Povestiri din țara lui Andrei. Anul 1241 (partea I)
Preambul: despre ce țară a lui Andrei ar fi vorba ? Desigur, este vorba țara celui care în tradiția predecesorilor săi și în intenția de a mări numărul contribuabililor a invitat coloniști din diverse ținuturi (sosind în diferite perioade, inclusiv în timpul altor regi: germani, valoni, flamanzi, loreni, francezi, veleti, bisermini, pecenegi, cumani, jász, etc.). Deci regele maghiar András(z)/Andrei (al II-lea). Atunci cucerirea etapizată a Ardealului se finalizase (patru spre șase etape conform istoricului sas Ernst Wagner, fapt poate sesizabil ? din “urme” ale mutării prisăcilor din zonele temporare de graniță ? “Urmele” ar putea fi sesizate prin toponime: indragine/extragine/oronime/hidronime eventual ?).
În estul îndepărtat, din secolul al VII-lea, datorită conflictelor permanente dintre diversele state aflate pe teritoriul actualei Chine (amintim statul nordic Bei Song 960-1127 cu împăratul reformator Shenzong, înlocuit de statul Liao 907-1125 al Khitanilor turco-mongoli din Estul Manciuriei, la rândul său cucerit de Juchenii manciurieni din est din grupul Tungus care au constituit statul Jin 1115-1234; alte state: Nan Song 1127-1279, Dai Nanzhao în S-V la nord de Dai Viet, Tangut în Xi Xia, etc.) apar adevărați lideri tribali în rândul populațiilor mongole și turce de la nord de Marele Zid, ocupați cu furnizarea de mercenari statelor combatante. După conflicte inițiale pentru supremație, acești șefi tribali se unesc în 1206, proclamând un lider universal, Temurjin sau Genghis-Khan 1206-1227. Genghis-Khan pornește cucerirea etapizată a statului Jin, finalizată sub Ögedeď/Ögödei-Khan 1229-1241.
La est se constituie hanatele Chagataid sub hanul Chagatai-Khan 1227-1242 și al Hoardei de Aur sub Baatu-Khan 1227-1256/57. Este “răvășită” de timpuriu Persia, care după o perioadă de instabilitate și lupte va cunoaște o succesiune de Il-khani, primul fiind Hulagu/Hülegü 1256-1265 și după o oscilare între creștinismul estic denumit impropriu “nestorianism” și islam, manifestând chiar interes pentru alte culte (maniheism, budism), Il-khanii adoptă definitiv islamul în 1295. O perioadă, ei tolerează enclavele cruciate din Țara Sfântă, ținta primară fiind Siria și Palestina, iar cea vizată în secundar chiar Egiptul, sultanat puternic consolidat de (foștii sclavi)-mercenarii turco-cumani mameluci, din rândul cărora se impun sultanii.
În 1234 e cucerit regatul Georgiei, cad principatele rușilor 1237-1238, statul Kievean 1240 și e parțial afectat și Regatul Poloniei 1240, iar statele europene (inclusiv Polonia) sunt (re)atacate în 1241-1242, mongolii atingând pare-se chiar Elba. Decesul lui Ögedeď/Ögödei-Khan și în special disputele și chiar luptele dinastice de desemnare a noului Mare Khan stopează ofensiva în ciuda succeselor majore (devastate sau afectate în termenii statelor moderne actualele state baltice și ex-iugoslave, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria, Austria, poate Grecia, Turcia europeană, parțial Italia și Germania) și în consecință se ordonă retragerea generală în cursul anului 1242. Grosul trupelor în retragere pare a fi urmat cursul Dunării (malul drept ?), staționând în anul 1242 într-o zonă de șes (între Nistru-Bug sau dincolo de Bug ?), parte repornind apoi în Asia, cu excepția trupelor subordonate lui Baatu-Khan.
Ca răspuns la amenințarea mongolă, elita militară a soldaților-sclavi mameluci de origine turco-cumană îl răstoarnă pe sultanul Egiptului, impunând propriul sultan, remarcabilul reformator Baibar. Sultanul desfințează enclavele cruciate între 1268-1291 și se contrapune ofensivelor Il-khanilor mongoli ai Persiei, consolidând sultanatul Egiptului ca o putere regională (care în lupta contra Il-khanilor Persiei, a cruciaților, regatului Armeniei Mici și regatului Ciprului face alianțe strategice chiar cu hanatul Hoardei de Aur al lui Baatu-Khan. Această apropiere se realizează și pe considerente religioase).
Cuprins: În 1241 se dezlănțuie o ofensivă fără precedent contra statelor europene, cu ajutor și din est, de la marele Khan. Ea este urmarea unei stabilizări regionale a cuceririlor mongole din perioada 1236-1240.
În Transilvania de Nord, lideri ai ofensivei apar ca fiind Buri/Burin și Cadan, lideri ai unor trupe de semureni (confederați turco-mongoli ai mongolilor). Buri pretindea și el a descinde pe linie paternă din Genghis Khan. El pare să fi fost rudă (îl vom numi impropriu nepot de văr) al lui Baatu Khan (și documente ulterioare indică că bunicul lui Buri era frate cu tatăl lui Baatu-Khan, respectiv fii ai lui Genghis-Khan). Contemporan al evenimentelor, Piano del Carpini menționează că Buri(n) și Cadan erau nepoți ai celui de-al doilea fiu al lui Genghis-Khan, Chaghatai, având o poziție influentă în “ulus-ul” Chaghataid. Totuși, vom “relativiza” chestiunea astfel: se pare că numai Jochi, tatăl lui Baatu-Khan avea circa patruzeci de fii conform Rashīd al-Dīn, vizir al Il-Khanilor, redat de Sneath și Kaplonski. Nu doar anecdotic, se spunea pe timpul călugărului franciscan Van Ruysbroeck că numărul descendenților lui Genghis-Khan putea fi de circa 10.000-20.000 (?) de persoane (informație de asemenea preluată din Sneath și Kaplonski). În “ulus-urile/casele-domeniile” succesorilor fiilor lui Genghis-Khan (Jochi, Chaghatai, Ögedeď/Ögödei, Tolui) era o ordine cu subordonare strictă, militară, profund ierarhizată.
Armatele (hoardele) semurenilor turco-mongoli conduși de frații lideri (turco-?)mongoli Buri(n) și Cadan (nepoți ai lui Chaghatai) pătrunde în Transilvania, fie dinspre sud-est (pe cursul Trotușului), fie pe cursul Dornișoarei, călăuziți prin pasul Tihuța, apoi prin valea Ilvei. Se pare că ei ar pătrunde pe o cale și ar ieși pe alta. Sunt afectate zone întinse, fiind atacate în special cetățile și orașele. Sunt luați captivi un număr mare de oameni, practic ținutul fiind depopulat dramatic (în ciuda colonizărilor anterioare) și pare-se că se produc și rebeliuni locale. În teritoriul extracarpatic se face poate selecția captivilor, fiind păstrați și preluați cu precădere artizani, meșteșugari și mineri. E posibil ca un număr de răzvrătiți cu familiile lor să se fi asociat voluntar sau semi-fortuit trupelor lui Buri și Cadan.
Călugărul dominican André de Longjumeau îl informează pe călugărul franciscan flamand Willem van Ruysbroeck care întreprinde o misiune la Sarai și Karakorum între 1253-1255 de prezența “teutonilor” (de origine germanică) în regiunea Talas, în stăpânirea lui Buri. Van Ruysbroeck se interesează de soarta acestor germanici din Talas la liderii mongoli Sartoch (creștin, posibil fiu al lui Baatu-Khan) și la Baatu-Khan (fiul lui Jochi și nepot al lui Genghis-Khan). Deși pare-se nepot al lui Baatu-Khan (documentele indică relația Buri/Chaghatai ca nepot/bunic; Baatu-Khan era fiul lui Jochi și nepot de frate lui Chaghatai), insolent la adresa acestuia, dar nu în prezența lui, Buri este adus de oamenii săi în fața lui Baatu-Khan, își recunoaște insolența, pretextând că era băut, dar e condamnat la moarte și executat la cererea lui Baatu.
