Fragmente - D-ale Destinului
Citeam deunăzi, târziu în noapte cu nespus amuzament, dar și cu strângere de inimă, întâmplările lui Mircea Cărtărescu din ”Frumoasele străine” (Humanitas, 2017). La un moment dat, aflat în fața zidurilor Cascaronne-ului își varsă ”năduful”…”Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul?” (243).
Dar ce nu spune omul la mâhnire? Mă surprinde anacronica idealizare a ”oameni[lor] acelor epoci [care] trăiau în mizerie până-n gât (...) aveau dinții stricați și duhneau ca viezurii, dar [care] măcar își trăiau viața lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi epigonii?” (242) M. Cărtărescu s-a dovedit levantin, visător, nostalgic, travesti, orbit(or)…, dar în plină modernitate, mai exact în plină postmodernitate. Iar, după mine cel puțin, a reușit să rămână onest în propria-i viață într-o lume a ”gadgeturilor” și disimulărilor de tot felul. De ce ar fi o clipă măcar invidios pe cei ce doar au trăit, mai ales într-o lume dramatică și cu siguranță fără conștiința autenticității? Ori poate nu l-am înțeles cum se cuvine...
Ca orice admirabilă lectură, te pune în primul rând pe gânduri. Destinul, doar despre asta este în cele din urmă vorba. E oare încă un cuvânt viabil, mai acceptăm astăzi că există o ”forță a destinului” pentru fiecare dintre noi, un joc tensionat între pre-determinare și voință, un fir major al existenței de la care nu te poți abate sau e doar un copleșitor concept al marilor tragedii de la Oedip încoace sau un instrument creator al geniilor ca Beethoven ori Verdi?
Auzim deseori, ba chiar cred că toată lumea a spus măcar o dată: ”așa a fost să fie”, aproape ca un verdict, ca și cum din evantaiul posibilităților, alternativelor, în cele din urmă s-a ales, sau mai exact s-a pre-ales una implacabilă, exterioară, dincolo de voința personală oricât de fermă. Îmi pare chiar că ajungem să ne identificăm cu această recunoaștere, cu această acceptare; complice, chiar credem că până la urmă a fost calea justă, viața însăși așa cum trebuia să fie.
Ce ne-ar diferenția atunci de omul trăitor de destin, evocat de M. Cărtărescu? În mod sigur nu lupta cu destinul (martoră stă marea literatură), poate însă un optimism idealist (paradoxal și materialist) că soarta noastră stă (în primul rând) în propriile noastre mâini, că ne putem modela după propria noastră voință viitorul, că putem deveni oricine vrem, că dacă suntem perseverenți și determinați putem face orice. Cel puțin asta îi învățăm pe copiii noștri astăzi, în ciuda experienței vieții, poate pentru că asta am sperat și pentru noi înșine.
Imaginați-vă, spre exemplu, o fetiță ca oricare alta, mititică și zglobie, ce spre satisfacția și distracția adulților răspunde la ubicuua întrebare: ”ce te faci tu când vei fi mare”… ”doctor să vindec copiii bolnavi”, cu toate că nici balerină nu ar fi așa de rău, chiar dacă n-o prea țin gleznele și nu există nici o școală de balet în oraș. Se mai limpezesc lucrurile și, să spunem, literatura devine esențiala, ultima ei pasiune și vocație, doar că nu există liceu de filologie sau măcar de pedagogie în tot județul, n-o să o oprească însă un banal liceu de chimie industrială să devină literată... Dar dacă tot umple la nesfârșit caiete studențești cu probleme de matematică și chimie… de ce nu s-ar face chimistă, doar e așa la modă, sau farmacistă (după dorința mamei) sau economistă (la înțeleapta sugestie a tatălui)? Cu mult efort și cu niscai noroc, fata noastră ajunge studentă la filologie cu visul aproape împlinit. E la un pas de a deveni ziaristă, nobilă luptătoare pentru dreptate. Primul articol ”la cerere”, despre glorioasa practică agricolă, nu trece. Profesoară, da, profesoară, asta a vrut să fie dintotdeauna, ce poate fi mai frumos? Copiii sunt minunați ca întotdeauna, instituția, deprimantă, iar când vrea mai mult, nu există posturi… Iată însă, că tânăra noastră se îndrăgostește și nimic nu poate egala împlinirea în familie, chiar la capătul pământului. O mamă bună, asta e cea mai importantă ipostază. Dar toate mamele sunt bune, deci Mamă pur și simplu. Copiii cresc, devin adulți și personajul nostru are brusc timp berechet pentru prima iubire, literatura, scriitoare, de ce nu?, nu e niciodată prea târziu, toată lumea scrie… La ce bun însă, ce ar mai putea adăuga? Sunt atâtea de citit în inepuizabila bibliotecă și atât din imaginarul ei e deja acoperit, fascinant și inegalabil, de scriitori dragi, y compris de Mircea Cărtărescu.
”Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care a(vea)u ca singur gadget literatura?”
..............................
Toronto ON
|
Lăcrămioara Varga Oprea 10/25/2019 |
Contact: |
|
|
