Dan Hălulică - un aristocrat al spiritului
Dan Hăulică iese din plasma unei modeste familii românesti, cea care si-a dus zilele mai cu seamă într-o ulită patriarhală a Iasilor, pe strada Octav Botez, capăt cu Sărăria, adică în mahalaua Muntenimii, cum i se zicea acestei părti de târg în Evul de Mijloc. Din acest mediu al „multimii tăcute” ni s-a dăruit un savant si un făuritor al spectacolului ideilor si expresiei. Este în această geneză a aristocratiei spiritului o alchimie misterioasă, de vreme ce, din cealaltă ramură a familiei, una încă mai de la talpa tării, din neam de tărani din Ipatele, s-a ridicat la treapta cea mai înaltă a stiintei vărul său, fiziologul Ioan Hăulică. Aceste două vlăstare ale semintiei au intrat în elita elitelor intelighentiei românesti, în Academia Română.
Dacă Ioan Hăulică s-a îndreptat spre stiintele exacte, către medicină, Dan Hăulică s-a dedicat umanioarelor. A făcut-o original si roditor, în sensul că demersul său umanist si-a tras întotdeauna sevele nu numai din talent si intuitie, ci si dintr-o deplină stăpânire a temeiurilor teoretice, a legilor lăuntrice ale domeniului, precum si o eruditie cu întinse deschideri, ramificatii si solidă temelie, mai ales clasică.
Acest întelept ce ni s-a dat este rezultatul unui precoce si statornic apetit pentru lectură si carte. În toamna anului 2010 am cutezat a păsi, creionându-i un portret de televiziune, în grădinile semiramidice ale biografiei acestui rasat intelectual român, exponent strălucit al culturii nationale în lume, receptat ca o personalitate de răsunet international prin alegerea sa în 1981 ca presedinte al Asociatiei Internationale a Criticilor de Artă si al Uniunii Latine. Zugrăvindu-i chipul pe micul ecran, am umblat prin Iasi „În căutarea urmelor si a sinelui”, cum s-a intitulat filmul. Mi s-au revelat cu acest prilej unele din tainele alcătuirii acestei proteice figuri spirituale românesti.
Desigur, a fost întâi si întâi ursita. Flanând în filmări pe ulita copilăriei, pe lângă Biserica Sfântul Haralambie, a cărei siluetă elansată i-a atras luarea aminte încă din acea vreme, Dan Hăulică reînvia în privirea si rostirea lui figura lui Octav Botez, care-si făcea tacticos pe aici plimbarea de seară, ori fuga de Bach a pasilor lui Sergiu Celibidache, în drumul său spre casă sau în târg. Gândul lui Dan Hăulică nu zburase întâmplător înspre aceste plăsmuiri mitice ce-i populaseră copilăria. Reîntoarcerea nostalgică într-acolo tălmăcea de fapt aspiratia acelei vârste a începuturilor si felul în care se croia drumul sub înrâurirea modelelor.
Asa cum unii oameni citesc în stele, sau dibuie dintr-o ochire adulmecătoare vâna de apă de sub pământ, tot la fel Dan Hăulică era subjugat din acea frăgezime a existentei de literă si de miezul său de înteles. Tot atunci, în toamna lui 2010, cu ocazia filmărilor ne-am dus cu Domnia Sa si cu Doamna Cristina, distinsa sa sotie, la Biblioteca Politehnicii, în somptuoasele interioare ce găzduiseră odinioară Biblioteca Universitătii. Dan Hăulică a vroit să-mi arate locul unde se scălda, licean fiind, în apele cele înmiresmate ale cărtii,
iubirea sa sfântă, gratie profesorului N. I. Popa, ilustrul comparatist, cel care-i remarcase eruditia neobisnuită si setea de lectură si venise în întâmpinare acesteia, deschizându-i portile tezaurului cărtilor, altfel inaccesibil elevilor de liceu. N. I. Popa a fost unul dintre primii săi mentori, cel care i-a încurajat zborul cutezător pe meridianele culturii si frenezia comparatistă, ce prinsese aripi. Mai apoi s-a găsit sub influenta la fel de binefăcătoare a altui scânteietor catalizator de spirit, a lui George Călinescu, căruia îi devenise, la Bucuresti, colaborator la Institutul de Istorie si Teorie Literară al Academiei. Lectia călinesciană a fost benefică si a stimulat rostirea originală, sprinteneala inteligentei, capacitatea asociativă arborescentă, cu podoabe baroce. Sub aceste înrâuriri si prin neobosite strădanii emancipatoare, discursul s-a construit fermecător, într-o nestăvilită seductie a nerostitului, dar nutrit din zăcămintele cele bogate si pure al cunoasterii.
Toate aceste originale caracteristici au căpătat valoarea sintezei critice într-o carte de căpătâi, de studii si eseuri, „Critică si cultură”, 1967, care reprezintă o doctă pledoarie pentru virtutile creative ale criticii, pe care le pun în valoare însăsi ideatia si scriitura autorului. Critica, mai exact sinteza, e de părere Dan Hăulică, izbuteste în misia sa când dă contur „fiintei adânci a unei epoci”. Cu această zestre teoretică, cu darul slefuirii diamantine a expresiei, Dan Hăulică si-a încercat puterile si în hermeneutica artistică. E marea sa contributie originală. A venit pe acest tărâm nu ca un descriptiv al clipei, al pânzei de pe simeză, al statuii de pe soclu, ci ca un fin interpret al sincretismelor, deslusitor de adâncime al devenirilor, al curgerilor si întelegerii filiatiilor, fiind astfel în stare a statua locul unei creatii într-o istorie a artei si a culturii. A dat în acest domeniu cărti fundamentale, „Peintres roumaines” I-II, Paris, 1965, „Brâncusi ou l’Anonymat du génie”, Bucuresti, 1967, „Dimensiunile artei moderne”, Bucuresti, 1992. Acestea pun în lumină o viziune si abordare novatorii, ce integrează artele frumoase în ansamblul civilizatiei umane, reliefând contributiile românesti particularizante.
Dan Hăulică îmi părea de la depărtare că are acea desprindere de lume, ce-i definitorie multor savanti ai omenirii. Apropierea dintre noi, produsă într-un moment tragic, pierderea unei făpturi dragi amândurora, Zoe Dumitrescu Busulenga, m-a făcut să descopăr, pe lângă resursele sale umanistice, stiute si admirate, impresionantele sale rezerve de umanitate si generozitate. Savantul îsi consacră energiile tineresti si la această vârstă patriarhală (s-a născut în 7 februarie 1932, deci în urmă cu 80 de ani), cauzelor nobile ale culturii românesti. Le-a slujit exemplar ca ambasador al Românie la UNESCO. Si acum vibrează si se cheltuie până la ultima picătură de energie pentru crearea unui climat în care valorile să respire, să fie pretuite si asezate la locul cuvenit. Organizarea impecabilă, vară de vară, a Colocviilor de la Putna, patronate de spiritul înalt al academicianului Zoe Dumitrescu Busulenga, mărturiseste crezul în vocatia culturală a poporului nostru si devotiunea întru servirea lor.
Savantul, aristocratul spiritului sunt o pildă vie a jertfirii la altarul culturii, de care se învrednicesc unii din fiii alesi ai natiunii, asa cum ne-o dovedeste Dan Hălulică.
Grigore Ilisei
|
Grigore Ilisei 10/28/2019 |
Contact: |
|
|