Execuția lui Buri pare a fi urmare a desemnării lui Möngke-Khan ca mare Khan. După cum arată sugestiv David Sneath și Christopher Kaplonski în “The History of Mongolia”, Global Oriental, 2010, decizia privind Buri este . Există o perioadă scurtă de circa trei ani ~1248…~1251 de dispute inter-dinastice, soldate cu rivalități, ciocniri, represiuni. Practic, posesiunile celor suprimați sunt redistribuite, cea a urmașilor lui Chaghatai mult diminuate, iar a urmașilor lui Ögedeď/Ögödei practic desfințate și reîmpărțite. Fii lui Genghis-Khan erau în ordine: Jochi, Chaghatai, Ögedeď/Ögödei (Mare Khan între 1229-1241), Tolui (regent între 1227-1229).
Cu permisiunea lui Baatu-Khan, Marele Khan Möngke transportă acești captivi la o lună de mers spre est de Talas într-un oraș numit Bolat/Bolad, unde exploatau aur și confecționau arme.
Interesau în mod deosebit artizanii, meșteșugarii, minerii. Este menționat aurarul/bijutierul Guillaume Boucher, un francez capturat în Regatul Ungariei, care realizase în Dadu/Khanbaliq (actualul Beijing) o splendidă fântână mecanică din argint cu un mecanism sofisticat și rafinat. Aurarul/bijutierul Guillaume Boucher fusese dăruit întâi doamnei creștine de rit estic (denumită impropriu biserica “nestoriană”) Sorqaqtani (soție lui Tolui și mamă lui Möngke-Khan, Kublai-Khan, Hülegü, Arigh Böke), apoi casei fratelui mai mic al Marelui Khan, Arigh Böke.
Par a fi fost afectate de invazie și Sighet, Baia Mare, Carei.
Actualmente, atrag atenția oiconime din Kârgâzstan (denumirile de sate) Karool-Debe, Engilchek, Korumdy, Bulan-Segettu din Issyk Kul; Korool-Döbö, Gidrostroitel, poate Keng-Bulun și Kemin în Chüi; Kara-Seget în Osh; Karool și Valakish în Batken. Corespondențe probabile: Carei (Nagykaroly), Sighetul Marmației, Szeged ?, Cehul și Sighetul Silvaniei, Cămin (Kálmánd/Kalmandi) și Corund (Satu Mare), Câmpulung la Tisa, poate Vlaha/Magyarfenez sau oraș Vlăhița/Szentegyháza.
Atrage atenția numele remarcabilului compozitor și dirijor Asankan Djumakmatov, personalitate de notorietate (corespondența cu Ciumești/Csomaköz/Shamagosh e neclară). Deși nu pare, ar putea fi dedus și deformat dintr-un nume originar germanic (conform antroponimului Schumacher), deși neclar.
O continuare pe acest subiect cât de curând.
Povestiri din țara lui Andrei. Anul 1241 (partea II)
Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară
“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie,
București 2017, ISBN 978-973-0-25915-5
Preambul: Când e vorba de Sighet, poate fi vorba de alte localități decât Sighetu Marmației și Sighetu Silvaniei ? Ar putea să fie vorba despre Szeged din Csongrád ? Primul act cunoscut de atestare a localității Sighetu Marmației este considerat actul de confirmare din 14 mai 1326 al episcopului de Esztergom acordat preoților de a strânge zeciuiala din Câmpulung, Teceu, Visk, Hust, Sighet.
Și totuși, în actul din 1231 dat de regele Andrei al II-lea (Documentul 211 în română și latină din lucrarea Roller -“Documente privind istoria României. Veacul XI, XII și XIII. C. Transilvania. Vol. 1 <1075-1250>”, Ed. Academiei RPR, 1951) e redat astfel: Textul lat. (transumpt din 1397) la Wenzel XI, p. 230-234 (actul prezintă semne de suspiciune conform Szentpéteri, Regesta, nr. 471).
Pare a fi descrisă actuala limită dintre județele Maramureș și Satu Mare. Denumirea pădurii Keykus se regăsește în oiconimul Chechiș-Maramureș; Maramors ar fi Mara; apa Nogyzor ar putea fi Săsar; monte Guthonchousa ar putea fi masivul Gutâiul; cele două râuri Mysuch ar putea fi Băița și Nistru care se varsă în Someș (Zomus din text), Bik e regăsit în oiconimul Bicău-Satu Mare, iar Cuplon în oiconimul Căpleni/Kaplany-Satu Mare (la sud de apa Crasnei). Atunci, așa zisa , căci lyguet/lyget semnifică luncă ar fi chiar zona de pe valea Marei cuprinzând Iapa, Valea Hotarului, Valea Cufundoasă, Lazu Baciului. Adică Sighetu Marmației (ori poate Câmpulung-la-Tisa ?). Altfel spus, Mogoslyget în actul din 1231. (Deși un Magosliget regăsim în Szabolcs-Szatmár-Bereg la granița cu Ucraina, descrierea din act corespunde Sighet. Corespondența Magosliget din Szabolcs-Szatmár-Bereg și Sighetu Marmației-Maramureș ori poate cu Câmpulung-la-Tisa ? ar merita poate să fie analizată mai în detaliu).
De asemenea, prin actul 198 datat 1230 din aceeași lucrare, Andrei al II-lea confirmă oaspeților teutoni (germani) din Satu Mare de pe Someș (sosiți anterior sub oblăduirea reginei Gisela/Keysla. Ar fi vorba desigur de regina Gisela, prințesă de origine bavareză căsătorită cu regele Ștefan în 996) mai multe privilegii și le dăruiește o moșie, vecină cu moșia lor. E vorba de o localitate de pe Someș, dar care anume ? Să fie chiar Satu Mare (Szatmárnémeti) ? Căci Carei (Nagykaroly) nu e efectiv situat pe Someș.
Cuprins: Să revenim la comparațiile neobișnuite cu sate din Kârgâzstan (în paranteză corespondențele ipotetic prezumate din România).
În district Kadamjay (reg. Batken, Kârgâzstan) regăsim oiconime oarecum “familiare”. Astfel:
în comunitatea Kotorma: sat Tamasha (Tămășești/Szilágyegerbegy -Maramureș pe pârâul cu același nume ? sau Tămașa/Almástamási-Sălaj ?), Kara-Oot (Odești/Vadafalva-Maramureș pe pârâul Tămășești ? sau Ortelec/Vártelek-Sălaj ?);
în comunitatea Alga: Shyrban ? (Șerbănești-Olt și Șerbești-Bacău ? Incert.);
în comunitatea Maydan: Karool (Carei/Nagykaroly-Satu Mare), Maidan - semnifică câmpie și în turcă și în avara din Dagestan;
în comunitatea Uch-Korgon: Valakish (Vlaha/Magyarfenes-Cluj), Kalacha (Călacea/Kiskalocsa-Sălaj și denumirea unui vechi sediu episcopal), Kaltak (Călata/Nagykalota Cluj), Boz ((Boju/Kolozsbós-Cluj);
în comunitatea Khalmion: Baymaala (Baia Mare/Nagybánya-Maramureș ?), Noogardan (Gârdani/ Gardánfalva- Maramureș);
în comunitatea Kyrgyz-Kyshtak: a. Byurgendyu ? (masivul Bârgău; Bârgăuani-Neamț ?).
