De vorba Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)
Fragment din cartea;
Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în dialog cu Fabian Anton
Eminescu, Creangă, Caragiale - noi mărturii
Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): Vorbiserăm zilele trecute despre Eminescu şi Creangă...
Fabian Anton: Da, şi despre Caragiale.
M.B.: Şi despre Caragiale, dragul de el...
F.A.: Deşi mulţi se îndoiesc şi acum de prezenţa lor la Văratec...
M.B.: Bine, mulţi se îndoiesc fiindcă nu au habar, nu ştiu. Fiindcă maicile au şi alte preocupări decât a sta prin arhive să scotocească documentele. Asta presupunând că ar fi şi interesate de aşa ceva.
Acum să îţi spun ceva, în ziua de azi, în zilele noastre, puţini mai sunt preocupaţi de astfel de teme, de cine a fost la Văratec sau mai ştiu eu unde. Nu mai preocupă pe nimeni astăzi aşa ceva.
Dar Eminescu şi Creangă au fost aici de nenumărate ori, maicile mai bătrâne ştiau asta, i-au văzut...
F.A.: Azi mulţi ne spun că nu există dovezi, nu avem documente...
M.B.: Asta este o enormitate, un răspuns de o stupizenie fără de margini. Am auzit şi ideea stupidă că nu, domnule, Eminescu nu a avut nicio proprietate la Văratec. De parcă noi asta spunem, că era proprietar aici. Bineînţeles că nu a avut. A stat însă aici, chiriaş cum s-ar zice, plătind măicuţei care-l găzduia. Există şi documente în acest sens.
Ba, mai mult, există documente care atestă chiar şi legăturile străvechi ale familiilor lui Eminescu şi Creangă cu Văratecul...
F.A.: Ştiţi dumneavoastră de aşa ceva?
M.B.: Nu doar că ştiu, le am aici, în dosare. Uite...
F.A.: Povestim oleacă despre ele?
M.B.: Povestim dacă vrei, de ce nu... Deşi mulţi or să spună că pierdem timpul... Dar poate o să se vadă cu ocazia asta cât de ignoranţi sunt contestatarii...
Uite, de pildă aici... Ţi-am povestit despre Eminescu şi chilioara lui de sus, de la cimitir. Însă Eminescu nu a ajuns aici aşa, tam-nesam, din întâmplare...
Fiindcă ăştia care îi contestă prezenţa lui la Văratec nici măcar n-au habar că familia sa, Eminovicii, aveau vechi legături cu această mănăstire...
F.A.: Cum anume?
M.B.: Întâi de toate trebuie spus că tatăl lui, Gheorghe Eminovici, venea deseori aici, la Văratec...
F.A.: Ştiţi sigur asta?
M.B.: Există documente. Gheorghe Eminovici, căminarul, era bun prieten cu Safta Brâncoveanu[i], celebra Safta Brâncoveanu...
F.A.: Cea care are statuia în curtea bisericii...
M.B.: Exact.
F.A.: Se ştiau, aşadar...
M.B.: Mai mult decât atât, erau prieteni buni.
Bunul Augustin Z.N. Pop[ii] mi-a adus odată de la Iaşi copia unui document ce dovedeşte că, în primăvara lui 1846, tatăl lui Eminescu a fost aici, la Văratec, pentru a intermedia un împrumut pe care Safta Brâncoveanu avea să i-l acorde lui Constantin Balş[iii].
A venit aici şi s-a înapoiat la Botoşani cu 1.000 de galbeni daţi de Safta Brâncoveanu. Se ştiau bine, aşadar...
F.A.: Mai aveţi documentul acela?
M.B.: Am o copie, o să ţi-o dau dacă vrei...
F.A.: Sigur că da.
M.B.: Apoi, după cum ţi-am mai zis, Eminescu avea aici o mătuşă, maica Fevronia Iuraşcu, "Fevronia sârboaica", cum i se mai spunea.
La ea a locuit Veronica Micle cât a stat la Văratec şi, mai mult decât atât, la maica Fevronia "sârboaica" a locuit, întâi de toate, Ana Câmpeanu împreună cu cei doi copii ai ei.
F.A.: Când se întâmpla asta?
M.B.: Ana a stat acolo începând din 1852. Apoi a stat şi Veronica, în jurul anului 1886 ea figurând în documente ca având "domiciliul în sfânta mănăstire Văratec".
Ba chiar mai mult, după moartea Veronicăi, fiica sa, Virginia Gruber[iv], împreună cu soţul ei[v], vor rămâne la Văratec de unde, de pildă, prin vara lui 1893, îi scriau lui Iorga: "Stăm aici, la Văratec, până la 1 septembrie. Scrie-mi încă la Văratec când pleci şi unde".
