Telectualii acade...mici
Eram o adolescentă cu coșuri pe frunte când am prins din zbor un argument aruncat cu năduf de un unchi de-al meu, căruia comuniștii, din motive politice, îi blocaseră calea spre studiile superioare. Replica îi era adresată tatei, profesor pasionat, personaj anticomunist din convingere:
„De când e lumea, clasa intelectualilor a fost mereu nemulțumită!”.
De-atunci, fraza asta nu mi-a mai dat pace. Continui să rumeg la ea și astăzi, deși o fac nu din cauză că n-aș fi de acord cu enunțul, ci pentru că generalizează cam forțat. Și pentru că vocea unchiului meu sunase spart, de parcă ar fi vrut să spună cu totul altceva.
Ei bine da, recunosc că inițial m-am simțit atacată, ca intelectual în devenire ce eram, dar, între timp, supărarea mi-a mai trecut. Știu acum că atât tata cât și unchiul erau de fapt de aceeași părere, perorând amândoi critici la adresa regimului. Cu toate acestea, nu cădeau de acord, nu din cauza subiectului certei lor, ci pentru că-l abordau diferit. Unchiul se simțea discriminat, văduvit de șanse profesionale, în timp ce tata era profund dezamăgit de demagogii care abuzaseră de naivitatea și de încrederea lui din tinerețe, pe când sperase într-o lume mai bună.
Genul acesta de conversații, în care fiecare o spune pe-a lui și nu-l ascultă pe celălalt mi-a ieșit adesea în cale, de-a lungul anilor. De câte ori nu ni se-ntâmplă să fim întrerupți, înainte chiar de a termina ce avem de spus, tăindu-ni-se vorba cu un „da, dar...” sau cu un „e-așa și nu prea”, urmat de o remarcă lipsită de noimă, fără legătură cu subiectul?! Și tot noi suntem cei chemați să le căutăm interlocutorilor un sens sau o scuză, străduindu-ne febril să detectăm o logică, dealtfel din start inexistentă.
De ce? Pentru că unii oameni au mania contrazicerii, doar din dorința de a nu fi trecuți cu vederea, sau, cum era cazul unchiului meu, pentru că au ceva cu emițătorul ideii, nu cu ideea în sine. Cu alte cuvinte, vor cu tot dinadinsul să pară ... telectuali.
Categoria aceasta a dezaprobatorilor din convingere crește pe zi ce trece, sporind tensiunea latentă din angrenajul nostru interuman. Mai ales în spațiul virtual se precipită emițătorii de critici la adresa oricărui lucru, mare parte dintre ei pretinzând de la noi să ne alăturăm necondiționat trendului evident, dacă nu vrem să trecem cumva drept înapoiați. Un șantaj emoțional care funcționează infailibil, câtă vreme nu conștientizăm că suntem manipulați subtil!
În condițiile astea, dacă ne lăsăm duși de val și cedăm și noi, ca mulți alții, nevoii de a ne alătura lor, nu cumva se inversează efectul? Dus la absurd, dacă numărul criticanților crește exponențial, atunci noi, aprobând dezaprobatorii deveniți majoritari, nu facem decât să devenim noi înșine niște conformiști, sau nu?! Ne conformăm cu nonconformii! Dar, între timp, au devenit ei regula, transformându-ne din influenceri în confluenceri. Sună pervers, dar un nonconformist aliniat e mai periculos decât un conformist simplu, pentru că e dublu „convertit”. Vrem noi să fim așa?
Ca să nu devin prea confuză, revin la exemplul practic al discuției dintre tata și unchiul meu și încerc o interpretare personală. Așadar, unchiul era nițel supărat pe lume, mai precis pe intelectuali, mai exact pe tata. Făcea asta din motive pur personale. Cu alte cuvinte, din cauza unei idei preconcepute. Să zicem că era născut cu un ADN egoist. Nu-l interesa adevărul; el vâna satisfacția de a i se da dreptate.
Dacă tata i-ar fi dat dreptate, admițând că intelectualii sunt mereu nemulțumiți, ar fi însemnat că el însuși se declară satisfăcut de enunț, deci implicit s-ar fi recunoscut drept non-intelectual. Dacă nu i-ar fi dat dreptate, s-ar fi conformat cu regula, adică s-ar fi încadrat perfect în categoria „intelectualului nemulțumit”, dându-i din nou, indirect, dreptate tot unchiului. Capcană perfectă!
Cum a ieșit din ea? Sincer, nu mai știu. Probabil o fi schimbat subiectul, cum avea obiceiul, zicând vreun banc spumos sau subliniind apartenența tuturor la familie, indiferent de părerea lor („asistăm la o nepotrivire de caracter”). Știu însă că amândoi au trăit până la adânci bătrânețe tachinându-se reciproc, fără să se certe vreodată pe față, ascultându-și civilizat argumentele, dar făcând până la urmă fiecare tot cum a vrut el.
Îmi propun să analizez și eu de aici înainte mai atent argumentele oamenilor și să le trec prin filtrul programării noastre genetice subiective, fără să mă simt obligată să-i contrazic, chiar dacă nu sunt de acord cu ei.
În fond, ar fi prea simplu dacă stampila de „intelectual veritabil” s-ar aplica numai pe baza disponibilității la încăierare. Discernământul presupune nu doar spirit critic, ci și dorință de consens. Cuvântul „Academie” se definește până și prin dicționare drept un tărâm al adunării, nu o arenă în care se practică învrăjbirea.
Nu ține nici de cheful nostru de ceartă, nici de setea noastră de armonie, ci de maniera în care abordăm lucrurile, dacă ne încadrăm la academicieni sau dacă rămânem niște simpli acade...mici.
....................................
Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Benissa
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 10/25/2019 |
Contact: |
|
|
