lor, o parte din ceoloveci intrau prin case, luau lucruri de valoare, mai cu seamă bijuterii şi ceasuri, iar cei rămaşi afară, împuşcau câţiva porci, câţiva mânzaţi, îi aruncau în camioane şi, tot aşa, trăgînd rafale în aer, dispăreau în noapte. A doua zi, tata informa Legiunea de jandarmi, că, în noaptea de... în jurul orelor... s-a produs un atac armat la conacul boierului... Din declaraţiile martorilor reiese că atacatorii vorbeau ruseşte... Vă rog să dispuneţi în consecinţă. Legiunea ce să facă? Informa comenduirea sovieticilor, care... Care, nimic. Dovadă că atacurile s-au repetat. Dar – de la o vreme - cu alţi actori. Golanii Brăilei, unii eliberaţi recent din puşcării, văzând succesul ruşilor, au făcut rost de arme şi de uniforme sovietice - ceolovecii le dădeau pe băututră - şi cu cele câteva camioane hodorogite de pe piaţă, s-au apucat să repete scenariul ruşilor: noaptea năvăleau în curtea armanelor, rafale în aer, lumea fugea, iar ei încărcau ce mai rămăsese în urma tovarăşilor... De data asta tata raporta evenimentul, încheind însă cu: Din declaraţiile martorilor, atacatorii vorbeau româneşte... Ei, acum, ce mai zice Legiunea de jandarmi? Acţionează. Împreună cu poliţia, scotoceşte prin cartierele Chercea, Brăiliţa sau Radu Negru, arestează – şi rearestează foştii puşcăriaşi – şi îi duc la penitenciar. Aici, sfătuiţi de un avocat, hoţii cer să vină tovarăşii de la Sindicat... Partidul comunist n-avea încă organizaţii consolidate... Şi ăia ce-i spun colonelului anchetator: Dumneata crezi că de graşi s-au apucat ei să fure? Au copii, au neveste fără slujbe, cade casa pe ei... Şi, la urma urmei, dumneata cu cine ţii? E adevărat că ai de la nevastă o podgorie la Jariştea?... Colonelul a înţeles şi le-a dat drumul borfaşilor. Iar ăştia, întorşi în cartierile lor şi, întrebaţi de vecini, cum de sunt liberi, hoţii au răspuns: Am promis că joi ieşim la manifestaţie, să strigăm Vrem guvern democrat. Ascultătorii ce puteau să înţeleagă? Că furtul nu se mai pedepseşte. Nu peste mult timp aveau să înceapă şi ei să fure.
Ceea ce tata nu putea concepe: Şi cu Codul penal ce facem? Să nu-l mai băgăm în seamă? Ceea ce l-a convins, definitiv, că hoţia avea toate şansele să se extindă şi pe raza postului său, iar el n-o s-o mai poată ţine în frâu, a fost instructajul de la raion. Aici li s-a spus şefilor de posturi, de către instructorul politic – un fost acar, acum căpitan – că, înainte de a aresta un hoţ, ei să nu se repeadă ca boii şi să-l bage la beci. Mai întâi să vadă ce stare materială are omul şi, dacă e sărac, să-l treacă cu vederea. A, dacă-i chiabur, pune-i imediat cătuşele şi înaintează-l instanţei, că ştie ea ce să-i facă. Doar şi judecătorii au primit aceleaşi dispoziţii.
Tata s-a confruntat cu primul mare jaf cînd, în comună, a apărut primul activist de partid şi care, nici una, nici două, i-a ordonat să-l însoţească peste tot, ca să strângă cotele. Furt curat, ne-a zis tata, continuând însă să-l păzească pe tovarăşul de la Brăila. Avându-i însă alăturea, ca din partea sătenilor oropsiţi de regimul burghezo moşieresc – Culmea! – pe Chiriţă Vâju şi Costică Văcăruş... Florică Spulber nu li s-a alăturat, înţelegând că îl paşte un mare necaz: Reuşise să păstreze, totuşi, doi căluţi, nerevendicaţi de adevăraţii proprietari, imediat după înfiinţarea GAC-ului, a trebuit - cu lacrimi în ochi şi pupându-le botul - să-i predea la colectiv,... Din când în când avea să-i mai şi fure, obligându-l pe tata să-i ordone: Du-i înapoi, că-i furt din avutul obştesc şi ăsta se pedepseşte rău de tot...
