Dialoguri in oglindã
În ultimul timp, într-un dialog continuu cu mine însãmi, am încercat sã-mi clarific câteva notiuni, de care m-am izbit fãrã sã vreau. Este vorba despre diferenta dintre a te comporta orgolios sau de a dovedi demnitate. În principiu stiam sã definesc cele douã notiuni, dar pentru o clarificare sigurã am apelat la „DEX- Dictionarul explicativ al limbii române”.
Orgoliu este definit în felul urmãtor: „pãrere foarte bunã, adesea exageratã si nejustificatã, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa socialã: îngâmfare, vanitate, suficientã, trufie”. M-am ferit totdeauna de astfel de comportamente. M-am îndoit totdeauna de valoarea mea, am fost totdeauna prietenoasã cu totii, uneori chiar am fost criticatã de cei apropiati pentru cã sunt prea popularã. Desigur am si eu slãbiciunile mele, nimeni nu este perfect. Sunt impulsivã, am reactii exagerate, sunt prea exuberantã. Dar în niciun caz orgolioasã. Cei care mã cunosc, stiu sã treacã peste aceste defecte, mai ales cã sunt temporare. Cei care imediat se supãrã, sunt cei care de fapt nu tin la mine.
Am cãutat mai departe în dictionar si am ajuns la notiunea de demnitate. Demnitatea, este definitã ca fiind „calitatea de a fi demn”, adicã o persoanã „care impune respect”, având „autoritate moralã si prestigiu”. Demnitatea umanã este o mãsurã de apreciere între oameni. Ea vine de la sine si, desigur, de la alti oameni. Este un proces de apreciere a individului ca om. Ea vine de la om si se reflectã la om. Dai dovadã de demnitate atunci când, îti sustii pãrerea fãrã sã faci compromisuri, chiar dacã stii cã hotãrârile pe care le iei nu sunt în avantajul tãu. Aceastã calitate, a verticalitãtii, de a nu renunta la pãrerile mele, dacã le consider juste, am mostenit-o de la tatãl meu. Ce exemplu mai bun decât exemplul lui, de a merge pe calea în care credea, cu riscul represiunii comuniste!
La începutul lunii octombrie, în vizita noastrã la Cluj, am primit de la prietenul nostru, scriitorul Eugen Uricaru, romanul sãu „Supunerea”- cu dedicatia: „Pentru Liana si Mirel Horodi, oameni de ispravã care au traversat istoria fãrã sã se supunã”. Asa este, nu m-am supus! Eram în clasa I (1947), la Institutul Sfânta Maria din strada Pitar Mos, la maici. Copiilor mei le este greu sã realizeze astãzi ce cãuta mama lor la maici!? Le-am spus profesoarelor cã nu particip la lectia de religie fiind evreicã. Eram însã prezentã în clasã si cred cã stiam povestile din Biblie mai bine decât colegele mele, crestine. Festivitãtile catolice aveau un fast deosebit, motiv pentru care multe colege evreice au trecut la religia catolicã. Chiar în familia mea - din partea tatãlui – am avut veri care au sãrbãtorit „Comuniunea”, îmbrãcati în costumase albe, asa cum era ritualul. M-am nãscut evreicã si am rãmas evreicã si, cu toate acestea m-am bucurat de apreciere si stimã, fiind decoratã de maici ca elevã silitoare.