În districtul Leylek din regiunea Batken, Kârgâzstan:
în comunitatea Jangy Jer (Csenger din Szabolcs-Szatmár-Bereg ?; Cărpineni/Csángótelep-Covasna ?): Jashtik (Jászfalva/Iașu-Covasna sau toponim din regiunea Jász), Arka (Árkos/Arcuș-Covasna ?);
în comunitatea Leilek: Leilek (Leliceni/Csükszentlélek; Bisericani/Szentlélek- Harghita; Lilieci-Bacău ?; Levelek din Szabolcs-Szatmár-Bereg ?), Ak-Terek (Teleac/Telekfalva-Harghita ?);
în comunitatea Sambula (Sâmboleni/Mezőszombattelke-Cluj ?): Andarak (Handalu Ilbei/ Ilobabánya-Maramureș ?), Iskra (Istrău/Esztró-Satu Mare ?), Communa (Comănești/ Homoródkoménifalva-Harghita).
Dar pentru Andarak avem și Hondol și Hunedoara din Hunedoara; Andorra-la-Vella din Andorra; Andoreti din Ossetia; Andar în Ghazni și Qarabagh din Afganistan; Anders-Andair/Andeer în cantonul Graubünden din Elveția; doar ca toponime (nu oiconime) Andorelva, Andorsjřen, Andorfjellet, Andortjernet în în ținutul Nord Tröndelag din Norvegia;
pentru Noogardan avem și Gărdăneasa din Mehedinți; Engordany din Andorra.
Interesant că formele oiconimelor din Kârgâzstan reproduc forme mai vechi ale oiconimelor din România: astfel Andarak-Andorra-la-Vella-Handalul Ilbei/Ilobabánya și Noogardan-Engordany-Gârdani/ Gardánfalva reflectă forme ale oiconimelor la momentul colonizării (despre multiplele corespondențe toponimice România-Andorra cu un cu totul alt prilej). Doar dacă Andarak nu ar fi expresia unor urme ale unei infiltrări pashto din Afganistan în Kârgâzstan (?). Deși de ce nu ar fi și invers (?), un transfer de populație din Kârgâzstan în Afganistan ?
Ca o opinie personală, ambele sunt oiconime de extracție indo-europeană/indo-iranică.
O continuare pe acest subiect cât de curând.
Povestiri din țara lui Andrei. Anul 1241 (partea III)
Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară
“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie,
București 2017, ISBN 978-973-0-25915-5
Preambul: Năvălirea mongolă are loc în timpul regelui Bela al IV-lea, fiul fostului “cruciat” Andrei al II-lea (Bela e coregent în ultima perioadă a domniei regelui Andrei ~1230-1235). Intențiile sale transmise Papei prin scrisoarea din 07.06.1238 de a cuceri/ataca (?) Bulgaria sunt anihilate de năvălire. Scrisoarea lui Bela al IV-lea din 18.05.1241 către Papa Grigorie al IX-lea arată dimensiunea distrugerilor pricinuite de mongoli și confederații lor turco-mongoli și deznădejdea cel cuprinsese pe regele refugiat la Zagreb la aflarea distrugerilor provocate regatului. Armatele conduse de Buri și Cadan au atacat în aprilie 1241 Transilvania și zonele adiacente. Buri apare ca lider al armatei din nord, ce afectează actualele Sălaj, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Szabolcs-Szatmár-Bereg. Legătura dintre Buri și Jochi, fiul lui Genghis-Khan (Jochi ocupă Kârgâzstan în ~1210) e neclară. Buri pretindea descendența pe linie paternă din Genghis-Khan (autori îl indică drept descendent/nepot din Chaghatai, fiu secund al lui Gheghis-Khan. Numele fiilor lui Ghenghis-Khan în ordine: Jochi, Chaghatai, Ögödei, Tolui.)
La ce servesc totuși aceste comparații toponimice (eventual antroponimice) între România și Kârgâzstan pe configurația actuală, la momentul actual ? Într-o analiză completă din Kârgâzstan (oiconime/extra și intragine; toponime: hidronime, oronime, alte nume de locuri; antroponime) ar indica o imagine relativă (o oglindire) a Transilvaniei de Nord și zonei adiacente ei relativă la momentul năvălirii din 1241-1242 (la retragerea trupelor principale din Europa Centrală, regatul Ungariei și Transilvania sunt iar devastate). O poziționarea a echivalențelor pe o hartă a Transilvaniei ar arăta traseul trupelor lui Buri din aprilie 1241. Evident, ar trebui excluse toate toponimele datorate implantărilor rusești (sunt mutați germanii de pe Volga în sec. XX, relocați în special în orașul Kant; mineri din Ucraina, inclusiv descendenți ai celor migrați sau relocați din Moldova și Transilvania, poate Timoc și estul Ungariei). Să fi fost vorba numai de artizani, meșteșugari, mineri ? Nu putem afirma cu certitudine. Vom continua comparațiile și în final (ultimele părți ale articolului) vom încerca scurte concluzii.
Cuprins: Să revenim la comparațiile neobișnuite cu sate din Kârgâzstan (în paranteză corespondențele ipotetice/prezumate din România). Interesant ar fi de stabilit și anii primelor atestări pentru dubletele de localități cu denumirile lor vechi (în România pare a fi mai ușor, în Kârgâzstan mai greu- populație pastorală). Reiau și pe cele din regiunea Batken.
În regiunea Osh, districtul Uzgen:
comunitatea Karool: sat Karool (Carei/Carei/Nagykároly-Satu Mare), Sheraly (Șirlău/Selő-Satu Mare. Incert.)
comunitatea Kara-Tash: sat Iyrek (Iuriu de Câmpie/Mezőőr-Cluj ?), Üngkür (Unguraș/Bálványosváralja -Cluj ?), Elchibek (Elciu/Vőlcs-Cluj ?), Yntymak (Unimăt/Újnémet-Satu Mare ? Incert.)
În regiunea Osh, districtul Kara-Suu:
comunitatea Kata-Taldyk: Kara-Sögöt ? (probabil ar corespunde Szeged-Csongrád ?)
comunitatea Otuz-Adyr: Furkhat ?, Yntymak-fostă Chechen Maala ?
În regiunea Osh, districtul Aravan (majoritate uzbekă):
comunitatea Allya Anarov: Sasyk-Üngkür ? (Sălsig-Maramureș ?+Unguraș-Cluj ?)
În regiunea Osh, districtul Nookat:
comunitatea Isanov: Cech-Döbö (Cehu-Silvaniei/Szilágycseh-Sălaj ?), Kojoke (Cojocna/Kolosz-Cluj ?)
comunitatea Kyzyl Octyabr: Borbash ?
În regiunea Osh, districtul Alay:
comunitatea Gulcha: Jyly-Suu (Gelu/Vadaspuszta-Satu Mare ?), Chakmak (Ciumești/Csomaköz/ Shamagosh-Satu Mare ?), Kurmanjan Datka (Cămărzana/Komorzán-Satu Mare ?)-Observație: Kurmanjan 1811-1907 e numele unei femei de stat locale din Alay, Datka e titlul (principesă)
comunitatea Uch-Dobo: Gejige (Gyügye pe Someș în Szabolcs-Szatmár-Bereg ?)
Oiconime în regiunea Osh, poate pe filieră cumană/onogură/jász: Yassi (Iași), Jazy (Iaz), Unkur, Kara-Suu (Carasa-Botoșani), Barak (Baratca-Neamț), Budaylyk (Buda), Akshar (Acățari-Mureș), Kalmatay (Călmățui- Hâncești, Rp. Moldova), Boston (Boșteni-Iași), Sokuluk (Socola Rp. Moldova), Dodon (antroponim).
Oiconime în Osh din posibile implantări recente: Kandava, Langar, Arbyn, Borbash.
În regiunea Talas, districtul Manas:
comunitatea Pokrovka: Balasary ?, Seget ? (implantări posterioare ?)
Oiconime în regiunea Talas, poate pe filieră cumană/onogură/jász: Kara-Suu (Carasa-Botoșani), Kaynar (Căinari-Rp. Moldova), Bekmoldo, Arashan (Orașul Nou-Satu Mare), Manas (Manasia-Buzău): Manas-erou național legendar kârgâz.
În regiunea Jalal-Abad, districtul Suzak:
comunitatea Yrys: Sasyk-Bulak (Sălsig/Szélszeg-Maramureș ?)
