„Tămâie şi trandafiri” o carte de Emilia Stroe
Camil Petrescu, vorbind despre actul de creaţie literară şi despre autorul acesteia, spunea că „un scriitor este un om care exprimă în scris, cu liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă lui sau celor pe care i-a cunoscut...”.
Emilia Stroe se încadrează perfect portretului propus de cunoscutul scriitor român interbelic, din care am citat. Autoarea povesteşte întâmplări din viaţa personală, pe care le-a trăit nemijlocit, de la primele amintiri până în vacanţa dintre anul al II-lea şi al III-lea de facultate, dar şi întâmplări legate de oamenii în preajma cărora a crescut, s-a format şi s-a împlinit personal şi profesional. Povestea de viaţă a Domniei Sale trebuie crezută, cu atât mai mult cu cât autoarea însăşi este personaj, narator şi scriitor, păstrând de-a lungul volumului numele real, atât al său cât şi al celorlalte persoane devenite personaje: bunicii, părinţii, fraţii, rudele, colegii, prietenii, profesorii...
Toate aceste întâmplări autobiografice, care par a fi desprinse dintr-un jurnal ţinut de Emilia Stroe de-a lungul timpului, fac subiectul volumului al III-lea, intitulat „Tămâie şi trandafiri”, apărut în luna iulie, 2019, la Editura Armonii Culturale, Adjud, judeţul Vrancea, volum care completează romanul „Trecători prin Lumină”, primele două părţi („Pământul ca un râu” şi „Flori de iacint”) apărând în urmă cu câţiva ani la Editura Mira din Bucureşti.
Cartea despre care vorbim astăzi începe cu un cuvânt al autoarei, intitulat simbolic „Confesiune” ( ca un fel de Predoslovie către cetitoriu, întâlnită des în cărţile vechilor cronicari), unde Emilia Stroe ia în discuţie relaţia scriitor- cititor şi unde deschide câteva porţi spre lumea romanului, ca la final să-şi provoace cititorul spre lectură: „Te provoc şi te invit la lectură, o lectură gradată şi luminată de steaua imaginaţiei tale creatoare, cititorul meu drag, tainic partener nevăzut al gândurilor şi simţirilor mele”.
Lucru pe care, personal, l-am şi făcut, nu înainte de a aprecia în sinea mea aspectul grafic al cărţii şi scurta prezentare făcută autoarei de către editorul Gheorghe A. Stroia.
Titlul volumului „Tămâie şi trandafiri” conţine o metaforă a trecutului şi a prezentului , timpuri pe care le simţim îngemănate pe tot parcursul lecturii.
Acţiunea volumului al III-lea se petrece, în cea mai mare parte, în comuna Pietroşani, din câmpia dunăreană, în Bucureşti, unde autoarea urmează liceul şi facultatea, dar şi în alte locuri, pe unde eroii principali îşi poartă paşii mânaţi de destin.
... Suntem în vara anului 1952, la una dintre cele mai febrile munci agricole: secerişul grâului. Acelaşi seceriş chinuit, când ţăranul pleacă din noapte, cu toţi ai casei, la câmp, să recolteze grâul... Acelaşi seceriş chinuit, primitiv, când românul adună cu o mână mănunchiul de spice, iar cu cealaltă, mânuind secerea, îl taie de la rădăcină. În centrul întâmplărilor se află familia învăţătorului Petrică Ţena, tatăl scriitoarei. Alături de el stau: soţia Elena (născută Bazavan- un nume de rezonanţă în muzica românească postbelică), cei patru copii: Emilia, Marcel, Silvia, Lucian, şi nu în ultimul rând bunica Angela.
Muncile câmpului, pescuitul, obiceiurile legate de diverse evenimente din lumea rurală, tradiţiile creştineşti prilejuite de anumite sărbători religioase, toate îşi află locul cuvenit în paginile cărţii.
O atenţie aparte acordă Emilia Stroe instrucţiei şi educaţiei, procesului de învăţământ, în general, poate şi datorită faptului că tatăl său era cadru didactic şi se confrunta direct cu sistemul, dar şi formaţiei autoarei, aceea de profesoară de limba şi literatura franceză. Începând încă de prin 1955, cadrele didactice erau trimise la „reciclare”. Îndoctrinarea se făcea treptat, dar sigur. Materialismul dialectic şi istoric trebuia însuşit de omul nou al noii orânduiri.