La Văratec, aşa după cum o spun chiar ei într-o altă epistolă, ducând "viaţă de adevărat far niente: nu citesc nimic, stau toată ziua în pădure. Şi e atât de bine, după ce ai muncit mult şi încordat!"
F.A.: Doamnă Buşulenga, haideţi să încercăm să facem un scurt portret acestei maici Fevronia... Am mai vorbit despre ea, ne-aţi mai povestit...
M.B.: Da.
F.A.: Haideţi să încercăm un crochiu, pentru cine nu cunoaşte întreaga poveste. Cine era această maică Fevronia?
M.B.: Dragul meu, Fevronia era mătuşa lui Eminescu, una din mătuşile din partea mamei.
Tatăl ei fusese stolnicul Vasile Iuraşcu, vechil la Joldeşti, unde îşi avea moşia aşa-zisul "Băluşcă"[vi], arendaş al moşiei Vorona şi ceva mai târziu asesor la tribunalul din Botoşani. Vasile Iuraşcu a avut mai mulţi copii, l-a avut pe Costache, care în cele din urmă a ajuns monah la mănăstirea Neamţ şi apoi slujbaş superior la Eforia din Iaşi, l-a avut pe Iorgu, cu care mereu a fost în relaţii cât se poate de reci, apoi pe Iancu, ce a intrat şi el în monahism cu numele de Iachint, a ajuns chiar şi arhimandrit şi care, în ultima parte a vieţii, a fost stareţ la Coşula[vii], a avut-o pe Maria, căsătorită cu un Mavrodin[viii], a avut-o pe Rareşa, zisă şi Raluca, ce a fost căsătorită cu Gheorghe Eminovici, apoi pe Safta, căsătorită cu un Velisar[ix], a cărei fiică, Olga, va ajunge şi ea la Agafton, maica Xenia Velisar, şi le-a avut pe cele trei fete, Fevronia, Sofia şi Olimpiada, toate intrate în monahism la mănăstirea Agafton.
F.A.: Ştiţi când s-a născut maica Fevronia?
M.B.: Există data menţionată în documente, maica Fevronia s-a născut în 1812, era de o vârstă cu tatăl lui Eminescu, cu Gheorghe, şi în 1828 s-a călugărit.
Într-un document despre monahiile aflate la Agafton ea este descrisă ca având "păr alb, ochi căprui, nasul de mijloc, statura mare, faţa albineaţă".
Dacă în "condica de calităţi ale monahiilor din soborul mănăstirii" despre celelalte două surori ale ei aflăm ceva mai multe detalii - uite, despre maica Olimpiada ni se spune că "frecventează regulat biserica având cunoştinţe îndeajuns în regulile tipicului" iar despre maica Sofia că este "prea religioasă, frecventând biserica regulat" - despre maica Fevronia ni se spune numai că "frecventează biserica" şi că era "cam curioasă din fire"...
În documentele publicate de bunul meu prieten, Augustin Z.N. Pop, găsim şi alte descrieri ale maicii Fevronia: ,,La faţă rotundă şi puţin cam cârnă, maica Fevronia nu semăna deloc cu niciuna din surori; toate celelalte semănau, le cunoşteai că sunt surori, numai Fevronia nu. Ea avea totul exterior grosolan se vede că se aruncase în neamul Catrinei Brehuescu[x]."
Tot de la Z.N. Pop aflăm şi că, din cauza firii sale cam dificile şi irascibile, la Agafton cam toţi îi spuneau "Iurăşceasca cea nebună".
Cu toate acestea, maica Fevronia a fost cea mai apropiată de Eminescu şi de familia sa.
Să nu uităm că i-a fost "moaşă" la botez şi să nu uităm nici ce ne spunea Matei Eminescu în celebra sa epistolă către Corneliu Botez: "Mihai era la Iaşi, ce slujbă avea nu ştiu, dar de locuit, locuia la un loc cu Bodnărescu[xi], în nişte chilii foste ale călugărilor greci din fundul curţii bisericii «Trei Ierarhi». Venind pe acasă, s-a dus şi pe la Gafton[xii], şi acolo, într-o seară, maica Fevronia a făcut şezătoare de tors lână şi au venit la acea şezătoare mai multe călugăriţe, şi una din ele, anume Zenaida, a spus povestea lui Călin. Mihai a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a versificat subiectul."
F.A.: Familia Iuraşcu era de origine sârbă?
M.B.: Nu. Ei erau ruteni din câte se pare... Iar Donţu, care era numele de fată al soţiei lui Vasile Iuraşcu, erau cazaci.
