Zborul sufletului
În fiecare dimineață,
îmi umplu gândurile cu chipul tău,
iar seara îmi descânt fericirea
și-ți chem tandrețea.
Vocea ta și-a pus amprenta
pe timpanul meu
și în fiecare moment
ascult acordul ei,
pentru a înțelege
zborul sufletului tău
către mine.
Umbrele nopții
E trist pământul, purpuriu,
monoton, cu cerul el se ceartă;
e mult amar în el aici,
e otrăvit și plânge-n versuri.
Într-un vis urât cu necrofagi,
un înger negru mă aleargă
printr-un dormir ce n-are poartă.
Mă zbat să fug și nu am unde,
ca un corb ce vrea să fugă
dintr-o cușcă cu grilaj.
În vis se crapă brusc din poezie
o clepsidră cu portretul
celor care pleacă azi.
Stelele-nghețate plâng,
îi cheamă-n cimitir,
cu glas tăcut și blând,
iar pământul rece tace,
în barbă suspinând!
Gri
Sunt nimic – o umbra gri, fără lumină,
în contururi incerte.
Tu îmi dai sens, blândețe și culoare.
Sunt o lacrimă strivită între genele tale
și pătrund în tine, dincolo de-adâncuri,
prin venele-ți cu sânge, gânduri, labirinturi.
Ploi reci de toamnă și pași greoi amestecați cu dor…
Pământul s-a făcut nimic, iar tu îmi ești esență.
Oameni supărați și oraș tăcut ascuns,
bălți pe trotuare, lumini, ferestre aburite –
un gând de mi-ai trimite…
sugrumă-mi infinitul,
cuprinde-mă în doruri și-mbrățișări dospite,
ascunde-mă de ploaie, și fă să-nghețe timpul!
Pastel sideral
Brațele cerului se întind
peste lumea imensă, obosită.
Miroase a toamnă moartă și iarnă...
Norii gri decolorează cerul,
iar nopțile se înfășoară
în stele lipsite de culoare.
Luna își încalță picioarele
în frunze moarte și reci.
Astral
Ascuns în liniștea umbrelor din noapte,
cu pleoapele-mi deschise în întuneric,
te ating doar cu privirile umede,
îmbibate într-un ceai morfeic.
Somnul tău, secret seducător,
în șoaptă-mi spune să te chem,
căci un coșmar iarăși se repetă
în noaptea care stă pe-o pajiște de gheață,
mergând spre dimineață, mai departe.
Deschide-ți ochii...
noaptea fulgeră cuiburi de mâini,
iar în fereastră țipă luna și cerul înnorat.
Prinde-mi vocea cu lațul genelor de somn
și ascultă-mi sunetul privirilor ce roagă.
De-a baba oarba
Azi am învățat ziua să moară,
am sedus-o, făcând-o să-și taie venele,
lăsând-o să leșine-n ploaie.
Îi striga sângele în vene,
cu ritmul plecării păsărilor,
în schimbul anotimpurilor.
Leg septembrie la ochi
cu fulgere de vară,
așa o să pot culege
câteva vise...
unde se iubesc
gutuile în toamnă!
Biserica –
făcută mai mult din rugăciune
și noapte prăbușită-n frig,
de-a lungul apei sfâșiate de munte…
Calfele își flutură imaginar mistriile
pe pieptul nopții.
Rugă-n ceruri –
năframă pe lacrimile Anei
pierdute-ntre ziduri.
Exod
O liniște surdă între două secunde…
Se scurge timpul cu mâinile la gură,
un calm răcoros între două țipete de vânt,
se usucă luna între lume și soare,
se zvântă toamna între anotimpuri,
cu pauze înguste, stingându-se pe margini,
se simte iarna cum stă la rând,
aplauze de crengi, când lungi, când dese;
între două bătăi de anotimpuri,
se sting flori –
catargele nasc aripi.
Brumar și... vorbe
În gutuile pârguite, soarele apune.
Și cu acest dar, toate cuvintele sunt cu har.
Las îngerii să se plimbe desculți
prin fânul cerului de toamnă,
așteptând o clipă iar să cadă,
cu brumă și poeme de mărgăritar.
Așa, orologiul vieții face tobe în loc de cuci,
secunde de brumar și... vorbe.
Acum se-ntoarce ceasul
spre clepsidrele din palme,
dorindu-mi nemurirea în nisipul ce îl port.
Acum închei, dar nu ultima oară,
te uită cum, încet, se toamnă iar... afară!
Amurg
Azi când mă întorceam acasă,
s-a prăvălit în fața mea,
în desfătarea toamnei, o frunză.
Trăiam un sfârșit de poem,
în care s-a stins o nimfă
cu buze voluptoase.
|
Marian Vișescu 11/7/2019 |
Contact: |
|
|