Pagini întregi sunt dedicate amintirilor legate de primii ani de şcoală ai elevei Emilia, un copil bun la învăţătură, ambiţios, talentat, plin de iniţiativă, dar şi un fin observator al evenimentelor sociale pe care le parcurgea societatea românească în acei ani.
... Lumea satului se află într-un continuu proces de schimbare. Vechile orânduieli sunt înlocuite de altele noi, dictate de instaurarea orânduirii socialiste şi de schimbările structurale petrecute în rândul ţărănimii, odată cu cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti, după modelul sovietic. Sărăntocii satelor ajung în fruntea obştii, cu funcţii de conducere, personalul din învăţământ trebuie să meargă prin sat, din casă în casă, spre a-i convinge pe oameni să se înscrie în gospodăria colectivă..., atrăgîndu-şi astfel oprobiul sătenilor... Pe de o parte, oamenii de treabă, adevăraţii eroi care nu-şi revendică nici măcar propriile fapte de glorie; pe de altă parte, noii aleşi, nulităţile satului, care îşi asumă chiar şi rolul destinului; două entităţi aflate permanent într-o încleştare tacită, cu dese răbufniri ale celor dintâi, pe cât de îndreptăţite, pe tot atât de inutile, într-o lume în care curajul de a avea o opinie personală te trimitea imediat în rândul „duşmanilor poporului”.
Autoarea vorbeşte cu blândeţe despre aceste timpuri. Poate că, în opinia Domniei Sale, spiritul critic nu-şi mai are rostul. Sunt fapte care aparţin trecutului (pe care, oricum, nu-l mai poţi schimba) şi despre care s-au scris tomuri întregi. Copilul de atunci nu a perceput partea dramatică a întâmplărilor, ci partea frumoasă, pitorească a vieţii: anii de şcoală, serbările şcolare, examenele încununate de succes. Autoarea nu uită totuşi să ne vorbească, la un moment dat, despre amărăciunea bunicii Angela care este silită, până la urmă, să dea pământul la gospodăria colectivă.
Portrete memorabile realizează Emilia Stroe, poate şi pentru faptul că pe aceste persoane/ personaje scriitoarea le-a cunoscut direct şi foarte bine. Unul dintre cele mai reuşite este acela al bunicii Angela, o femeie extraordinară, o luptătoare, o româncă adevărată..., urmat de portretele părinţilor. Mama aduce pe lume pruncii, veghează la creşterea şi luminarea minţii lor; mama are în grijă întreaga gospodărie, asigurând cele necesare tuturor membrilor familiei. Această atitudine a mamei, în general, şi a mamei românce, în special, pare să vină din zările altor lumi, şi nu din cele pământeşti, iar autoarea Emilia Stroe a surprins cu talent această tentă cromatică. Mama este aceea care îi însoţeşte pe copii (Emilia şi Marcel) când aceştia dau examen la facultate şi tot ea este aceea care aşteaptă până noaptea târziu, să se afişeze rezultatele şi să aducă vestea cea bună copiilor rămaşi acasă, ţintuiţi de emoţii...
Pretutindeni, în carte, se întrevăd idei hrănite de atâtea ecouri, de amintiri, în care vocile auzite cândva reînvie în mod firesc. Este un fel aparte de a povesti, care ţine de originalitatea scriitoarei. Atât naraţiunea cât şi descrierea, cele două moduri de expunere, sunt folosite în egală măsură. Mai rar, dialogul sau monologul... Descrierea unor locuri dragi autoarei, ne trimite cu gândul la unele pagini sadoveniene.
„Tămâie şi tarndafiri” este o carte-document, o mărturie despre nişte timpuri trecute, la care ne întoarcem din când în când, pentru a ne umple sufletele de vraja şi parfumul copilăriei şi al tinereţii, vremuri ce nu se vor mai întoarce niciodată, sau cum spune editorul cărţii, Gheorghe A. Stroia, în cartuşul de pe coperta a IV-a: „O trilogie eveniment ce merită a fi citită, fie doar şi pentru sensibilitatea şi dăruirea cu care a fost scrisă, dar, în mod obligatoriu, pentru a ne îmbogăţi orizontul cu vremuri şi epoci despre care se spune că au fost şi despre care, din păcate, nu mai putem afirma cu certitudine că vor mai fi...”.
|
Domnita Neaga 10/5/2019 |
Contact: |
|
|
