De vorbă cu academicianul Gheorghe Păun
Academicianul matematician Gheorghe Păun este unul dintre românii cei mai cunoscuți în țară și în străinătate, bucurându-se de o excepțională vizibilitate și recunoaștere internațională. În calitate de membru al Academiei Europei, de matematician, informatician și om de cultură, membru al Uniunii Scriitorilor și membru titular al Academiei Române, autorul extrem de prolific și de complex și-a creat un renume incontestabil în rândul colegilor din întreaga lume. A ținut conferințe la peste 100 de universități, iar multe dintre cărțile sale au fost traduse în limbile japoneză, chineză, rusă, engleză, maghiară, italiană. Este inclus de Thompson Institute for Scientific Information, ISI, în categoria „highly cited researcher", opera sa având peste 18.000 de citări.
Valoarea sa, ca personalitate culturală, este dublată în mod surprinzător de o prezență fizică neobișnuit de proaspătă și de modernă, vădit contrarie ideii de severitate, răspândite prin cercurile academice ale trecutului marcat de rigidități formale. Felul de a fi natural, demn, caracteristic oamenilor cu adevărat excepționali, l-a individualizat în rândul contemporanilor de vârf, atrăgându-i supranumele de „academician în blue jeans”. Calitățile acestea se completează armonios cu dragostea pentru adevărul istoric și cu profundul atașament față de valorile pur românești, oriunde s-ar afla ele.
Spiritul treaz, deschis la nou, stilul laconic, direct și la subiect, umorul subtil, de bună calitate, asociat seriozității abordărilor, și refuzul consecvent al prețiozităților de orice fel fac din Domnia Sa un partener de discuție extrem de interesant și de plăcut, gata oricând să deschidă noi perspective, adesea interdisciplinare, asupra celor mai variate subiecte.
1. Sunteți inițiatorul modelelor de calcul membranar purtând numele de sisteme P (engl. P Systems, cu P de la Păun), pe care le-ați inițiat în anul 1998. Natura ambivalentă a acestor modele este evidentă din start: matematică și biologie. Între timp s-a dovedit că sprijiniți gândirea în afara șabloanelor, studiul interdisciplinar (informatică, literatură, filosofie, politică etc.). Caracterul acesta aș zice renascentist v-a fost sortit, sau este o alegere făcută în mod conștient?
Prin introducerea la discuţia noastră, aţi ridicat stresant de sus ştacheta aşteptărilor pe care cititorul le are, iar întrebarea însăşi este provocatoare, o capcană chiar. Nu mă consider deloc „renascentist”, sunt doar un om normal şi norocos. Normal, pentru că aşa sunt oamenii la naştere, multilaterali, o sumă de posibilităţi (ca să nu spun talente) dintre care se actualizează, firesc-inevitabil, numai o parte, o mică parte. De vreun secol sau două, nu se mai poate face performanţă în mai multe direcţii, dusă-i vremea renascentiştilor veritabili, parcurgem, se spune, „civilizaţia analfabetismului” (mai puţin gazetăresc: „civilizaţia excesivei specializări”) – am bibliografie, dar nu insist. Dar atracţia inter-, multi-, trans-disciplinarităţii rămâne în om – iar eu am fost norocos să trăiesc-lucrez în medii cu adevărat multidisciplinare. Matematică, informatică, ştiinţe sociale, semiotică, biologie în ultimele decenii, cultură. E adevărat, relaţia dintre noroc şi norocoşi este una subtilă, cu un semnificativ grad de simetrie, cine pe cine caută/găseşte nu este totdeauna evident, privind în urmă, uneori nu este evident nici în cazul meu. Cred însă într-o combinaţie între datul natural, poate şi cu o componentă de predestinare, şi şansele pe care ţi le scoate apoi viaţa în cale – familie, şcoală, mentori, colaboratori, întâmplări favorizante sau nu dintre cele mai variate.