F.A.: Şi atunci de unde vine "Fevronia sârboaica"?
M.B.: Uite, asta e bine că lămurim, fiindcă trebuie să se ştie întreaga poveste.
"Fevronia sârboaica" i se spunea numai aici, la Văratec. Aşa o strigau toţi. Şi asta fiindcă venise de la Agafton iar Agaftonul era, poate ştii deja asta, numit şi "mănăstirea Doamnei", aflându-se sub îngrijirea Doamnei Elena "Sârboaica", soţia lui Petru Rareş şi fiica ţarului Ion Despot, frate al mitropolitului Maxim. Bunicul ei fusese Gheorghe Brancovici, ultimul despot al Serbiei. Ea făcuse bisericile "Uspenia" şi "Sfântul Gheorghe" din Botoşani.
F.A.: La Văratec se ştie când a ajuns maica Fevronia?
M.B.: Aici a ajuns prin 1840.
F.A.: Deci pe la 28 de ani...
M.B.: Cam aşa. Atunci au ajuns la Agafton şi cele două surori ale ei, Olimpiada şi Sofia.
F.A.: Şi a avut de la început chilia de jos, de la iaz?
M.B.: Se pare că nu. Iniţial a locuit la vechea bolniţă a Văratecului. Apoi, prin 1856, după ce maica stareţă Eufrosina Lazu[xiii] zideşte noua bolniţă a mănăstirii, maica Fevronia va primi celebra chilie în care s-a nevoit şi care a găzduit-o şi pe Veronica Micle.
Interesant de povestit mai este un lucru: prin 1808 logofeteasa Paladi a ridicat biserica de la "Adormirea" în amintirea soţului ei, Constantin Paladi[xiv]. Ei bine, din lemnul recuperat de la vechea biserică a "Adormirii" se va clădi, prin 1817, bisericuţa de lemn cu hramul "Sfântului Ioan Botezătorul".
F.A.: Cea unde este acum mormântul Veronicăi...
M.B.: Da. Aceea. Dar să ştii un lucru: mormântul este acolo fiindcă la acea vreme, prin 1817, bisericuţa avea în jur "ţintirim". Abia apoi mormintele au fost strămutate, unele în cimitirul mare al mănăstirii, altele jos, în sat...
F.A.: Există un desen celebru cu chilia maicii Fevronia...
M.B.: Da. S-a păstrat un desen, un crochiu. Z.N. Pop mi-a dat şi o descriere a chiliei, găsită de el prin documente: "era o chilie aşezată la începutul cărăruii ce urca din poarta stăreţiei, pe stânga, spre biserica «Sfântul Ioan», spre fântână, cu măghiran în fereastră şi cu o ogradă plină de meri rotaţi şi molizi."
Acum mai trebuie să spunem un lucru, ca să vedem clar legăturile avute de Veronica Micle cu maica Fevronia. În 1886, când Veronica îşi donează casa din Târgul Neamţ, ea face iniţial donaţia special pentru maica Fevronia, care a şi locuit acolo în primii ani, când trebuia să ajungă în oraş. Abia apoi casa a intrat cu totul în posesia mănăstirii Văratec, fiind folosită ca metoc pentru maicile care lucrau în spital sau veneau cu treburi prin Târgu Neamţ. Există dovezi pentru asta, există documente...
Vezi, deci, că erau legături străvechi pe care Eminescu le avea cu Văratecul, nu nimerise aici aşa, ca orice pelerin... La fel s-au petrecut lucrurile şi cu Creangă...
F.A.: Şi familia lui avea legături cu Văratecul?
M.B.: Absolut. Există documente, cercetătorii le cunosc. Uite, de pildă, în vara 1849 o parte din familia lui Creangă, vreo patru dintre ei, în frunte cu Nică Sân Ion Creangă şi cu David Creangă, semnează o reclamaţie împotriva arendaşului, aga Dimitrie Stan în care, printre altele, îl acuză pe acesta că erau puşi să ducă la mănăstirea Văratec "lemne de foc în tot anul fără plată"...
F.A.: În 1849 Ion Creangă avea 12 ani...
M.B.: Da, împlinise 12 ani. Apoi, un alt document, uite-l: în 1850 unchiul lui, Gheorghe Creangă, a fost hirotonisit diacon aici, la Văratec... Se întâmpla în vara anului 1850, pe 30 iulie.
F.A.: Îl pomeneşte în Amintiri pe acest preot Gheorghe Creangă?