În regiunea Jalal-Abad, districtul Bazar-Korgon:
comunitatea Kyzyl-Ünkür: Kyzyl-Ünkür ?
În regiunea Issyk Kul, districtul Tüp:
comunitatea Taldy-Suu: Korumdu ? (Corund/Szilágykorond-Satu Mare ?)
comunitatea Chong-Tash: Jyluu-Bulak (Gilău/Gyalu-Cluj ?)
În regiunea Issyk Kul, districtul Issyk Kul:
comunitatea Kum’-Bel: Korumdu? (Corund/Szilágykorond-Satu Mare ?), Bulan-Segettu (Bălan/ Almásbalázsháza + Sighetu Silvaniei/Szilágysziget-Sălaj ?)
comunitatea Abdrachmanov: Karool-Döbö ?
Oiconime în regiunea Issyk Kul, poate pe filieră cumană/onogură/jász: Kara-Jal (Caragele-Buzău, Karajoli- muntele Olimp, Grecia; Qarajalu-Urmia, Iran), Karakol (Caracal-Olt), Cholpon-Ata (Ciolpani), Uch-Kaynar/Kaynar (Căinari), Kurbu (Corbu-Olt), Kuturgu (Cotorca-Buzău), Juuku (Jucu-Cluj), Jyrgalan (Jergălăi-Prahova. Incert), Chyrac (Ciocrac-Prahova. Incert), Barbulak, Korumdy, Birlik.
Oiconime din posibile implantări recente: Anan’yevo, Grigor’yevka (corespondențe între Prut-Bug).
În regiunea Chüi, districtul Kemin:
comunitatea Kok-Oyrok: Korool-Dobo ?
comunitatea Kyzyl-Octyabr: Sasyk-Bulak ?, Cholok ?
În regiunea Chüi, districtul Chüi:
comunitatea Ak-Beshim: Jangy-Jol (Csenger din Szabolcs-Szatmár-Bereg ?), Kalygul ?
comunitatea Iskra: Iskra (Istrău/Esztró-Satu Mare ?; Iscroni-Hunedoara ?)
În regiunea Chüi, districtul Yssik-Ata:
comunitatea Kenbulun: Kenbulun ? (Câmpulung la Tisa/Hosszúmező-Maramureș)
Oiconime în regiunea Chüi poate pe filieră cumană/onogură/jász: Cholpon (Ciolpani -Bacău), Chorgolu (Ciorogârla-Ilfov), Telek (Telega-Prahova din cuvântul propriu telek ?), Kara-Balta, Bekitay (Bechet-Dolj), Bukara (Bucura-Mehedinți), Kalmak-Ashuu (Călmățui-Hâncești, Rp. Moldova), Kardon (Cordun-Neamț), Manas (Manasia-Buzău), Toguz-Bulak (Tocuz-Căușeni, Rp. Moldova), Syn-Tash (Sintești-Ialomița ?), Arashan (Orășeni-Botoșani), Kemin (Cămin-Satu Mare).
Oiconime în Chüi din posibile implantări recente: Budenovka, Moldovanovka, Mramormoe, Sadovoe, Podgornoe, Romanovka, Zapadnoe, Zelenoe, Zarya, Mayskoe, Sarban, Rovnoe/Rovnoye (Rodna-Bistrița-Năsăud ?).
În regiunea Batken, districtul Kadamjay:
comunitatea Kotorma: sat Tamasha (Tămășești/Szilágyegerbegy -Maramureș pe pârâul cu același nume sau Tămașa/Almástamási-Sălaj), Kara-Oot (Odești/Vadafalva-Maramureș pe pârâul Tămășești sau Ortelec/Vártelek-Sălaj);
comunitatea Uch-Korgon: Valakish (Vlaha/Magyarfenes-Cluj), Kalacha (Călacea/Kiskalocsa-Sălaj), Kaltak (Călata/Nagykalota Cluj), Boz (Boju/Kolozsbós-Cluj)
comunitatea Khalmion: Baymaala (Baia Mare/Nagybánya-Maramureș ?), Noogardan (Gârdani/ Gardánfalva-Maramureș);
În regiunea Batken, districtul Leilek:
comunitatea Jangy Jer (Csenger din Szabolcs-Szatmár-Bereg ?; Cărpineni/Csángótelep-Covasna ?): Jashtik (Jászfalva/Iașu-Covasna sau toponim din regiunea Jász), Arka (Árkos/Arcuș-Covasna ?)
comunitatea Leilek: Leilek (Leliceni/Csükszentlélek; Bisericani/Szentlélek-Harghita; Lilieci-Bacău ?; Levelek-Szabolcs&Szatmár&Bereg, Ungaria ?), Ak-Terek (Teleac/Telekfalva-Harghita ?);
comunitatea Sambula (Sâmboleni/ Mezőszombattelke-Cluj ?): Andarak ? (Handalu Ilbei/ Ilobabánya-Maramureș ?), Iskra (Istrău/Esztró-Satu Mare), Communa ? (Comănești/Homoródkoménifalva-Harghita ?).
Oiconime în regiunea Batken pe filieră cumană/onogură/jász: Katran (Catranîc-Fălești, Rp. Moldova ?).
Unele toponime pot proveni pe filieră (proto-)bulgară (onogură), cumană, poate jász. Altele sunt de dată mai recentă.
Bulak e redat ca /izvor și e relativ frecvent (dar ar putea fi uneori și deformarea unui exonim ? Căci regăsim Sasyk-Üngkür și Sasyk-Bulak. Să fie Sasyk de proveniență onogură/protobulgară, variantă care nu poate fi exclusă, căci pâraiele Sary-Bulak și Kara-Unkurt izvorăsc practic din același munte și în Sary-Bulak se varsă Kara-gudzhir- conform oiconimului Cugir ? Aceste toponime sunt la nord de Naryn). Să reținăm că M. Comșa (conform K. Horedt) considera că mormintele de incinerație de sec. VIII-IX de pe cursul Mureșului (inclusiv din Cugir și Blandiana) ar aparține proto-bulgarilor/onogurilor turcici (?), opinie astăzi contestată. În zona Cugir avem (între altele) și urme toponimice de origine (veche-) turcică (pârâul Canciu, poate și Boșorog și Tărtăria; Moara și Gaura Turcului), pecenegă (Muntele și dealul Beșineu/Beșinău, de la denumirea satului Săcășel, în vechime Beșinău) și cumane.
Pot fi oiconimele relevante pentru studiul nostru de dată mai recentă și să nu aibă corespondență cu atacul din 1241 (și replica din 1242) ? Opinez că e relativ improbabil, căci relațiile dintre Hanatul Hoardei de Aur și entitățile statale din Asia Centrală se modifică după circa un secol și ceva (cca. 1400...1450). Atacuri tătare au loc până târziu (și spre 1700), dar cu scopul obținerii îndeosebi de răscumpărări și nu în mod special de înrobire. Pot proveni din tranzacții ale captivilor după atacuri ulterioare ? E o întrebare la care doar istoricii din Kârgâzstan ar putea răspunde. Ar putea fi aceste oiconime comune pe filieră cumană/onogură/(jász) ? Mai mult ca sigur că unele da, dar nu toate.
Cu certitudine genezele de popoare includ sinteze stranii. Aptitudinile, cultura, cunoștințele celor aduși cu forța îi ridica peste nivelul populației pastorale seminomade în mijlocul căreia se integrau. În plus, ei se integrează exact în momentul formării poporului kârgâz, ceea ce anula practic dezavantajul statului inițial (captivi: dar practic o situație imposibil de menținut într-o populație în veșnică pendulare pastorală).
Povestiri din țara lui Andrei. Anul 1241 (partea IV)
Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară
“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie,
București 2017, ISBN 978-973-0-25915-5
Preambul: Să revenim la documente și totodată să încercăm o schimbare de perspectivă.