2. Ați publicat lucrări despre gramatici contextuale, gramatici matriciale, limbaje formale. Sunt termeni care se regăsesc atât în literatură, cât și în matematică. Dumneavoastră le frecventați pe amândouă. Ce v-a determinat să faceți acest pas, de la cifre la litere? În ce măsură se completează ele reciproc?
„Matematica s-o fi scriind cu cifre, dar poezia nu se scrie cu litere”, susţinea Nichita Stănescu la finalul unui poem dedicat lui Solomon Marcus, replică la cartea Poetica matematică a acestuia. Dar susţinea greşit-grăbit poetul, pentru că matematica nu se scrie cu cifre, cel puţin nu matematica modernă, care se interesează mai mult de structură decât de cantitate (de întindere, ca să ne referim la geometrie). Iar informatica teoretică este parte a matematicii moderne. De aici, literele – mai general, simbolurile. În particular, teoria limbajelor formale, în care mi-am început cariera de matematician-informatician, a plecat la drum cu dorinţa de a formaliza gramatica limbajului natural, s-a dezvoltat apoi mai ales în legătură cu formalizarea sintaxei limbajelor de programare, a trecut apoi în toate domeniile în care se pot identifica cuvinte, fraze şi reguli de bună formare a celor de pe urmă. Cifre şi litere, fără a însemna şi literatură… nu în mod direct. Literatura e însă un teritoriu al creaţiei, la fel ca matematica – amintiţi-vă de apropierea pe care o făcea Ion Barbu-Dan Barbilian între geometrie şi poezie. Ele folosesc limbaje distincte, dar nu sunt, în sine, atât de diferite, de depărtate, pe cât s-ar părea. Şi, da, se completează de-a dreptul sănătos, terapeutic chiar. Matematica are rigori formale care pot obosi, vieţuirea prea intensă şi prea îndelungată în „lumea de curăţii şi semne” (Ion Barbu) poate, într-un anume sens, „schizofreniza” (iarăşi, am bibliografie, nu e un diagnostic pus de mine) – literatura este mai „umană” din acest punct de vedere. La fel pictura, sporturile, grădinăritul – orice hobby luat în serios este igienic, psihologii au spus-o de mult timp.
3. L-ați avut ca mentor pe celebrul matematician Solomon Marcus, cunoscut și pentru numeroasele sale judecăți de valoare din afara spațiului matematicii. Aveți o idee, un citat sau un crez primit de la Domnia-Sa, care vă însoțește în mod deosebit, ceva care poate fi rezumat aici în doar câteva cuvinte?
Am preluat foarte multe de la Domnul Profesor, că aşa i se zicea în grupul nostru, fără a-l mai numi. Unele învăţăminte au formulări explicite, mi le amintesc cum ni/mi le spunea – de exemplu, privind respectul faţă de textul scris, faţă de cititor, care „are totdeauna dreptate”, deoarece pentru el scriem, legate de onestitate ştiinţifică (de la referinţe la evaluarea propriilor rezultate), de modestie („să nu ne lăudăm singuri, să lăsăm să ne laude alţii”). Multe lucruri mi-au intrat probabil în obişnuinţă, deprinderi preluate prin imitare, fără a fi prinse în cuvinte, unele neconştiente, am mai mărit şi cu bună ştiinţă „mitologia Marcus”, punând uneori în seama lui precepte pe care voiam să le transmit studenţilor şi colaboratorilor mei mai tineri. Ca spuse de el, învăţămintele aveau o altă greutate… o formă de manipulare, o mărturisesc cu seninătate, bunele intenţii fiind concretizate în sfaturi care puteau foarte bine emana de la Marcus…
4. Informatica, jocurile – sunteți cel care a adus în România jocul japonez de strategie GO – vă preocupă în continuare? Creierul uman mai are vreo șansă, la concurență cu inteligența artificială? Dar structurile sociale, vor fi capabile să absoarbă impactul digitalizării universului uman?
