Despre putință, conștiință și voință de sine
Dragii mei,
Că omenirea e de-a valma și că nu de puține ori ne întrebăm cum de ne mai rabdă pământul, este vizibil până și de pe Calea Lactee, locul din care și-ar avea izvorul, după mitologia indiană, fluviul Gange, el însuși doar o șuviță din părul vâlvoi al zeului Shiva.
Că pământul e locul în care, după unii, iadul ar fi la el acasă, după alții, aici, în această lume, raiul ni s-ar arăta în toată splendoarea sa, e o chestiune ce ține de perspectivă și de interpretare, de locul în care te plasezi în societate și mai ales de felul în care tu însuți îți dai sens și culoare ființării tale.
Vă reamintesc faptul că în Vechiul Testament, niciunde nu se face vorbire despre iad.
Abia târziu, în Noul Testament, după ce Iisus se lasă răstignit pentru răscumpărarea sufletelor noastre și scoaterea lor din păcat, apostolii și cei ce le-au urmat găsesc un loc manifest pentru bine, pentru frumos, loc plasat, de obicei, în transcendent, iar pentru echilibru, un alt loc pentru răul la fel de evident.
Dacă am mai puncta fie și numai faptul că marii gânditori găsesc de cuvință să plaseze cele două forme manifeste, bine-rău, în primul rând și în interiorul omului contingent, și că acestea, binele și răul, stăruie în conviețuire, fără a putea fi conceptualizate, oricare abordare capătă limpezime la nivelul faptelor umane.
Nu degeaba, în una din abordările anteriore, aminteam pasager (altfel poți face o teză de doctorat pe această temă) despre răspunsul lui Dumnezeu - Flacără în rugul aprins pe Muntele Sinai (munte menționat de mai multe ori în Cartea Exodului, precum și în alte cărți din Biblie, dar și în Coran) la întrebarea lui Moise: „Cine ești, ce să le spun celor de jos?” „Eu sunt cel ce sunt!”
Cu alte cuvinte, Eu sunt cel ce a făcut cerul, pământul, lumina (despărțind-o de întuneric), luminătorii, verdeața, animalele etc. și, desigur, omul.
Din facere, fapta, apoi de aici, adevărul factual, preluat de către filosofia modernă prin Wittgenstein. „Lumea este totalitatea faptelor și nu a lucrurilor, lumea este tot ceea ce se întâmplă” – a proclamat, reamintim, autorul în celebra sa lucrare Tractatus Logico-Philosophicus (1921).
Dar pentru ca fapta să fie faptă e nevoie de „putință” (termen specific teologiei), apoi conștiință și voință de sine (concepte formuate cu o limpezime aparte de către Hegel - ”Fenomenologia spiritului”, dar și Arthur Schopenhauer - „Lumea ca voință și reprezentare”, apoi Friedrich Wilhelm Nietzsche, „Așa grăit-a Zarathustra”-omul ca voință de putere, desigur, fiecare dintre ei, în felul său). În lumea contingentului decăzut, a raiului pustiu, omul de rând, sfios din fire, totuși, față de cei doi, cu teamă de Dumnezeu, rămâne în rândul său. Mai dă ici, colo, când și când cu nuca în gard, doar pentru ideea de prezență și nimic mai mult.
Cu alte cuvinte, stă în banca sa fără a se înghesui, hodoronc-tronc, în opinia publică, deși, la un adică, el poate fi cu adevărat putință, chiar putință cerească adusă pe târâmul pe care s-a născut.
Popoarele, prin putința lor și prin voința în sine, au schimbat soarta omenirii!
...Însă pentru ipocritul, râmă, spoială a vremurilor, oricare ar fi ele, evident, includem și pe cele de acum, putința aproape că nu există, nici ca formă, nici ca termen. El, spoitul, poate ca prostul, orice, convins oricum că depășește inepții și inepțiile politicului pervers, dintre care, cu onoare, face parte.
În același timp, pentru aceiași spoiți, conștința nu există sau, în cel mai fericit caz, ea se face prezentă în gargara periodică, de tip politicianist (să se facă, să se dreagă și să meargă...) la te miri ce microfon, la te miri care tribună, când e să aducă vorba, contextual, și de furtișaguri, și despre demnitate, și despre onoare, dar și despre progres!
...Că măcar de ochii lumii, poporul are nevoie de o starea de bine!
Na, Mărie, ca să vezi politichie! Furtișagurile, cu dibăcie, toți oricând și oriunde, le evită.
Păi cum altfel când cântă la același țambal și sug la aceeași gloabă, pe vremuri și ea un fel de mare doamnă?! Pe scurt, când madam limbric, când cap belit, pardon, chelit, dau cu demnitatea și onoarea de pereți, iese doar iz de pușlamale și din tanga, și din chiloții tip izmene.
Cât despre voința în sine, deocamdată zic să o lăsăm de o parte.
Conceptul lui Schopenhauer a fost echivalat, ca marii interpreți ai săi, cu lucrul în sine de la Kant.
Greu de spus, greu de înțeles, chiar și de cei ce știu, la propriu, carte!
Fraților, asta e situația, însă trebuie reținut că în povestea raiului pustiu, anumite chestiuni sunt sau pot fi și altfel. Depinde de noi! Despre o asemenea față a lumii și despre actorii ei vom vorbi în zilele viitoare.
Până atunci, să fim cu ochii în patru, să scărmânăm și să trecem împelițații prin ciur, altfel, în curând, ne vor ciurui ei pe noi!
|