La 19 ani, tatãl meu a fost arestat si condamnat politic la 16 ani muncã silnicã si confiscarea totalã a averii pentru crima de participare la complot de rãsturnare a regimului comunist si crima de spionaj în favoarea Statului Israel (lotul Petre Ghiatã). Citez ceea ce am scris în volumul „Sperante în întuneric – Memorii” de avocat Valentin Saxone (Fundatia Culturalã Libra, Bucuresti 2006): „Mã chemau «la cadre» sã dau «completare la autobiografie». Nu reuseau sã mã sperie – probabil cã mostenisem de la tatãl meu curajul. Ba, mai mult, într-o zi de iarnã, în curtea atelierului de pe strada Bacovia, l-am prins de reverul hainei pe «tovarãsul» Doiciu de la cadre, care mereu mã ameninta cã o sã mã învete minte. Era o namilã de om, negricios. L-am proptit de zidul clãdirii si i-am spus: «Sã stii cã asa am sã mã duc cu tine la Partid sã-i întreb dacã cineva te-a autorizat pe tine sã mã chinuiesti. De unde stii tu cã eu împãrtãsesc aceleasi idei politice ca tatãl meu? Poate cã sunt mai comunistã decât tine». A înghetat. A devenit livid si, din ziua aceea, nu a mai îndrãznit sã se ia de mine. Era o aberatie sã spun cã sunt comunistã, dar UTM-istã am fost, pânã la arestarea tatei, când m-au exclus cu specificatia: «O fiicã de detinut politic nu poate face parte din rândurile UTM-ului, chiar dacã Liana este un om de o tinutã impecabilã. Ne-am dori ca multi sã fie ca ea. Mai bine sã gresim dând-o afarã, decât sã gresim continuând sã o avem în rândurile noastre»”. Sunã bine! Adevãrul este cã, privind mai târziu la Sala Palatului, mi-am amintit cum am cãrat caramizi prin „muncã voluntarã” la construirea acestui edificiu important. Si, cu toate acestea, am primit Premiul I pentru obiecte de artã decorativã. Nu-mi venea sã cred! Eu, Liana Saxone, cu un tatã condamnat politic, sã-mi aud numele printre premianti....” Au existat fii sau fiice a celor implicati în proces, care s-au dezis de pãrintele lor si nu numai cã nu au avut de suferit, au dus-o foarte bine si atunci si astãzi. Eu nu as fi fost capabilã sã fac acest lucru.
La vârsta de 30 ani am intrat sã lucrez la Bank Leumi, la Bnei-Brak. Eram dupã „primii sapte ani în tarã pe care eu i-am asemãnat cu cele 7 vaci slabe, rãpciugoase care nu mai au mult pânã sã-si dea sufletul”. Respectam locul, venind îmbrãcatã cât mai decent si mã simteam minunat atât în rândul colegilor cât si a populatiei din oras. Multi si-ar fi dorit ca eu sã „ader” la lumea lor. Pe atunci „munca de lãmurire cu trecerea la religie” (hozer be tsuva) nu luase amploare. Care mai de care din rabinii cunoscuti din Bnei Brak m-au binecuvântat sã-mi gasesc un „husen” (sot) si sã fiu fericitã. Nu am aderat la religie, cu toate cã, de cãte ori veneam la lucru cu o perucã modernã (Bnei-Brak era „patria perucilor” si mie îmi plãceau) femeile credeau cã...gata! Husenul a venit si cu el realizarea tuturor viselor pe care le-am avut în viatã. Iar visul meu cel mai „arzãtor” a fost sã am o familie.
Le-am povestit de nenumãrate ori copiilor nostrii, astãzi bãrbati la casele lor, despre aceste trei episoade din viatã, ca sã stie cã mama lor a trãit cu demnitate, cu verticalitate si nu are niciun motiv sã se considere vulnerabilã. Dacã am iesit vreodatã în dezavantaj luând o hotãrâre? Depinde cum vezi lucrurile. Dacã o relatie înceteazã sã mai existe probabil cã nici nu a a fost sincerã. Altã datã aveam sentimentul „pãrãsirii”- cã am pierdut „ceva”- astãzi fac „delete”si „trash”, ce sã facem, trãim în era internetului! Si, am avut totdeauna respectul pentru memoria celor cu care am colaborat si nu mai sunt printre noi.
În încheierea acestor însemnãri îmi permit sã-l citez pe incomparabilul Radu Beligan care spunea într-un interviu: „Cred cã suntem pe pãmânt pentru acest lucru unic: sã iubim. Repet adesea celor ce vor sã mã asculte: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii”. Iatã un lucru pe care l-am retinut si pe care l-am „adoptat” si cred cã meritã sã fie retinut, fãrã orgolii de prisos.
|
Liane Saxone - Horodi 11/11/2019 |
Contact: |
|
|