Joc tot mai rar GO, nu am jucat niciodată în competiţii, dar am încă legături cu GO-ul românesc, urmăresc ce se mai întâmplă, ajut când şi cât pot. Acum doi ani am scos a cincea ediţie a cărţii Iniţiere în GO, la 35 de ani de la demararea acestei extraordinare aventuri – că o aventură era pe la jumătatea anilor ’80 introducerea unui joc oriental în România, pornind aproape de la zero şi ajungând până la o federaţie naţională (constituită în februarie 1990).
Aş putea vorbi mult despre GO. Este un joc cu o istorie fascinantă, uşor de învăţat, dar adânc la nivelul strategiei, cu conexiuni strânse cu polemologia, concurenţa economică, cu artele şi filosofia. Se poate însă scrie câte o carte, ba chiar mai multe, ca răspuns la întrebarea a doua şi a treia. Inteligenţa artificială va schimba lumea – deja o face, sub ochii noştri. Societatea va avea probleme serioase în viitorul apropiat (cu şomajul, săptămâna de lucru, legislaţia aferentă roboţilor – includ aici şi calculatoarele/programele pentru conducerea automată a automobilelor, schimbarea nomenclatorului de meserii, accesul echitabil la tehnologie, manipularea şi multe altele). Trăim începutul celei de a patra Revoluţii tehnologice, bazată pe conectivitate, învăţare automată, inteligenţă artificială. E foarte greu de prezis ce noutăţi vor apărea, ce schimbări, ce provocări şi conflicte.
Personal, mă tem – nu de algoritmi şi de calculatoare, ci de algoritmii care produc algoritmi şi de calculatoarele „din nori”, interconectate pe o scară foarte mare, necontrolabilă. Nu pentru că toate acestea vor dori să ne facă rău, ci pentru că ne pot face rău cu totală inocenţă, puse – de noi! – să rezolve probleme în care omul ar putea să fie ignorat sau chiar considerat „dăunător”.
5. Din 2003 până în ianuarie 2013 ați lucrat și la Universitatea din Sevilla. Care dintre particularitățile Spaniei v-a impresionat mai mult? Avem noi, românii, ceva de învățat de la poporul spaniol? Sau, în general, de la cultura răsăriteană, de la occidentali? Dar ei de la noi?
Pofta de viaţă şi participarea! Sărbătorile, fiestele, feriile, cântecele, dansurile şi gastronomia, tradiţiile, competiţiile – de la fotbal la turnurile de oameni, mândria de a fi andaluz, valencian, catalan, basc (evident, cu măsura de rigoare), fiind în acelaşi timp spaniol. Toate acestea, unele aparent superficiale, în balanţă cu hărnicia şi rigoarea, cu nivelul de cultură, în sens general. Cred că Spania este ţara europeană cu cel mai ridicat nivel de zâmbet stradal (prietenul nostru comun, Johan Galtung, consideră cantitatea de zâmbet stradal ca fiind cel mai relevant indicator de calitate a vieţii). Poate idealizez puţin, pe ici, pe acolo, dar un pic de exaltare se potriveşte foarte bine spiritului spaniol. Ole!
Orice popor are de învăţat de la oricare alt popor – mă rog, învăţare este şi atunci când extragi învăţăminte din exemple rele… România are multe de învăţat, are şi multe de oferit. Ilustrez numai partea a doua: cuvântul „omenie” este tipic românesc, nu prea are traduceri în alte limbi. Are legătură şi cu „convieţuirea” (faceţi o listă cu „naţionalităţile conlocuitoare” din România şi veţi fi uimită cât de multe sunt), cu „ospitalitatea”. Nu detaliez, aş contrazice sugestia din introducere cum că aş fi succint… Dar tot adaug că Europa de vest ar beneficia mult dacă ar privi spre Europa de est cu mai multă deschidere – spre tradiţiile ei, culturale, sociologice, religioase, de exemplu.