M.B.: Puţin, doar aşa, în treacăt... Dar ţineau mult unul la altul, se vede asta şi din puţinele epistole rămase... Creangă îi spunea "bădiţă" şi "moşule dragă" iar ultimele rânduri pe care i le-a trimis Părintelui Gheorghe sunt pline de un incredibil cafard. Ascultă: "Oare nu-i păcat de Dumnezeu să nu ne mai vedem noi, aşa, din când în când? Dacă nu ne-om mai vede, cât mai trăim, apoi... morţi... Dumnezeu ştie! Ce zici? Adevărat să fie, ori nu?"
Cum remarca şi regretatul meu prieten, Valeriu Cristea, acestea sunt, probabil, cele mai zguduitoare rânduri scrise vreodată de marele Ion Creangă.
De aceea şi Călinescu ne atenţionează că: "ruda cu care se-nvoia mai mult era cumintele şi acum bătrânul popă Gheorghe."
F.A.: Ştiţi cumva când s-a născut Părintele Gheorghe?
M.B.: Era oleacă mai mare decât nepotul său, se născuse în 1829 şi a plecat la Domnul la începutul iernii, în 1897. Avea doar 68 de ani şi, cum spune şi Ţimiraş, s-a stins "sărac şi întunecat de grija copiilor".
Cum, uite, după discuţia noastră de data trecută, stârnită şi de Elvira, am apelat la bunul meu colaborator Ciopraga[xv] rugându-l să afle amănunte despre Caragiale şi vizita lui aici.
F.A.: Spuneaţi atunci că nu există decât o scurtă menţionare a lui Ibrăileanu despre asta...
M.B.: Da, Ibrăileanu scrisese. Dar iată ce mi-a trimis Ciopraga în Griviţei[xvi]: Caragiale a ajuns la Văratec în jurul anului 1881.
F.A.: În 1881 avea vreo 28-29 de ani.
M.B.: Avea 29 de ani, da. În octombrie 1881 fusese numit revizor şcolar pe zona Neamţ şi Suceava printr-un decret regal, dat la recomandarea lui V. A. Urechia, care pe atunci era ministru al Instrucţiunii şi Cultelor. Atunci ajunge la Piatra Neamţ, unde îşi stabileşte domiciliul, şi tot atunci începe să facă excursii în zonă. Va sta la Piatra aproape şase luni, în februarie 1882 cerând să fie mutat într-un post similar în zona Argeş-Vâlcea.
Va reveni însă destul de des în zona Neamţului. Mărturie stă celebrul său text despre această zonă. Iată-l:
"MARE EXCURSIUNE ROMÂNĂ PRIN JUDEŢUL NEAMŢ
în patru zile: joi 20 - duminică 23 august 1898
PROGRAMA OFICIALĂ
ZIUA I
Adunare generală a comisiunii petrene la gara Piatra-Neamţ, orele 8 a.m. Primirea oaspeţilor bucureşteni la sosirea trenului 25, orele 8.10 dim. Schimb de discursuri. Îmbrăţişări cordiale. Excursioniştii iau loc în trăsură. Sunt toţi veseli. Plecarea 8.30 dim. Amiază dejun Văratec. În timpul zilei, vizita la Agapia; apoi la Oglinzi. Aci li se administrează la toţi duşuri reci. Seara, cină, panţarolă, table etc., şi noaptea, odihnă la Mănăstirea Neamţului.
ZIUA II
Dis-de-dimineaţă, borş, moară (zeamă) de castraveţi acri, sau simplu bicarbonat de sodă numai cu vin vechi, la Mănăstirea Neamţului, înainte de plecare, pentru dregere. Amiază, la Petru Vodă, 999 metri şi 33 de centimetri deasupra nivelului Mării Negre. Aci, dejun cu băutură: toţi sunt obligaţi a se ţinea la înălţime, până vor da din coadă-n vale.
Seara, cină, panţarolă, table etc. şi odihnă la Durău.
ZIUA III
Dis-de-dimineaţă, aceeaşi dregere ca şi ieri: apoi, când soda îşi face efectul, un salut Ceahlăului. Amiazi, dejun Hangu. Vizită la Bicaz. Seara, cină, panţarolă, o tăblică etc. şi apoi odihnă la Tarcău.
ZIUA IV
Iar dregere şi iar stricare, la Tarcău. Seara, reintrare triumfală în reşedinţa judeţului Neamţu.
N.B. Pentru repatrierea bucureştenilor se va dezbate ulterior, luându-se în considerare gradul de zăpreală în care respectivii se vor afla la sfârşitul zilei a patra, când se-ncheie excursiunea oficială, rămânând, ca la Moşi, afară din program, încă o zi pentru spălătură de ploscă.
Extract din regulamentul pentru excursiuni române
Despre purtări:
Art. 11. Jocurile de ştiinţă şi de noroc se vor juca în genere păstrându-se condiţiile admise la Clubul Tinerimii din capitala Regatului.
