Dialoguri oarecare - Semne de toamnă
_ Ce zi superbă, cer adânc, nicio urmă de nor și soare...
Ca de toamnă timpurie.
_ Adică?
_ A coborât, soarele, ce te uiți așa, ne privește cumva pieziș, uită-te când mergi spre vest în
amurg.
_ Păi, apune.
_ Totdeauna apune, deșteptule, numai că acum capătă o lumina spectrală surprinzător de
strălucitoare...
_ Tu ai întotdeauna de obiectat, ba e prea cald, ba e prea frig, ba e imposibil cu luminozitatea
asta, e anormală, “ce se întâmplă, dom’le, cu norii ăștia, sunt prea negri, periculoși, obositori și
ploaia asta nu mai stă” ziceai acum două zile și așa mai departe...Bucură-te un pic, ce dumnezeu
toată lumea îmbătrânește.
_ Ce-ți veni cu bătrânețea?
¬_ Azi dimineață mi-am propus să mă duc la piațeta improvizată de farmers în fiecare vara - fii
atent, nu s-a închis - să-mi iau cireșe canadiene, deci târzii, nu mai erau. Fructe, altfel, cu
prisosință, dovleci cât cuprinde știi cum e cu limba aia de lemn. Ori tu nu mai știi?
Și tu ești totdeauna surprins că mă enervezi. Ce-are-a face limba de lemn cu puterea de
acceptare...
_ Aha! Va să zică de acceptare era vrorba, nu de spaimele toamnei pe care tu le înregistrezi parcă
mai devreme și mai acut cu fiecare an?
_ S-ar putea. O anume rezistență la nou, noul, așa în general, dar cu totul surprinzător când
devine și ilogic, ar avea ceva valoare explicativă; uită-te și tu la pomi, au început să
îngălbenească deja, soare și ploaie se interferează cu temperaturi ciudate și dacă am curajul să
zic vara indiană își face apariția îmblânzind nopțile de 8-10 grade sau calmând pentru o zi-
două semnalele de la nord.
_ Și?
_ Și nimic...A venit toamna!
_ Eh, nu tocmai. A început, ea, școala, dar e numai un semn că și tot acest yo-yo climatic din
care nu se poate înțelege mare lucru indiferent cât de insistent se discută și despre care eu cred
că e un fel de sabie a lui damocles ori un drob de sare amândouă simbolice amenințări care
evident generează neliniște și chiar frică.
_ Devi pretențios.
_ Aș! Pur și simplu constat și poate pentru că vara a trecut prea repede...
_ Tot timpul trece prea repede.
_ ...și viața e prea scurtă, știu chestia asta, ce voiam să spun este că suntem grozav de aglomerați
informativ – cu povești ori știri reale – cu probleme personale sau adiacente, că am cam
îmbătrânit și nu numai noi, cu recapitulări inerente vârstei și nostalgii necesare (cred) și desigur
uităm să ne bucurăm chiar și de venirea asta rapidă a toamnei. Nu?
_ “Your head spins round on a Monday/ And tha daylights în your eye/ Haw you loughed and cursed tomorrow/ Now he’s standing by your side...”
_ Și mie îmi bați câmpii cu obiecțiuni scoase din memoria aia activă care nu ne dă pace, vorba lui
Chris Rea “September Blue” (asta e cântecul, nu?) ne pune în fața unei confruntări pe care
grozav ne-ar plăcea s-o evităm, dar suntem oameni ai zonei temperate și chiar cu dorințe
aberante avem nevoie și de toamne și de ierni, și evident de primăvară mai ales.
_ Păi, da!
_ Păi, nu. Pentru că semnalele astea venite dintr-o toamnă demult apusă ne rup de realul
imediat, uită-te și tu la splendoarea florală care încă ne înconjoară, respiră aerul purificat de
trimiterile nordice și chiar ascultă bătaia ritmică a ploii fie ea și prea deasă...Scoate nasul din
cărți, râzi cu puștii care se strâmbă la tine din school bus-ul pe care trebuie să-l aștepți să se miște
când vrea el, mă rog, ieși din mașină, din casă, din cuibărirea asta cârcotașă care-ți vorbește de o
toamnă care - ori cât ai vrea tu - n-a venit încă.
_ Și tu devii dintr-odată educativ...fără să ai idee.
_ Aha!
Toronto ON
|
Maria Cecilia Nicu 10/4/2019 |
Contact: |
|
|