6. Ați publicat în 1993 romanul O mie nouă sute nouăzeci și patru (sau 1994, continuare a romanului 1984 de G. Orwell), care s-a tradus ulterior în engleză și în maghiară. Se știe că preocupările și îngrijorarea pentru viitorul omenirii, din punct de vedere geostrategic, politic și climatic nu vă sunt străine. Unde vedeți Terra în viitor, să zicem într-un interval de 50 de ani? Dar România?
Se spune, nu fără temei, că lumea se grăbeşte. O jumătate de secol este o mică eternitate dacă privim spre viitor şi e imposibil de făcut predicţii rezonabile. Să sperăm că – şi asta s-a spus – omenirea îşi pune probleme pe care le poate rezolva ea însăşi, deşi, multe şi grele probleme, structurale aş zice, şi-a tot creat omenirea. Mă întreb uneori, mai în glumă, mai în serios, dacă omenirea îmbătrâneşte (cu „junghiurile” specifice vârstei a treia), sau e abia la pubertate, a primit în dar un car cu patru armăsari şi nu ştie să-l strunească, va da cu oiştea-n gard… Despiritualizare, consumerism, superficializare, post-adevăr, „uitarea” tradiţiei, a istoriei, nivelarea, anomia, abandonarea în trăirea clipei, originalitatea cu orice preţ – ca să nu enumăr şi alte simptome mai concrete, precum migraţia ilegală, ignorarea dreptului internaţional şi pierderea de autoritate a organismelor internaţionale, care păreau a asigura echilibrul şi pacea după monstruoasele două războaie cu număr din secolul de curând încheiat. Iar România este parte a lumii, nu se poate sustrage – dar are un mare avantaj: este mai conservatoare, mai ataşată tradiţiei, mai „rurală”. „Am ajuns în vremea în care progres înseamnă a rezista progresului” – am citit de curând undeva o frază de genul acesta, mi-a dat de gândit, subscriu…
7. Sunteți editorul Revistei Curtea de la Argeș și activați neobosit ca punte de legătură între românii din țară și cei din zonele din afara granițelor, în special din Basarabia. Care ar fi elementul unificator din structura poporului nostru? La ce se poate lua aminte, învățând de la frații din Republica Moldova? Dar ei de la noi?
Limba, istoria, datina. Lângă toate, Eminescu. Suntem români şi punctum, cum spunea el. Rădăcinile traco-geto-dace. Credinţa că Dumnezeu-drăguţul umblă printre noi. Cultura ca liant – înaintea (re)unirii administrative, trebuie să existe unirea în cuget şi simţiri. Poduri de flori, poduri de carte, poduri de reviste. Curtea de la Argeş a iniţiat un asemenea pod, împreună cu Literatura şi arta, celebra revistă de la Chişinău, condusă de la fel de celebrul scriitor Nicolae Dabija. Basarabenii au oprit tancurile citind poezii, asta e o lecţie despre puterea poeziei, a limbii, a culturii.
8. La Curtea de Argeș, flancat pe de-o parte de covârșitor de înțeleapta și misterioasa Biserică Domnească și, la celălalt capăt, de mausoleul familiei regale și de Mănăstirea lui Manole, celebru pentru sacrificiul său, desfășurați o activitate culturală aș zice eu acerbă, ancorată în însuși sâmburele culturii românești, invitând însă frecvent și personalități din alte țări. Recompense materiale nu aveți. Care este motorul acestei asidue lucrări?
Dificilă întrebare… Nu mi-am pus niciodată problema unei recompense, cu atât mai puţin a uneia materiale. (Îi contrariez uneori pe amici spunându-le că „sunt bogat, am cu cel puţin un leu mai mult decât preţul a orice doresc să cumpăr”… O versiune a anticei observaţii că „piaţa e plină de lucruri de care n-am nevoie”.) Nu mi-am pus nici întrebarea de ce fac ceea ce fac. Pur şi simplu, pentru că-mi place, îmi aduce bucurie, mi se pare firesc. Vorbeam mai devreme de noroc. În general, fie am făcut mai mereu ce mi-a plăcut, fie ceea ce a trebuit să fac (un verb nesuferit: a trebui…) mi-a devenit plăcut. Ţine asta şi de aplecarea ludică pe care mi-au dat-o părinţii din părinţi, pe care mi-am conştientizat-o şi cultivat-o în timp. A face ceva cu bucuria de a face corespunde uneia dintre cele mai adânci definiţii ale jocului: activitate cu recompensa intrinsecă. Munciţi jucându-vă şi nu va mai exista muncă, cu atât mai puţin corvoadă, ci lucru, firesc şi neobositor.
