Niciodată ca toamna
Niciodată mai mult ca toamna
Nu ni se înfiripă în suflete
Cu-atâta alean și resemnare
Visul de-a nu muri vreodată.
Zilele toamnei ca ale vieții
Sunt din ce în ce mai scurte
Lumina amiezii tot mai palidă
Umbra nopții mai întunecată.
Coroanele arțarilor se aprind
Ca policandrele pe dealuri
Soarele plânge în ciorchinii
De struguri cu lacrimi de miere.
Visele copilăriei privite acum
Prin oglinzile retrovizoare
Ale timpului se ascund de noi
Când ne trezim din reverii.
Frământăm în minte aceleași
Gânduri ca aluatul de pâine
Din sucul metaforelor pritocim
Vinul poemelor autumnale.
Construim pe schele de vise
Vagi iluzii, dogme și axiome
Tunele, poduri și drumuri
Care nu mai duc nicăieri.
De-atâtea ori ochii noștri
Au văzut lumina lină a zilei
Cerul înstelat al conștiinței
Dar niciodată ca toamna
Nu se stăvede mai limpede
Cum din visele tulburi ca norii
Se va cerne peste lume zăpada.
MIELUL CEL SLAB DE PE URMĂ
Mă sperii de-atâta cădere de frunze în toamnă
Plâns este cerul cu lacrimi de ploi
Doamne, toţi norii cei grei se destramă
Tu ce-ai rânduit pentru noi?
Vara e dusă, pustia ne cheamă
Trec oile blânde în turmă
Doamne, în mersul tăcut mi-este teamă
Că-s mielul cel slab de pe urmă.
Tu-n suliţi aprinse cobori solii nopţii
Veacul e orb de-atâtea ispite,
Păstorii sunt singuri sub streaşina porţii
Cu umbrele lor obosite.
E-atâta cădere de frunze în toamnă
Mi-e teamă ca melcului straniu, de cretă
Pădurea de umbre de-acum se destramă
Pe fibra durerii secretă.
E vifor în mine şi-i vifor afară
Cerul îşi pune cămaşă de ploi
Corbii tăcerii-n pustiuri ne cară
Doamne, Tu ce-ai rânduit pentru noi?
NOIEMBRIE
Vei fi un om întârziat
Un om născut prea târziu.
Ursitoarele au uitat de tine
Pe când depănau în taină
Firul subţire de păianjen
Şi îl însăilau printre iţele
Invizibile ale destinelor.
Voi fi un om întârziat.
În noiembrie este atâta
Dor de veșnicie.
Vântul spulberă
Praful de pe ruine
Şi de pe cumpăna
Fântânilor cu gât
Prelung de girafă
La răscruci de drumuri
Plecându-se la pământ
Făcând mătanii pioase
Să dea de izvoare.
Plopii îşi ascultă
În depărtate ecouri
Foşnetul melancolic.
Aurul toamnei intră
În topitoriile reci
Ale materiei.
E mult dor de veșnicie
În noiembrie.
Pe garduri putrede
Se caţără felinele.
În lazaretele singurătății
Se scriu ultimile scrisori
De dragoste pierdută.
Adio, suflete.
Voi trece prin umbrele
Pe care le azvârle muntele
Spre cel mai îndepărtat
Cadran al solstiţiului.
Sunt un om născut
Prea târziu.
Se spune că în iarna
Care a urmat venirii
Mele pe lume a nins
Bogat şi frumos.
..............................
Marin Mihalache
Chicago
|
Marin Mihalache 10/28/2019 |
Contact: |
|
|