Art. 12. În specie, la panţarolă, nu se va juca de subt as decât în cazul când jucătorul de subt mână va fi prea avansat în puncte.
Art. 13. La table, când adversarul are zarul înainte şi mai are numai patru puluri de luat la as, iar tu ai cinci, eşti obligat să-i cedezi partida.
Art. 14. Nu se vor trânti cărţile, ziarul şi tibişirul în niciun caz. Asemenea este strict oprit a se scuipa cărţile, zarurile şi creta; deoarece, pe lângă că nu e lucru convenabil, un zar scuipat, fiind aruncat cu meşteşug, se aşază pe partea scuipată, şi astfel norocul îşi pierde vechea reputaţie că e orb; iar creta scuipată nu mai poate scrie pe tăbliţă.
Art. 15. La caz de supărare pentru goană de carte sau de mâhnire de ghelele, se poate înjura, însă nu direct personal pe adversar; nu cad, se-nţelege, sub previziunea acestui articol, cazurile de conştiinţă, când înjuri pe adversar în gând; însă chiar aceasta nu se cuvine decât în cazuri de manifestă goană de carte sau de ghelele insuportabile.
Art. 16. În mănăstiri de ambe-sexe niciun excursionist, indiferent de naţionalitate, protecţiune sau confesiune, nu are voie a înjura, sub niciun cuvânt, de cruci, troiţă, iconostas, aiasmă, în fine de tot ce priveşte religia străbunilor noştri, paladiul naţionalităţii române. Alte înjurături inocente, de domeniul strict familial, sunt permise, de exemplu: de moşi, mătuşi, soacră, tată, mamiţică, cu restricţia de la articolul precedent privitoare la respectul datorit persoanii partenerilor, ascendenţilor, descendenţilor şi colateralilor acestora.
Art. 17. Nu e permis a se blestema şi înjura decât cartea sau zarul său propriu; întrucât priveşte pe ale partenerilor, se permite numai râsul sardonic şi aluzia ironică asupra noroacelor pe cari le au în genere ageamiii.
Art. 18. În caz de joc la băutură, aceasta din urmă primează, şi viceversa: în caz de băutură la joc, primează acesta din urmă. Dacă din băutură prea-prea ori de multă scârbă de carte sau zar, va voi cineva să părăsească desperat panţarola sau tablele, poate juca chindia. Este însă absolut interzis a se juca chindia la interes.
Art. 19. La caz de excesivă bună dispoziţie, este absolut oprit excursioniştilor a se deda, mai ales în mănăstiri de bărbaţi, la scandaluri nocturne.
Art. 20. Pe tot teritoriul excursiunii, băutura este permisă fără nicio rezervă; dar nici nu se bucură de vreo primă de încurajare.
Art. 21. La excursiunile pe uscat, boala de mare nu este obligatorie."
F.A.: Deci Caragiale a ajuns în zonă prin 1881 şi în vara lui 1898 ştim sigur că ajunge şi la Văratec...
M.B.: Da. Mai mult ca sigur aceasta este excursia la care se referea şi Ibrăileanu în ce ţi-am povestit.
Bunul meu Ciopraga a reuşit chiar mai mult. Ascultă aici:
"Viaţa este plină de fericire, mişcare, interes. Vacanţele au un farmec fără egal.
În 1898 se vizitează Bucovina, în scopul de a se forma legături cu fraţii din străinătate.
Grupul merge până la Câmpulung, urcă Rarăul. Un fotograf fixează această lume bine dispusă, în ţinută de excursie, cu cizme înalte şi bastoane lungi şi grele din lemn de stejar, cu vârf de metal pe care să‑l poată înfige în pământ pentru a sări o prăpastie sau o simplă baltă şi cu care să se apere de şerpi, cu pălării de pai, pe care adesea le poartă ca steaguri, în vârful bastoanelor.
Fotografia a fost făcută pe pârâul Dea.
Coborând cu plutele pe Bistriţa, excursioniştii ajung la Piatra unde, în casa lui Calistrat Hogaş, îl întâlnesc pe I.L. Caragiale. Caragiale nu era mare iubitor de drumeţii, nici de scene câmpeneşti, dar ca să‑l convingă cât e de frumoasă natura moldoveană, ieşenii îl invită să meargă la Văratec; călătoresc în trăsuri cu trei cai cu zurgălăi şi îl reţin încă două zile.
Seara, la masă la Stere, Caragiale străluceşte de vervă şi spirit, aţâţat de tovărăşia foştilor normalieni.
Se stă până în zori. Câţiva din grup pornesc spre Ceahlău, urcă pe vârful Toaca, se odihnesc în adăposturi improvizate din crengi de brad şi muşchi verde.