Pe de altă parte, cu întrebarea dumneavoastră în faţă, privind în urmă, aş putea spune multe despre frisonul intuirii unei teoreme, satisfacţia completării unei demonstraţii, despre nevoia de a face ceva pentru cultura oraşului Curtea de Argeş, despre necesitatea unei reviste de cultură precum Curtea de la Argeş, decent-conservatoare la vremurile noastre globalizator-tropăitoare, şi încă altele.
Pe scurt, nu pot altfel, simt că aşa e bine, să fac ceea ce fac…
9. Naveta la București, printre altele pentru a participa la Ședințele Academiei Române, este fără îndoială obositoare, dar și benefică. Ce segment din omul Gheorghe Păun se raportează la orașul natal și care este cel afluent capitalei?
Suntem construiţi pe structura apei din copilărie, drept care sunt argeşean până la mijloc de celulă – în egală măsură, român, iar mai mult de 20 de ani am tot călătorit prin lume, simţindu-mă bine (dar „în trecere”) peste tot. Am trăit vreo patru decenii în Bucureşti, dar abia acum descopăr cât este de frumos (dacă e privit cu ochi de turist, oraşul are foarte multe lucruri splendide), dar şi cât este de aglomerat, grăbit, paralizat la nivelul traficului, stresant. N-aş mai putea acum locui în Bucureşti, nici măcar ca pensionar, ca „turist”. Asta probabil şi pentru că România de la Argeş (sintagma lui Iorga) este atât de specială, iar Curtea de Argeş este unul dintre locurile „cele mai româneşti din România” – afirmaţie care-mi aparţine, pe care o pot demonstra (şi care, desigur, se poate extinde şi la alte locuri din ţară…). Ca să fac lucrurile clare şi birocratic, mi-am schimbat şi adresa la Curtea de Argeş…
10. O întrebare din curiozitate: cât dormiți în medie, pe zi (sau noapte)?
Întrebare cu substrat, dar o iau la propriu: Cu siguranţă, dorm suficient, fără a putea spune câte ore. Am însă câteva reguli-obişnuinţe: seara, mă culc atunci când mi se face somn, nu „trag de mine”; totdeauna mă trezesc în jurul orei 7, indiferent la ce oră m-am culcat şi, peste toate, obicei spaniol transformat în ritual, dorm o oră după-amiaza, zilnic, dacă am posibilitatea. Siesta cea sfântă la Sevilla, în toată Andaluzia. Mi s-a recomandat asta, recomand şi eu cu mare convingere tuturor.
11. Un gând, un mesaj pentru tinerii de azi?
Cred că mai toate răspunsurile conţin, printre rânduri, câte un sfat, c-aşa sunt bătrânii, sfătoşi/sfătuitori… Dar, pentru tinerii de orice vârstă: suntem atât cât ne amintim şi cât îşi amintesc cei din jur despre noi – citiţi, învăţaţi, miraţi-vă (Marcus dixit), comunicaţi, faceţi bine (şi daţi-l pe apă, că iese singur la mal – vorbă populară), zâmbiţi. Şi iadul, şi paradisul sunt aici, în puterea noastră, veştejiţi-l pe primul, faceţi-l cât mai vizibil pe-al doilea. Şi, fiţi oneşti: nimeni nu poate sări peste umbra sa…
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 10/30/2019 |
Contact: |
|
|
