Poeme
O dulce așteptare promisă
Într-o lume pe muchie de cuțit echilibrul nu se taie,
tot mai des se-ntâmplă să cazi în taina împlinirii depline,
lumina-ți dăruie gustul fructului.
Din interior scapără flăcări ce aprind dorințele mute, timpul se joacă și focul arde tot ce a trecut în uitare.
Mirosul înoată în aburii cafelei, tristețea e ca o vioară plânsă pe corzi albastre în tremur într-o inimă cuprinsă de fior,
o dulce așteptare promisă.
Sub patima nopții înstelate încep aripi să prindă iubirea, o stare de îmblânzire a femeii norocoase,
naște viață din fructul oprit. Firescul mă pune întotdeauna la punct
De la o vreme călătoresc prin lume și n-o mai neg ajung în punctele ei vulnerabile, firescul mă pune întotdeauna la punct, frumosul singurătății prin multimi nu mă iartă, dar nici nu mă lasă plecat acasă.
Nu moare nimeni de prea multă plăcere un moment oportun trebuie folosit, scrisuil îmi rămâne ultima fotografie în detaliu în care las sufletul să rodească din amintiri.
Închis apoi între pereții interiori am învățat să-i ascult cu răbdarea pusă la încercare, dar am obosit, sunt cuprins de un somn nevinovat prin care visele vâslesc pe tărâmuri străine.
Mă închid în obișnuințe vechi de care nu pot să scap fără să lupt cu înfrigurare până capăt conștiința faptului împlinit prin forța lucrurilor pe care le determin zilnic ca un orb reperele de orientare într-un oraș al întunericului perfid. Pe o bancă-n parc
Odihnesc pe o bancă-n parc, tinerii se sărută, acum e timpul, el nu iartă pe nimeni, se crapă mugurii de înfrunzire, răbufnește din latență seva și e loc potrivit.
Oamenii trec și privesc veseli la năbădăioasele porniri discrete nu s-au pierdut în uitare și totul e un scenariu real, câțiva copii se aleargă pe alei și rârd cu subânțeles.
Plec și număr pașii până la stradă fac unele socoteli, consider că e bine cât m-am plimbat, trebuie să fac asta-n fiecare zi ca obișnuință.
Nu mă mai grăbesc, fac totul cu o măsură sincronizată ca un ceasornic pus să declanșeze desfășurarea normală a unui eveniment la care particip.
Clipele nu se opresc la o șuetă cu femeile, trec în fugă și le fură în fiecare zi câte ceva până le vine să nu se mai privească-n oglindă, dar nu rezistă și caută remedii.
Înțeleg că e o fugă de prezent, intâmplări nedorite se succed, de fapt alergi printr-un labirint, îi cauți necontenit ieșirea, dar o găsești prea târziu. Vreau s-ajung în capitală Trenul pleacă înspre sud vreau s-ajung în capitală, scârțâit de roți se aud să adorm nicio scofală.
Ne plimbăm pe bulevarde vizităm totul de-a valma, lângă mine sânu-ți arde și-l ating ușor cu palma.
Nu știu unde o să dorm poate mă inviți la tine, timpul curge uniform, sângele-n, valuri latine. între noi curbura zilelor îmbrac dorințele în haine de sărbătoare nu imită nimic totul se metamorfozează în dragoste
între noi curbura zilelor așteptăm cu încordare eu știu că ești pregătită demult pentru contopirea cu visul
n-am crezut că porțile se deschid când au fost puse zăvoare pe ascuns și nimeni nu știa de ele dar lumea are halucinante desprinderi spre mersul ei înălțător
privesc în depărtare orizontul și nu pot să-i desenez un contur îmi torn în cuvinte toate așteptările tu să le înțelegi la timp
nu ne împăcăm cu gândul altor posibilități și frăgezim împreună cărarea convinși tu vinovată de îndoieli eu împins de insistențe cu certurile schimbate între noi obosite de orgolii de unde bate vântul ai putea să-mi spui de ce porți pe umeri întunericul și nu-l fugărești călcându-l în picioare
el se lovește de ochii fiecăruia cu o furie oarbă pe care nu pot să o înțeleg
lumina îmi curge din ei fără lacrimi și nu pot să-i opresc să privească departele
de unde bate vântul vine praful și ierburile îl subțiază oamenii îi întorc spatele și nu se lasă orbiți
poți neglija întunericul din tine dar nu neglija lumina care îți călăuzește pașii.
drumul pe care mergi nu-i numai al tău dar vei ajunge singur unde trebuie și ești așteptat mă alcătuiesc din cuvinte
visul se întoarce în vis în gânduri dragostea frământată dospește până i se frăgezește miezul
viitorul rupe lacom din speranțe își pune pe masă pâinea coaptă și așteaptă musafirii
ușa rămâne deschisă
mă alcătuiesc din cuvinte și prin ele mă înalț în fiecare zi
urcă nestingherite-n poeme și-n umbra lor curg clipe încântătoare cu sunete de flaut
c-un ochi atent Dumnezeu privește-n tăcere și meditează la unele taine din creația sa. Pe puntea de trecere
Se culcă pe gânduri ca pe o pernă de aer, pe liniile paralele ale trecutului către viitor înalță vise cu niște zmeie spre cer.
Prinde în palme lumina și o răsucește și tulnicele răsună din munți, nopțile se văluresc după cursul apelor.
Mă trezesc diminețile și se așază-n brațe cu bucuriile razelor de peste păduri, să-mi șteargă fruntea ridată de temeri.
Pe puntea de trecere peste involuții ostașii grăbiți ai amiezii vor să odihnească dincolo de orizont,
nimeni nu se opune doar un sunet de corn anunță adunarea tuturor cailor pentru plecare.
În mine se naște un altul cu viitorul pe umerii goi ce aleargă pe drumuri suprapuse. ce nu se vede și nu se simte
gândesc și privirea-mi rămâne fixă încep cu o căutare-n memorie și fac legături între cunoștiințe
adaog ce știu și ce vreau să știu fac o sinteză din care să se nască forma logică de recunoaștere în care numerele și semnele capătă semnificații de întrupare abstractă
dincolo de ele Dumnezeu verifică tainele creației sale.
mă inființez în fiecare gând pe cele exagerate nu le selectez cu restul nu știu ce să fac poate scapără undeva o idee dar nu mă pierd în așteptare schimb mereu întrebările.
acum forțez necunoașterea până mai există până îi sar cercurile strâmte de pe rotundul împerfect.
găsesc că lumea nu e pe gustul meu e prea închisă-n geometrii
am tăcerea pusă sub cupole o explicație nu poate fi definitivă ce nu se vede și nu se simte este totuși la locul său ascuns de unde trimite semnale.
|
Nicolae Vălreanu Sârbu 10/1/2019 |
Contact: |
|
|