Noaptea întreţin un foc de crengi de ienupăr, discutând şi ascultând mai ales povestirile lui Stere, care este inepuizabil. Pătrăşcanu are o puşcă de salon minunată, de care nu se mai satură; într‑o poiană de la poalele Ceahlăului, înspre Duruitoare, o încearcă mereu, ochind brazii.
Petru Bogdan - care nu ţinuse puşcă în mână niciodată, fusese scutit de armată ca «fiu unic la văduvă"- pariază că ar putea ochi o pasăre în zbor. Neivindu‑se pasăre, Pătrăşcanu îşi zvârle pălăria în sus, strigând: «Na! Ocheşte!»
Bogdan acţionează cu succes, stârnind o explozie de râs şi de felicitări, în timp ce Pătrăşcanu socoteşte trist că trebuie să poarte pălăria găurită până la sfârşitul vacanţei, negăsindu‑se prin acele pustietăţi pălării de vânzare.
Nimic nu trebuia să strice armonia aceasta, climatul acesta unic. Dacă din întâmplare vreun nepoftit puţin interesant avea nenorocul să nimerească în tovărăşie, producea o indispoziţie reţinută, dar gata să izbucnească: Ibrăileanu se întorcea pur şi simplu cu spatele la intrus, Bogdan se plimba cu mâinile la spate, lovind înciudat pietricelele din cale cu piciorul şi zvârlind ocheade ameninţătoare, în timp ce ceilalţi, mai miloşi, îi puneau alene câte o întrebare celui aterizat de niciunde. Dacă însă cel întâlnit era conul Calistrat Hogaş, întâlnirea se transforma în sărbătoare.
Înapoindu‑se spre Văratec, Mihai Carp este bolnav, are febră, mersul îi e anevoios.
La Văratec, doctorul Gavrilescu[xvii] declară că are febră tifoidă. Ibrăileanu îi îngrijeşte pe Carp şi pe Iancu Botez, care se îmbolnăveşte şi el după câteva zile. Cei care l‑au cunoscut mai târziu pe Ibrăileanu nu şi-l pot închipui în ipostaza de infirmier. Poate că atunci a luat fobia microbilor."
F.A.: Fabulos. Cine a scris asta?
M.B.: E un manuscris de la Arhivele din Iaşi, este semnat de Elena Bogdan.
Dar textul ăsta ne ajută enorm să aflăm detalii despre acest pelerinaj, despre "excursia cea mare" cum o denumiseră ei.
Ai văzut, pe Caragiale îl găsesc în casa minunatului Hogaş, deci la Piatra, iar între pelerini îi mai aflăm pe Ibrăileanu, fraţii Botez, Mihai Carp, Petru Bogdan, D.D. Pătrăşcanu şi Constantin Stere...
Uite, referitor la excursia despre care ţi-am vorbit, ascultă aici câteva detalii importante pe care le scria bunul meu prieten Zigu[xviii]:
"În vara lui 1898, Stere (fără Maria, care rămăsese să vadă de copii) a participat la o neuitată excursie cu prietenii din grupul lor de amici.
Excursia ar fi fost proiectată (inclusiv itinerarul) de Ibrăileanu. Şi ea a rămas memorabilă tocmai pentru că s-a deosebit de toate celelalte.
Grupul era «mixt». Bărbaţii erau reprezentaţi de Ibrăileanu, Stere, Ion şi Constantin Botez, Petre Bogdan, C. A. Teodoru, M. Carp, dr. N. Lupu, iar «sexul frumos"de Elena Carp (viitoarea soţie a lui Ibrăileanu), Lucreţia Carp (viitoarea soţie a lui Petre Bogdan), Ana Caramlău (căsătorită apoi cu I. Botez), Zoe Georgescu (devenită soţia lui M. Carp), Maria Carp, o domnişoară Lupu şi o Eliza Vasiliu (născută Caramlău, soră cu Ana). Stere a fost ales, ceea ce le şi era de câţiva ani buni, lider: i se spunea ironic «mareşalul».
Echipaţi de drum (cu botfori sau botine înalte, pleduri, pelerine din cauciuc) au pornit, în patru trăsuri, spre Târgu Neamţ. Prânzul îl iau la Agapia, iar spre seară au ajuns, pentru a înnopta, la Mănăstirea Neamţ.
Aici, au petrecut cu toţii, iar Stere era «aşa vesel că scotea note, adică cânta cu un glas puternic un vers din Demonul (...) de răsuna arhondaricul».