Nemaifiind pândarii aleşi de obşte, paza tarlalelor a revenit jandarmilor deveniţi miliţieni, dar cu uniforme ruseşti. Prins cu sacul plin cu ştuleţi, hoţul se răstea la soldat: Ce vrei, bă? Iau de pe locul meu. Ei, nu! au zis tovarăşii. Gata cu sustragerile! Control la sânge. Preşedintele GAC-ului, însoţit de miliţieni, se posta seara la intrarea în sat, controlându-i în traistă pe cei care se întorceau de la câmp. Dialogul era ăsta: Ce-ai în traistă? Nişte... Deşartă! Aoleo, puşcăria te mînâncă. Hai, bre tovarăşe, mă închizi pentru o traistă de cartofi... O traistă tu, o traistă Gheorghe, o traista ţaţa Saveta. Uite grămada. Nu poci să vă iert. Şi tata, în ciuda teoriei lui că hoţul nu trebuie închis la un loc cu adevăraţii borfsşi, le întocmea acte de dare în judecată. Sigur, mai poticnit, mai scărpinându-se la ceafă – Ce fac eu, mă, cu omul ăsta? Până l-au dat afară, fără salariu compensatoriu şi fără speranţa unei pensii. Dar, de-acum, cu convingere fermă că toată lumea fură. Însă fără să-i treacă prin minte că hoţia începuse de-acum - discret, fără lozinci – să se constituie într-un partid. Altul decât cel al comuniştilor. De fapt, tot PCR-ul l-a creat, prin teoria luptei de clasă. Dorind să devină un partid cât mai puternic, dacă se poate de masă, ducea o luptă acerbă pentru atragerea de noi membri. De regulă, cei care voiau carnetul roşu, doreau să se şi căpătuiască, aşa că nu se dădeau în lături să şi pună mâna pe ce nu le aparţinea. Iar după Naţionalizare aveau multe la dispoziţie. Mai cu seamă dacă erau în organizaţiile de partid, sindicat, ARLUS, Crucea roşie... Vorba aia: Totul era să fii în acvariu.
Cât de adânc încuibată avea să devină hoţia într-o mare parte a societăţii multilateral dezvoltate, avea să se vadă în scurt timp, când a început să se fure de peste tot, sub lozinca: Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. De la funcţionarul, care, întors din deplasarea făcută cu orice mijloc, se ducea în gară, întrebând călătorii: Vă trebuie biletul? Tichetul ăsta şi cu nişte ore trecute în plus, mărea suma decontată. Dar se apela la tot soiul de tertipuri: blocau contorul electric să arate un consum mai mic, când soseau rechizitele – hârtie, creioane, plicuri etc – jumătate din ele poposeau în sacoşele salariaţilor. Biletele vândute la meciuri, la cinematografe, la teatre, nu erau rupte la intrare. Aşa se face că unele erau revîndute de câteva ori. Până şi la abator se arunca ficatul peste gard sau ieşeai pe poartă încins cu muşchiul de vită. Nici cimitirile nu erau lipsite de puşlamale. Ca să nu mai vorbesc de Spaţiul locativ, unde filodorma era regină.
Dar clasa muncitoare - detaşamentul cel mai înaintat al societăţii - ce făcea? Nu se lăsa nici ea mai prejos. Scotea din incinta întreprinderii vopsea, fier cornier, cuie, scoabe – unele fără să-i fie necesare. Cine ştie când mi-or trebui... În timpul lucrului confecţionau tot soiul de obiecte, de la cuţite, la balamale, încuietori de uşi, grătare de pus la intrare, pe care le vindeau. Nu mai vorbesc de jaful de pe şantiere. Printre cei de aici circula o vorbă: Dacă pleci seara de la muncă, fără să furi măcar un băţ să te aperi de câini, eşti un mare prost. Costructorilor aflaţi pe şantiere în afara oraşelor, Ceauşescu le-a tăiat sporul de izolare – circa 15o de lei lunar. Ei bine, în anii următori s-a sustras – pe întreaga ţară – materiale, piese de schimb, cherestea şi combustibil în valoare de miliarde. Aici s-a aplicat vorba populară: Stăpânul îşi învaţă sluga să fure. La un pahar, întrebându-l pe unul de când fură, mi-a răspuns vesel: De la Hotărârea din 3-5 marie, ”49, de cînd mi-au luat pământul la colectiv.
Nu mai continui, fiindcă, la orice sector m-aş referi, n-am ceritudinea că acolo nu se fură. Dar este că ne-am ales cu un partid al hoţilor? Despre care mulţi, la Revoluţie, au fost convinşi că va dispărea. Ei, nu! El a început să-şi dea în petic odată cu distribuirea certificatelor de revoluţionar, livrate contra-cost. A continuat cu privatizarea – furtul cu acte în regulă – un vapor a fost vândut cu un dolar, şi a culminat cu dosirea celor 4,5 miliarde de parai, strînse de Ceauşescu. Băieţii deştepţi le-au sechestrat în conturi personale. Apoi, rafinându-se, au început să-şi ducă prada în insule scăldate în soare. Treabă care continuă şi azi.
|
C. Turturică 11/15/2019 |
Contact: |
|
|