Două scrisori pe care am putut să le consultăm relatează tulburări (pe care le caracterizăm drept majore) între 1241-1243/(1245 ?) în regatul Ungariei. Papa Inocențiu al IV-lea în 22.07.1243 scrie: . (Act 277. Textul latin la Theiner, I, p.188; Hurmuzaki-Densușianu, I, 1, p.217). Și regele Béla al IV-lea scrie în 07.09.1245 din Buda despre “seditiose gentis”: un neam răzvrătit, pare-se cu referire la Transilvania (Actul 281, textul latin la Theiner, I, p.229). Practic, cucerirea Transilvaniei fusese finalizată, dar cuceriții nu se dădeau încă învinși. În anul de grație 1241-43 nu era nici pe departe o chestiune de etnicitate, ci de a stăpâni sau a fi stăpânit. De ce nu (?), printre răzvrătiți puteau fi și din , urmași ai lui Tuhutum, din . Dar nu putem știi. Par să fi fost tulburări semnificative (Actul 277).
Alte informații le avem de la călugărul franciscan flamand Willem van Ruysbroeck, care amintește în cronica sa despre țara Pascatir/țara Bașkurților și neamul Illac: . Dar nu afirmă cu certitudine. Noi știm că suntem de origine latină, nu din zona Uralilor, dar dacă erau câteva grupuri nu din țara lui Asan, ci din Transilvania, migrate datorită asocierii cu turco-mongoli în 1241 (desigur, acești Illac puteau ajunge acolo și în cu totul alte circumstanțe. În turcă, pentru vlahi: iflak sau uilaghi) ? Van Ruysbroeck ridică el însuși doar un semn de întrebare, speculând mai degrabă.
Cuprins: Iată schimbarea de perspectivă: nu putem știi cât ar fi fost de probabil ca niște captivi ai turco-mongolului Buri să atribuie oiconime în Kârgâzstan. Dar dacă ar fi fost vorba de grupuri organizate militar care au devenit confederații lui ? Cum pot fi transportați un număr mare de oameni captivi fără riscuri și fără să scape pe o distanță atât de mare ? Cum se poate ca în câteva comunități din Kârgâzstan denumiri de sate să aibă corespondente în oiconimele din nomenclatorul “românesc” (pot fi desigur de o cu totul altă proveniență: onogură, post-avară, post-hunică ? etc.) din Transilvania și nu în denumirile maghiare ? Și cum de li s-a permis locuitorilor (presupuși “captivi”) în unele localități din Kârgâzstan să se așeze grupat ?
Faptul că s-au așezat grupat ar sugera că aveau statut de “confederați”, adică de oameni liberi. Personal, aș opta pentru ipoteza unei asocieri confederative și nu a captivității (numai că după cucerirea orașului Samarkand în 1220 sunt înrobiți peste 30.000 de meșteșugari, pe care Genghis-Khan îi distribuie între casele/domeniile fiilor săi, conform Sneath și Kaplonski).
Plecăm totuși de la ipoteza că ținuturile carpatice erau prea departe de centrele caselor/domeniilor liderilor mongoli, comparativ cu Samarkand. Ipoteza asocierii ar fi susținută și de menționarea de către Van Ruysbroeck a neamului Illac (poate ca oameni liberi ? În general, Van Ruysbroeck e riguros în informațiile sale. Totuși, într-o observație el afirmă că Bașkurții/Pascatir vorbeau o limbă asemănătoare maghiarilor: . La momentul actual, limbile fac parte din branșe lingvistice diferite: bașkurții vorbesc o limbă turcică acum și au aparență/aspect mongol/tătar. Dar și sursele bizantine menționau ducatul ardelean a lui Gyula, fiul lui Horca, nepot lui Tuhutum ca Turkia. El e botezat ortodox la Constantinopole sub numele Ștefan, iar călugărul care-l va însoți la întoarcere, Hierotheus este desemnat episcop ortodox de Turkia. Hierotheus fundează mănăstirea Veszprém în vestul Ungariei. Și Sarolta, fiica lui Gyula trece la ortodoxie. Cu certitudine erau și vorbitori de turcă în Transilvania: grupul kabarilor, subgrup al khazarilor, dar poate și alții ? Aceste informații le vom detalia cu un alt prilej).
Este clar și că armatele lui Buri și Cadan atacau pentru bunuri de preț. De asemenea, îi interesau exclusiv oamenii cu abilități, cu aptitudini, așa cum am spus: artizani, meșteșugari, mineri.
Interesau în mod deosebit artizanii, meșteșugarii, minerii. Este menționat aurarul/bijutierul Guillaume Boucher, un francez capturat în Regatul Ungariei, care realizase în Dadu/Khanbaliq (actualul Beijing) o splendidă fântână mecanică din argint cu un mecanism sofisticat și rafinat. Aurarul/bijutierul Guillaume Boucher fusese dăruit întâi doamnei creștine de rit estic (denumită impropriu biserica “nestoriană”) Sorqaqtani (soție lui Tolui și mamă lui Möngke-Khan, Kublai-Khan, Hülegü, Arigh Böke), apoi casei fratelui mai mic al Marelui Khan, Arigh Böke.
Pe de altă parte, asocierea confederativă a răzvrătiților cu turco-mongolii lui Buri ar fi întărită și de mențiunea destul de vagă din Edinburgh Encyclopaedia Vol. 6/pag. 255 (conform Lehner- „China in European Encyclopaedias 1700-1850”, Brill-2011) care arată că în sec. al XIII-lea anumiți creștini de rit grecesc au urmat armata mongolă, intrând în China dimpreună cu mongolii lui Kublai-Khan, unde li s-ar fi atribuit un teren cu scopul de a-și ridica o biserică specifică ritului propriu (dacă s-ar putea identifica locația bisericii ar fi deosebit de util). În cazul explicitat de Edinburgh Encyclopaedia Vol. 6/pag. 255 îmi pare a fi vorba despre o grupă auxiliară de confederați alani (sau alanlar: alani turcizați). Opinia mea este că aceștia participă la atacurile asupra teritoriilor extracarpatice și Bulgariei. Și János B. Szabó menționează (în contribuția sa din cadrul lucrării colective: Coordonator Atilla Zsoldos- “Oradea și Bihorul la sfârșitul epocii Arpadiene. Studii despre istoria țării Bihorului 3”, Tanoda & Varadinum, Oradea 2017) trecerea fortuită a comitelui Aristald împreună cu 600 de ostași ai săi (ei apărau trecătoarea și localitatea minieră Rodna) în subordinea mongolilor (după cucerirea Rodnei. Rodna rezistă unui atac inițial, dar e cucerită ulterior).
În plus, după atacul din aprilie 1241, turco-mongolii se retrag undeva dincolo de munți, dar așteaptă sosirea grosului trupelor din Europa Centrală, care revenind în 1242 răvășesc dinnou Ungaria și Transilvania. Presupunem că nu se puteau împovăra cu un număr mare de oameni pentru a-i transporta pe uscat în ținuturile natale. Depopulările din Ungaria și Transilvania ar proveni din relocarea unui număr mare de oameni în ținuturile extracarpatice și ulterior prin colonizările fortuite efectuate de hanul turco-mongol Noghai (și după campania din anul ~1281 ?).
Dar dacă ar fi fost vorba și de acei răzvrătiți (militari cu familiile lor) care, trecând munții ar fi devenit confederați ai lui Buri și Cadan ? Sursele vechi vorbesc în sec. al XIV-lea despre un prinț tătar/ turcoman creștin, Demetrius Princeps Tartarorum 1360-1380 undeva la est de Prut sau Nistru (Bugeac ori Cetatea Albă ?), de la care se presupune că ar proveni unele însemne creștine (?) în caractere arabe găsite în mormintele primilor domnitori moldoveni. Și Șt. Ștefănescu îl menționează alături de Kutlug/Cadlu beg de Crimeea și Hadji/Caizi beg. Ce descendență să fi avut el ?