Amuzaţi de curiozitatea stârnită vilegiaturiştilor, a doua zi, însoţiţi de un car cu boi care le transporta bagajele, au pornit pe jos, pe malul pârâului Moisei, spre mănăstirea Râşca, unde au ospătat şi înnoptat.
Dimineaţa, în nişte harabale, au pornit spre Fălticeni, de unde a doua zi, în trăsuri confortabile, au ajuns la Mănăstirea Slatina. Stere, tot vesel, cânta cu glas tare «Chiriac s-ar însura! Chiriac mămucă"şi îşi bine dispunea supuşii.
Cu alte trăsuri, tocmite la Fălticeni, au pornit, a doua zi, spre Cornul Luncii. Aici era punct de graniţă. Şi-au scos permise de călătorie (care ţineau loc de paşapoarte) şi au plecat spre Gura Humorului, unde au ajuns la prânz.
Au dormit în acest orăşel, de unde a doua zi, cu trenul, au sosit la Câmpulung. Au rămas aici o zi şi o noapte, seara, în restaurantul hotelului, întinzându-se la taifas lung la care au participat şi intelectuali de prin partea locului, dintre care unul îi cunoştea pe Stere şi Ibrăileanu, din activitatea lor publicistică. De aici se îndreptară spre Rarău, pe care îl urcară.
Reîntorşi la Câmpulung plecară, în trăsuri, spre Vatra Dornei, vrăjiţi de frumuseţea drumului serpentinat, de pe care se vedeau panoramele unui peisaj de neuitat.
La Dorna au închiriat plute, amenajate cu bănci şi o masă improvizată. Au avut grijă să ia cu ei mâncare şi bere.
Şi apoi, bine instalaţi, au pornit pe Bistriţa în jos - pe la Toance - până la Broşteni, unde au înnoptat.
Dimineaţa devreme au pornit din nou cu plutele până în satul Răpciuni. De la Răpciuni, tot cu plutele, au ajuns la Bicaz şi de aici la Piatra Neamţ.
Excursia se încheia şi unii erau trişti.
Dar au avut noroc. Stere a aflat că în oraş se aflau Caragiale şi Ştefania, fiica lui Gherea, împreună cu alţi prieteni.
Şi cum Stere îi cunoştea din perioada petrecută la Ploieşti, în casa lui Gherea, s-au bucurat de întâlnire.
A doua zi, în sala unui restaurant «noi, cei mai tineri - îşi amintea Elena Carp-Ibrăileanu - ne simţeam foarte onoraţi căci eram toţi admiratori ai lui Caragiale, unii dintre noi îl vedeam atunci prima dată. La masă au vorbit mai mult Stere şi Caragiale, noi tăceam şi ascultam.»
De aici s-au înapoiat la Văratec, unde l-au găsit, venit de la Agapia, pe poetul Vlahuţă.
Au organizat, pe dată, o excursie pe Crâng, în timpul căreia Stere a discutat îndelung cu fostul lui adversar de la Viaţa.
Nici nu se întorseseră bine la Văratec când a sosit acolo Caragiale, nou prilej de ospăţ, discuţie şi glume. Stere, de obicei grav şi sever, s-a purtat, în excursie, ca un bun camarad, jovial, săritor, glumeţ şi plăcut. Inventa farse pline de haz.
Sevastos ştia, din relatările participanţilor, că odată a propus, de pildă, ca fiecare bărbat, încălţat cu bocanci impermeabili, să-şi transporte partenera (logodnică sau soţie) peste un pârâu. Lui Stere şi Ibrăileanu le convenea, pentru că soţiile lor erau plăpânde, pe când Zulnia lui Carp era voluminoasă. Carp n-a avut ce face, dar a trecut cu bine încercarea, spre amuzamentul lui Stere.
Altă dată, tocmiseră un ţăran mucalit drept călăuză. Urcând Ceahlăul şi încălzindu-se, mai fiecare a zvârlit în braţele şi pe umerii călăuzei pelerine, impermeabile, pardesie, încât abia se mai zărea căciula munteanului.
Stere, contemplând spectacolul, a depus şi el pardesiul pe calabalâcul purtat de biata călăuză, exclamând hâtru: «Tu duci în spate edificiul social, du şi veşmântul meu...»
Chipul său, din fotografia purtând data 1898, cu pălăria pe vârful capului, cu pelerina aruncată pe umărul drept, cu mâna stângă aşezată cruciş pe piept pentru a se sprijini şi toiagul şi pelerina, e voios şi senin.
Barba pare ceva mai scurtată ca de obicei, privirea e tot dârză, iar gura nu i se vede deloc din stufăria mustăţii unită cu barba. Aşezat între o doamnă şi doctorul Lupu (aproape scheletic de slab), robustul Stere câştigă parcă în relief.
