Un „Havel” de România
Vaclav Havel a fost ultimul președinte al Cehoslovaciei între 1989 și 1992 și primul președinte al Republicii Cehe între 1993 și 2003. A fost disident politic, iar după suprimarea „Primăverii de la Praga” din 1968 și deținut politic în mai multe rânduri, cea mai lungă perioadă fiind între 1979 și 1983. A fost scriitor de piese de teatru, eseuri și memorii. Ca om politic a militat pentru democrația directă, activismul civic, politici umanitare și protecția mediului.
După moartea acestuia la 18 decembrie 2011, Vaclav Havel a fost numit „Una dintre cele mai mari figuri ale secolului 20” de către Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA. Despre Havel, Milan Kundera, scriitor ceh expatriat spunea că „cea mai importanta operă a lui Vaclav Havel este chiar viața lui”. Vaclav Havel a fost o figură emblematică a istoriei postcomuniste a Europei, un exemplu moral de urmat.
De multe ori m-am întrebat de ce nu am avut și noi un „Havel” de România. Răspunsul nu este ușor de găsit și nici de înțeles. Poate pentru că noi nu am avut disidenți politici de anvergură, oameni care să-și pună viața în primejdie, să meargă la închisoare pentru ideile și convingerile lor, mai ales atunci când idealurile revoluționare le-au fost înșelate, și care nu s-au mulțumit doar să-și umple buzunarele după revoluție. Poate sistemul opresiv instaurat în țara noastră a fost mai înspăimântător ori noi am fost mai fricoși sau mai lași.
Proverbul românesc „Capul plecat sabia nu-l taie” nu explică în totalitate lipsa de coloana vertebrală, nu este decât o justificare a lașității și dezertării în fața inamicului, supraviețuirea depinzând mai mult de interesele agresorului și mai puțin de umilința suportată de învins. Interesant că turcii au un proverb opus „Capul ce se pleacă merită retezat”. Este adevărat că ei au retezat și multe capete care nu s-au plecat , și care astăzi sunt considerați pe bună dreptate martiri. Englezii apreciază inteligența de a alege între lupta care merită a fi purtată astăzi și cea care trebuie lăsată pe altă dată „he who fights and runs away, lives to fight another day”.
Havel a fost primul președinte ne-comunist al Cehoslovaciei ales democtatic la 29 decembrie 1989. Spre deosebire, „emanații” noștri au ales să continue minciuna, manipularea și pervertirea unei noi generații, pentru salvarea impostorilor care tocmai își debarcaseră conducătorul și pentru protejarea activiștilor, prin respingerea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Comunismul nu a fost doar dictatorul, așa cum s-a încercat a promova după revoluție, comunismul a fost întreaga armată de politruci, activiști, propagandiști și turnători care doreau o viață liniștită și fără vizite nocturne, viață care le era pusă în pericol.
Spiritul de turmă, specific vânătorilor de vrăjitoare din evul mediu, a fost folosit pentru a identifica „oaia neagră” și a o acuza de toate relele, deși prin aceasta nu am făcut decât să dăm o șansă răului din noi în detrimentul luminii, dreptății și adevărului. Ce mai contează dreptatea, adevărul cînd noi știm deja care-i cauza. Ferește-te de cel ce știe ce e mai bine pentru tine. Cum poate ști altcineva ce e mai bine pentru tine când nici tu nu te cunoști pe tine însuți. Toată viața nu-i decât descoperirea de sine prin interacțiunea cu ceilalți. Regimurile totalitare limitează interacțiunea cu semenii și pentru a limita descoperirea de sine, pentru a promova ideea binelui general, bine care în esență nu este decât propagandistic.
Cât despre „omul nou” și capacitatea acestuia de a discerne între bine și rău după zecile de ani de propagandă, n-ar trebui să aruncăm cu piatra. Tot oameni au fost și fasciștii din lagăre și torționarii din închisorile comuniste. Se pare că nu-i trebuie mult unui om pentru a deveni bestie. „Stanford Prison Experiment” efectuat in 1971 la Universitatea Stanford probează că oameni normali puși în circumstanțe anormale se pot transforma în bestii. Circumstanțele influențează comportamentul, scot din om ceea ce e mai bun sau ceea ce e mai rău. În noi este atât „lumina divină” cât și „talpa iadului”, de noi depinde ce alegem să arătăm. Sau poate nu depinde numai de noi ci și de ceilalți, parcă e mai normal să devii informator când și cei din jurul tău sunt turnători.
Mesajul lui Havel „We are all responsible, we are all guilty” (cu toții suntem responsabili, cu toții suntem vinovați) nu a fost popular dar conținea și mult adevăr. Rădăcina problemei este lipsa spiritului civic, lipsa dorinței de a te implica în viața publică. Politica struțului, ascunderea capului în nisipul necunoștinței, este exact opusul spiritului civic. Refuzul de a cunoaște realitatea (chiar și astăzi), de a fi informat despre treburile cetății este similar cu întoarcerea capului când vedeai sau auzeai ceva reprobabil pe timpul comunismului. Așa și noi cei care din frică, comoditate sau interes nu am făcut destul, am fugit sau ne-am ascuns pentru ca ororile totalitarismului și post-comunismului să nu se întâmple, suntem vinovați. Astfel „avem conducătorii pe care îi merităm” și nu am putut avea un „Havel” de România.
Dar odată la cinci ani suntem întrebați ce părere avem, pe cine vrem să alegem în fruntea țării să ne reprezinte ca președinte. Poate măcar odată ar trebui să alegem pozitiv, binele cel mai mare și nu răul cel mai mic, să votăm pentru cineva și nu împotriva cuiva. Să votăm pentru șansa de a vorbi corect românește, pentru desprinderea de trecut, de mascarada „democrației originale” și de gașca de incompetenți care a pus stăpânire pe țară. Să votăm pentru cel mai educat și mai înțelept, mai integru, mai puțin mânat de interese materiale și care va fi ghidat doar de conștiința lui și de sentimentul civic de locuitor al cetății și nu de interesele obscure ale vreunui magnat, baron sau supus la vreo înaltă poartă.
Acesta ar putea fi un „Havel” de România.
.............................................
Ioan Cojocariu
Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 11/3/2019 |
Contact: |
|
|