În lupta contra lui Ștefan Uroș al III-lea al Serbiei din 1330, țarul Mihail al III-lea Șișman are în armata sa corpuri de oaste de tătari, iassi (sau Jász ?), valahi (ultimii ai lui Basarab I). Tătarii sunt din grupul celor rămași după hanul Noghai sau cumva alții ?
Cert este că turco-mongolii lui Buri și Cadan se retrag spre Asia Centrală în 1242 sau 1243, lor alăturându-se posibil răvrătiți din Transilvania care i-ar fi urmat în calitate de confederați (oameni liberi). Iar pentru cei considerați de “valoare” (care prezentau interes economic), cum ar fi grupul teutonilor din Talas deplasați ulterior într-o localitate denumită Bolat/Bolad la o lună de mers spre est din Talas, această captivitate o presupunem una de “mătase”, căci puteau obține facilități (posibil în final chiar libertatea).
Actualmente, în Beijing, vis-a-vis de moscheea Niujie există o pictură murală în care sunt reprezentate cele 56 de grupuri etnice din China. Femeia kârgâză este îmbrăcată în galben și roșu, cu opinci, deasupra opincilor cu un mic simbol în patru culori: roșu, galben, verde, albastru. Bărbatul pare a cânta din fluier, poartă deasemenea opinci, deasupra opincilor același simbol roșu, galben, verde, albastru. Brâul său e roșu, iar la pălărie poartă o panglică violet.
Un handbalist ruso-spaniol de origine kârgâză, cetățean spaniol, se numește Talant Mushanbetovich Dujshebaev. Poate avea numele său vreo legătură cu oiconimul Deușu din Cluj ?
Două întrebări desigur se impun. De ce Willem van Ruysbroeck speculează asupra identității Blachilor, asociindu-i unui ipotetic popor Illac din proximitatea Pascatir/Bashkurților ? Iar a doua: pe ce criterii se asociază popoarele sau segmentele de popoare, altfel spus, de ce s-ar fi asociat răzvrătiții cu turco-mongolii lui Buri ? Pentru că să recunoaștem, afirmația pare (la prima vedere doar) nu chiar tocmai logică.
Câteva lucrări sunt clasice (dar oarecum puțin cunoscute sau popularizate) care aduc destulă lumină în chestiunea originii poporului român. Una este scrisă de domnul De Peyssonnel, apărută în 1765, la Paris sub titlul: "Observations historiques et géographiques, sur les peuples barbares qui ont habité les bords du Danube et du Pont Euxin". A doua aparține dlui. Constantinescu, apărută în plin război, în 1943, evident carte de propagandă de război, dar bine scrisă și se numește "Originea și expansiunea românilor. Privire istorică". În rezumat, dl. De Peyssonnel arată că poporul român trebuie privit ca un amestec complex de romani și greci cu daci, geți, gepizi, iazigi, sarmați, saxoni, goți, huni, avari, slavi, paținachi (pecenegi), turci și alte popoare barbare și septentrionale care s-au succedat și au ocupat țările române. Dânsul arată că românii sunt cunoscuți în istoriografia veche sub nume diferite, geografice sau ale unor popoare turanice, cu care ei au conviețuit și s-au aliat. Acesta pare de altfel punctul de vedere de departe cel mai pertinent pe care l-am găsit în istoriografie. Al doilea punct de vedere este al dlui. Constantinescu, care insistă că baza etnică a poporului român este cea tracică, în amestec cu popoare iranice, celtice, ilirice, peste care s-a imprimat sigiliul Romei. Este un punct de vedere care se opune tezei latinității pure. Aici intervine și influența hunică, care transbordează în stânga Dunării un număr mare de locuitori ai fostului Imperiu Roman (și a succesorilor săi). Și mai este desigur lucrarea dlui. Romulus Seișanu, "România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic și economic" din anul 1936, tipărită la București, care trece în revistă toate informațiile pertinente de care dispuneam atunci și acum. Cam acestea ar fi în mare de spus despre originea poporului român.
Și-atunci cum se amestecau sau pe ce criterii se asociau triburile și popoarele ?
În mod normal, atunci când aceste amestecuri nu erau fortuite, rezultat al unor campanii militare și ele erau dictate de necesități de protecție în fața unui pericol previzibil sau pe timp de pace, pentru a constitui o forță puternică, criteriul din vechime era cel al zeităților venerate, iar uneori al strămoșilor comuni pentru ginți. Deci, nu criteriul de limbă era cel care dicta cu prevalență, ci zeitatea venerată. Atunci când aceste amestecuri erau fortuite, mai ales în perioada evului mediu, când creștinismul se răspândise și devenise religie receptă, criteriile anterioare se estompau și nu mai contau, pentru că practic se retrasa o nouă linie și o nouă istorie, unde fie se combinau zeitățile anterioare, fie se prefera una a grupului majoritar. Dealtfel, dificultățile legate de cucerirea altora era de acceptare a zeităților cuceriților, aceasta semnificând uneori și o acceptare a noului statut de către cei cuceriți și semnificând de fapt o unificare a panteonului și o relativă reconciliere în cadrul societății prin statuarea unui status-quo social. Ulterior, în spațiul european al fostului Imperiu Roman s-a generalizat creștinismul, în celelalte ținuturi (nordul Africii, Orientul Mijlociu și Anatolia, care au dat teologi de seamă) acesta cedând masiv terenul în fața Islamului (cu excepția unor minorități creștine și enclave statale reduse teritorial).
Atunci ce puteau avea în comun turco-mongolii lui Buri cu răzvrătiții transilvăneni ? Câteva elemente de legătură par viabile: cu poporul kârgâz am putea avea unele elemente de ad-strat provenite din fondul cuman de grai turc oguz (posibil grai “franca”, de intercomunicare la momentul năvălirii în 1241, cel puțin în spațiul extracarpatic; poporul kârgâz e un popor turco-mongol de limbă turcă), iar dacă înglobau și elemente din tribul önngud aproape complet creștinat, depinzând de Biserica Estului cu patriarhia la Seleuciua-Ctesiphon cu onogurii. Önngud puteau fi deci un trib deci practic identic (în oglindă) cu “proto-”bulgarii onoguri, dar de limbă turcă oguz (ca presupunere). Atunci asocierea onoguri (vorbitori de turcă oghur/”ciuvașă”) cu önngud pare viabilă (se presupune că onoguri ar fi fost pe cursul mijlociu al Mureșului în sec. VIII-IX). Cu uzbecii amestecați cu kârgâzii avem în comun și fondul genetic și poate elemente de ad-strat de la populația uzilor (turci care înglobau iranici turcizați, alanlar. Conform oiconim Valea Uzului-Harghita. Sunt și alte oiconime provenite de la uzi în România și Rp. Moldova, dar nu vom mai detalia. Referitor la limbile turcice, în interiorul celor două ramuri lingvistice ele sunt practic cvasi-inteligibile, considerabil mai mult decât limbile neo-latine sau grupul slav spre exemplu).
Istoricul John Fine arată din sursele istorice că după năvălirea mongolă (între 1236-1242) și dezintegrarea Imperiului stepei cumane, cumanii apar în număr mare la sud de Dunăre. Alții sunt așezați și în cele două regiuni din Ungaria, Nagykunság și Kiskunság, unii se disipează în spațiul extracarpatic, iar jász-ii sunt așezați în regiunea cu același nume din Jász-Ungaria (ținutul are corespondențe toponimice în județele Iași și respectiv Bălți).
Ce fond ancestral are poporul kârgâz ? Cei de pe Valea râului Yenisei sunt descriși în secolul al II-lea de sursele chineze ca având părul roșu, pielea albă și ochii deschiși (verzi sau albaștri). Apar sub numele de Jiankun. Sunt dominați pe rând de gökturci, de uighuri, kushani și turco-mongolii khitani (care alungați din regiunea Beijing de Jucheni, s-au relocat în apus, suprapunându-se peste kârgâzi). Apoi ei cad sub dominație mongolă. Din punct de vedere genetic (R1a1, Y-DNA) se apropie de tadjici, care sunt indo-iranieni, dar kârgâzii sunt un popor “amestecat” cu mongoli și turco-mongoli și de limbă turcică.