O altă fotografie, din 1899, făcută tot la Văratec, surprinde (aşezaţi, ca la fotograf, doi pe scaune şi doi în picioare) un cvartet de buni prieteni (Stere, Ibrăileanu, I. Botez şi P. Bogdan).
Stere, cu o imensă pălărie albă pe cap, în haine închise, stă pe scaun, i se vede o singură mână, care ţine strâns un baston. Are o figură mai aspră, iar barba i se lungise - vai - din nou.
S-a organizat, atunci, o nouă excursie pe Rarău, urmată de coborârea, de la Dorna, cu plutele.
Aceste excursii au devenit un obicei al grupului lor de amici, cimentându-le prietenia şi apropiindu-i sufleteşte. Iar prezenţa lui Stere era dorită de toţi.
În 1900 prietenii, aflaţi în vilegiatură tot la Văratec, au trăit o spaimă pe care nu au uitat-o. O relatează şi Elena Beldie-Stere, şi Elena Carp-Ibrăileanu.
În toiul unei nopţi a izbucnit la mănăstire un incendiu. Soţii Stere şi-au trezit copiii, scoţându-i, înfofoliţi, în curte. Ibrăileanu a avut aceeaşi grijă cu logodnica sa. Şi-au scos, toţi, lucrurile din casă, în boccele mari şi unii priveau înfricoşaţi spectacolul, iar bărbaţii dădeau ajutor dacă nu la stingerea incendiului, oricum la potolirea lui.
Stere - pentru a nu se întinde incendiul - a rupt ostreţele gardului casei în care locuia, surd la plânsetele măicuţei proprietare. Focul a fost puternic. Au ars clădirea mănăstirii, casele vecine şi turla bisericii, topind şi clopotele.
Casa în care locuia Stere şi familia sa a rămas neatinsă de foc încât unii prieteni, sinistraţi, luau masa la ei.
Când lucrurile s-au liniştit, Stere a primit vizita lui Caragiale, însoţit de doamna sa şi de cei doi copii. De aici, în câteva trăsuri, au plecat cu toţii în excursie la Agapia, Stere instalându-se, ocrotitor, în vehicol, împreună cu doamna Caragiale şi cu un copil al dramaturgului. A fost, în ciuda incendiului, o vilegiatură plăcută, în acest an care inaugura veacul nostru."
F.A.: Superb...
M.B.: Ca orice apus...
[i] Safta (Elisabeta) Brâncoveanu (1776-1857) băneasă. Renumită prin numeroasele acte caritabile şi prin viaţa duhovnicească pe care a avut-o. Soţie a banului Grigore Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu a înfiinţat Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. În ultima parte a vieţii s-a retras la Văratec unde a fost tunsă în monahism fiind cunoscută ca schimonahia Elisabeta Brâncoveanu.
[ii] Augustin Z.N. Pop (1910-1988) istoric literar.
[iii] Constantin Balş (?-1848) boier moldovean. Fiul marelui vistiernic Alexandru Balş şi al Smarandei Balş, născută Sturdza, fiica logofătului Alexandru Sturdza.
[iv] Virginia Livia Micle Gruber (1868-1937) poetă şi traducătoare.
[v] Eduard Gruber (1862-1896)
[vi] Iordache Balş.
[vii] Mănăstire în judeţul Botoşani. Înfiinţată în 1535 de marele vistiernic Mateiaş.
[viii] Mihalache Mavrodin, inginer, fost elev al lui Gh. Asachi,
[ix] Dimitrie Velisar, clucer.
[x] Catrina Brehuescu, mama Paraschivei Donţu, bunica maternă a lui Mihail Eminescu.
[xi] Samson L. Bodnărescu (1840-1902) scriitor şi poet. Membru al societăţii culturale "Junimea".
[xii] Mănăstirea Agafton.
[xiii] Eufrosina Lazu (1797-1888) fiica postelnicului Constantin Lazu. S-a călugărit la Văratec şi, în 1814 a primit schima monahală, sub numele de Eufrosina. Între 1844 şi 1888 a fost stareţă a mănăstirii.
[xiv] Constantin Paladi - hatman.
[xv] Constantin Ciopraga (1916-2009) critic şi istoric literar, poet, memorialist, profesor universitar, scriitor, membru de onoare al Academiei Române.
[xvi] Se referă la apartamentul pe care maica Benedicta îl deţinea în Calea Griviţei nr. 46.
[xvii] Probabil Alexandru Gavrilescu (1863-?).
[xviii] Zigu Ornea (1930-2001) editor, critic, istoric literar, publicist şi scriitor.
|
Fabian Anton 9/24/2019 |
Contact: |
|
|