Cam acestea sunt datele. Putea fi asocierea posibilă ?
Acum, o altă întrebare și alt posibil răspuns: unde am regăsi urmele minierilor din Rodna (în săsește Rodne/Rudne, maghiară Radnabánya sau Óradna/Rodna Veche) și a altor germanici: captivi sau confederați ? Iată un posibil răspuns. Dar să revedem informațiile: diplomatul călugăr franciscan Van Ruysbroeck e informat de către călugărul dominican André de Longjumeau de prezența germanicilor la Talas (Kârgâsztan) în ulus-ul lui Buri. Marele Khan Möngke transportă acești germanici la o lună de mers spre est de Talas într-un oraș numit Bolat/Bolad, unde exploatau aur și confecționau arme. Localitați cu particula finală Bulak sunt multe în Kârgâzstan.
Și totuși, într-o zonă cu exploatări aurifere în triunghiul dintre localitățile din Kazahstan Chilik-Charin-Kegent regăsim patru mici localități Rodnik (Rodnik Uyenke-Bulak; Rodnik Kayrakty-Bulak; și dubletul identic Rodnik Bir-Tusken conform Rodna-Bistrița Năsăud). La est sunt masivele Syugaty (vârf 1754 metri), Bala-boguty (1638 metri), Ul’kun-boguty (1816 metri) cu observația că e o localitate Syugaty în Kazahstan, la granița cu Kârgâzstan puțin mai la nord de Bishkek (fost Frunze). La sud de localitatea kazahă Kegent și la est de Karkara, în proximitatea graniței cu Kârgâzstan regăsim masivul Kopyl (vârf 4056 m). Pentru aceste toponime avem posibile corespondențe și în Maramureș: Rodina (pentru munții Rodnei, localitatea Rodna-Bistrița Năsăud și Rodnik-Kazahstan), Ocna-Șugatag și Sat-Șugatag (pentru Syugaty), Copalnic (pentru Kopyl), Bala-boguty, Ul’kun-boguty (poate Nyirbogát). Pentru Charin (poate Ciornei-Neamț ?), Chilik (Chilii/Chilia-Neamț ?), Karkara (Cracăul Negru/Crăcăoani Neamț ?).
Practic pe râul Chilik se găsesc și două localități denumite Gigant și Malybai (să fie deformări ale denumirilor fortificațiilor teutone Marienburg și Noilgiant ? Cavalerii teutoni s-au instalat în Țara Bârsei la 1211 și au fost expulzați la 1225). Dacă răspunsul ar fi da și aceste localități aveau (și) populație săsească la 1241, atunci despre acești germanici ar putea fi vorba în relatarea lui Van Ruysbroeck. Și localitățile denumite Karool/Korool din Kârgâzstan puteau fi întemeiate la 1241 de germanici (acum amestecați evident cu populația locală).
O mină de aur s-ar găsi actualmente între masivele Ketmen’ și Kara-Tau, în bazinul hidrografic al râului Kegen.
Două localități Frunze se regăsesc și la nord de Alma-Ata (Frunză e antroponim și în Rodna, dar și numele unui revoluționar rus de origine transnistriană; toponim Frunzeni-Neamț ?), precum și un Kaztsika ori un Kasyk (legătura cu Cacica-Suceava predominant locuit de polonezi să fie improbabilă ?), un Kamenka și un logic turcic Karaul (avem cătunul Caraula lângă Vicovul de Sus: în turcă semnifică strajă sau pază), Dzhalanash (Ciolănești-Teleorman ? Turcic ?), Lugovoye pe apa Kuragata (Nyirlugos ?) la N de masivul Chungur (3053 metri), Otar ? (Hotarele-Giurgiu ? Mai logic e Hoteni-Maramureș), Saty ?, Chalkudy-Su ? (Bengești-Ciocadia-Gorj ? Pare turcic.).
În partea chineză, zona uighură, la granița cu Kârgâzstan și Kazahstan (provincia Sinkiang) regăsim: Sugetlik Mazar puțin la V de Uch-Turfan, Jorga (la S-V de Bai; conform Iorga-Botoșani ?), Chilan, Konak (Hanu Conachi-Galați ? Toponim cumanic ?), Tokai (la N-E de Ak-Su), Mosh Tokai (lipit de granița cu Kazahstan), Tekes (oraș și râu), Korlak ?, Tanchu pe Ili (Tonciu-Bistrița Năsăud ?), Kuldja ?, alt Tokai, Zaratik, Issaki, Tudan Yuz, Dolan Yuz, Dakal și Dakhan ?, Lampe ?, Jigde Bulak, Jigde-Kök la nord de masivul Ishkan, Jera Jigda (Jidvei-Alba ? Ițcani-Bacău ? cartier și gară în Suceava ?), Lisha, Ibrowa Dawan (Ibru-Alba ? sau Nyiribrony ?), Kasan Tokai, Buran la N de Shayar, Kobsak ?, Supun Bulak, Akche, Som Tash ?, Zembil Bulak, Kaprek Bulak, Ochak Bulak, Kara Teke pe apa Chakmak, Raskale și posibil și altele. Cu excepția toponimelor Rodnik (munții Rodnei sau/și Rodna-Bistrița Năsăud) și Tokai (conform Tokaj pe Tisa în Borsod-Abaúj-Zemplén), pentru celelalte prefer să nu exprim certitudini absolute.
Povestiri din țara lui Andrei. Anul 1241 (partea V)
Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară
“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie,
București 2017, ISBN 978-973-0-25915-5
Preambul: Să revedem datele așa cum le-am reconstituit și pe baza a ceea ce cunoaștem la momentul actual, din informațiile cronicarilor și istoricilor. E cucerită Georgia în 1234. Baatu Khan, în fruntea unei forțe militare de ~150.000 de călăreți pornește în 1236 un atac concertat la vest de Urali. Sunt cucerite succesiv: 1236 hanatul (“proto”)bulgarilor de pe Volga (de grai turcic oghur), 1236/1237 hanatul Kipceac (cumani estici), 1237 /1238 principatele rușilor (Riazan, Moscova, Vladimir, Suzdal, Tver, etc.) rând pe rând, apoi stepa dominată de cumani. Atacul se reia în 1239 cu ajutor din est (de la Marele Khan Ögedeď). Sunt cuceriți 1239-1240 alanii, 1240 cade Kiev, sunt devastate 1240 Polonia, 1241 Silezia, este atacat 1241 regatul Ungariei (trupele maghiare învinse în bătălia de pe râul Sajó).
Coloanele mongolilor și (turco-)mongolilor atacă statele central-europene, dar la aflarea morții Marelui Khan Ögedeď se dispune replierea generală în 1242 în ciuda succeselor. Motivele sunt legate de dispute privind succesiunea dinastică, declanșate mai mult sau mai puțin chiar în timpul lui 1242 și care se reiau ulterior mai acut între 1248-1251, soldate cu lupte și chiar suprimări totale (Ögedeď) sau parțiale (Chaghatai) ale domeniilor sau “caselor” (“ulus”) perdante.
Coloanele năvălitorilor devastează iar în retragere ținuturile. Se pare că grosul armatelor în retragere ar fi urmat cursul Dunării, dar coloane de călăreți puteau urma și cursurile afluenților ei. Se pare că staționează o perioadă într-o zonă de câmpie (Nistru-Bug ?) și pleacă în primăvara lui 1243. Nucleul trupelor lui Baatu Khan se instalează la Saraď. Celelalte se retrag în Asia Centrală și Orientală.
Documente ale epocii informează despre tulburări interne asociate năvălirii. Și am presupus că răzvrătiții s-ar fi asociat corpului de armată condus de Buri (în calitate de confederați).
Pe de altă parte, între 1360-1380 creștinul Demetrius Princeps Tartarorum este amintit ca lider tătar alături de Kutlug/Cadlu beg de Crimeea și Hadji/Caizi beg. Probabil că el aparținea Bisericii Estului (nestoriene). Se știe că Biserica Estului cu patriarhia la Seleuciua-Ctesiphon avea misionari între triburile mongole și turco-mongole, deci e probabil ca Demetrius să fi ținut de această Biserică (denumită impropriu “nestoriană”).
Era posibil ca răzvrătiții din Ungaria și Transilvania să se fi asociat cu turco-mongolii, ulterior parte din ei deplasându-se (și) în Kârgâzstan ?
Există un popor turcic care trăiește pe cursul fluviului Yenisei, denumit Khakas (exonim). Mai erau numiți Khongorai/Koorai. Etnonimul lor e Tadar. Sunt cei rămași poate din poporul kârgâz pe cursul fluviului Yenisei. Acei Khakas stabiliți în Manciuria (China) sunt numiți Fuyu Kyrghysz.
Și atunci, dacă acest amestec s-ar fi produs, de ce nu am avea urme și la noi ? În județul Iași, pe lângă un cu totul neașteptat Covasna, există și localitățile Tătăruși și Tungujei. Tungujei duce cu gândul la Siberia și Tibet (statul Tanguts), dacă nu ar exista și un Tengușevo în Republica Mordovia (Rusia).
Și-atunci ?
Cuprins: Să revedem datele comparative pe care le avem cu Kârgâzstan. Cele mai evidente sunt cele din regiunea Batken și reținem: Tamasha, Karool, Valakish, Kalacha, Kaltak, Boz, Baymaala, Noogardan, Byurgendyu, Jashtik, Arka, Leilek, Sambula, Andarak, Iskra.
Acestea par a fi cheia problemei.
Asemănările par la o primă vedere evidente. Oare totuși să se fi produs asocierea răzvrătiți-(turco-)mongoli și implicit și amestecul ? Dacă răspunsul ar fi ferm da, ar fi destul de interesant. Am presupus că se putea invoca ca element comun ascendența cumano-onogură(-jász). Evident, la rândul lor răzvrătiții erau un amestec complex.
Concluziile ar părea simple, dar nici pe departe nu sunt. Ce aport ne aduce cunoașterea unor evenimente trecute mai în detaliu decât sunt ele relatate câteodată de autorii contemporani lor ? Mai ales dacă această cunoaștere este deductivă și indirectă ? O astfel de cunoaștere poate servi la edificarea unei construcții teoretice, dar care este de fapt realitatea ?
În anul 1241, relațiile dintre state se exprimau în termeni clari, suzeran versus vasal. În ciuda jurămintelor de vasalitate și în ciuda tributului plătit, adesea conflictele armate izbucneau din nimic.
Și atunci, ce interesează din aceste comparații neobișnuite cu o zonă îndepărtată ?
Pe noi ne-ar interesa eventuale informații contemporane din arhivele mongole și chineze asupra acestor (presupuși) confederați ai lui Buri, integrați apoi în masa populației turco-mongole. Și poate un studiu asupra toponimelor și antroponimelor, ca și elementelor locale de cultură (legende/mituri locale).
Ce presupunem că au adus acești confederați (precum și valoroșii “teutoni”) culturii locale kârgâze pe ansamblu ? O muzică cu sonorități deosebite. Ar fi purtat tradiția vestică a trubadurilor care în acele ținuturi cântă despre eroul legendar Manas. Și desigur un sânge aprins (“seditiose gentis”- “neam răzvrătit”), capabil de schimbări politice dese la Bishkek (capitala Kârgâzstan).
Societatea kârgâză este descrisă de profesorul Gullette de la Cambridge (David Gullete- “The Genealogical Construction of the Kyrgyz Republic. Kinship, State and ”, Global Oriental, 2010) drept una bazată pe jeti ata și sanjyra (hărți genealogice) și pe organizare în uruu (trib) și uruk (clan). Deci una cu o identitate bine conturată. O altă lucrare care a stat la baza analizei noastre este scrisă de Sneath și Kaplonski și este o Istorie a Mongoliei (și implicit a mongolilor).
Concluzionând, sunt aceste “compatibilități” toponimice rezultate în urma campaniei mongole și turco-mongole din 1241-1242 și a cooperării răzvrătiților cu corpul de armată al lui Buri ? Sau “compatibilitățile” provin mai mult dintr-un fond comun cumano-onoguro(-jász) ? Doar un studiu mult mai detaliat poate deosebi cu certitudine coincidențele de corespondențe.
O scurtă observație și asupra traseului pe care trupele secundare ale liderilor Cadan și Buri au intrat in Transilvania. Szabó B. János arată fără echivoc în lucrarea anterior citată faptul că grosul trupelor mongole au intrat în regatul Ungariei pe la Poarta Rusă (adică pasul Verețki). Noi ne vom referi exclusiv la traseul trupelor ulus-ului lui Cadan (lider) și Buri (fratele său, adjunct). Cadan pare să fi intrat prin pasul Oituz. Loviturile sale sunt mai dure și acolo unde întâmpină rezistență reacția soldaților săi este extrem de violentă. Buri urcă prin nord (am presupus inițial pasul Tihuța, adică pe cursul Dornișoarei și al Trifonului, apoi pe cursul Bârgăului: în dreptul cătunului Teșna există cătunul Tătaru, ambele ținând de Poiana Stampei, dar ulterior am revăzut total traseul) și presupunem că pătrunderea prin nord s-a făcut urmând cursul Moldovei din aval spre amonte, apoi în dreptul actualei localități Benia urmând cursul celor două pârâuri Tătarca (unul afluent al Moldovei, altul afluent al Bistriței Aurii), atingând cursul Bistriței Aurii în dreptul actualei localități Cârlibaba. Probabil au ales să meargă în amonte și nu în aval, dar imediat la Rotunda, au pătruns prin Pasul Rotunda (Rodnei), posibil apărată de o mică trupă de germanici din Rodna (pe care i-au înfrânt), urmând cursul Someșului Mare în aval. Așa presupunem că au ajuns la Rodna, unde au supus trupele comitelui Aristald cu cei 600 de ostași ai săi, care li s-au asociat fortuit. Unele informații sunt preluate de domnul Szabó B. János (în contribuția sa din cadrul lucrării colective: Coordonator Atilla Zsoldos- “Oradea și Bihorul la sfârșitul epocii Arpadiene. Studii despre istoria țării Bihorului 3”, Tanoda & Varadinum, Oradea 2017) din analele orașului Friesach din Carintia, oraș care avea relații comerciale cu localitățile din Ardeal și Ungaria. Domnul Szabó B. János menționează lider al atacului împotriva Rodnei și Bistriței pe Cadan. În această situație, Buri pare a urma un traseu mai spre nord. Putem presupune și că pe drumurile de munte, trupele se împărțiseră, căutând cursurile pâraielor și trecătorile de intrare, iar conducătorul trupelor era Cadan, iar Buri adjunct. Persist în convingerea că trupele lui Cadan intră prin pasul Oituz, iar cele ale lui Buri prin nord, pe cursurile Someșului și Tisei.
O observație: Buri pare ceva mai puțin violent decât fratele său Cadan, poate și pentru faptul că unii supuși ardeleni și ai comitatelor din nord par a prefera supunerea și eventual spolierea. De fapt, trupele lui Cadan făcuseră raiduri și în sudul Dunării, dar orașele țarilor bulgari acceptă în general spolierea și opun o rezistență armată cel mult simbolică (e posibil ca la momentul atacului să mai fi existat bulgari vorbitori de turcă, ceea ce au făcut posibile negocierile). Și în Nordul Transilvaniei și în comitatele de pe Tisa este posibil să fi existat turcofoni sau pseudo-turcofoni (alanlari), negocierea fiind de asemenea posibilă, iar Buri ceva mai conciliant.
Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară
“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie,
București ISBN 978-973-0-25915-5
|
Valentin-Claudiu Dobre 10/1/2019 |
Contact: |
|
|
