din a sau î din i
Puneți pe cineva străin de limba română să citească titlul acesta! Garantat va crede că e o invenție șugubeață, asemănătoare propoziției fără consoane ”oaia aia e a ei”.
Cu un an înainte de nașterea mea se scria cu â din a. Apoi cu î din i. Acum din nou cu â din a. Sună de parcă România ar fi trecut printr-o sincopă gramaticală, un fel de sughiț ortografic al istoriei. E ca și cum socialismul ar fi fost un experiment eșuat nu doar din punct de vedere politic, ci și literal. Deci o perioadă numai bună de ... încondeiat.
S-a umblat deci la nivel molecular al însăși substanței prin care ne exprimam, manifestam, comunicam. Unii au îndrăznit să se atingă și de numele țării și al locuitorilor săi (Romînia – romîn). Alții s-au abținut de la a le modifica, declarându-le „excepționale”.
Oare o fi observat vreun curios din afară, care nu cunoaște semnificația accentului circumflex, că noi, românii, am fost declasați din ...mani (în engleză, „man” înseamnă bărbat, om), în ...mini (făpturi de dimensiuni mai mici)?
În fine, amuzant sau nu, a trecut. De data aceasta, însă, altfel decât în gluma cu chirurgul ghinionist, operația este cea care a eșuat, în timp ce pacientul i-a rezistat. Intervenția microinvazivă la nivelul vocalelor nu s-a întins și peste modul nostru de a gândi. Cu toate astea, este atât de înrădăcinată întrebarea în noi, încât probabil nu vom scăpa nicicând de sâcâitoarea dilemă ”cum scriu, cu â sau cu î”?
Evident că nu nașterea mea a dat startul acelei rătăciri. Invers, degringolada și-a lăsat amprenta asupra mea, asupra noastră. Lipsa clarității, inclusiv din punctul de vedere al programelor școlare, a rămas definitorie pentru pentru nebuloasa aceea în care ne-am format. Fără repere clare, ne-am specializat pe cârpeli și improvizații, devenind experți în ... experimentări.
În cazul meu, ca exponent de individ format în acea etapă de „minimanizare”, observ cum, de la reintroducerea scrierii cu â din a, îmi caut stilul raportându-mă tot mai mult la ce a fost înaintea mea, inclusiv la biata bunica, cea care ne trimitea scrisori perfecte, corecte din punct de vedere gramatical, cu â din a, dar fără punct și fără virgulă (în afarü de punctul concluziv, final).
Curgerea aceea firească a gândurilor și a firului vieții povestite de ea era lucrul cel mai natural din lume! Ea nu avea nevoie de pauze teatrale induse prin semne de punctuație, nu tânjea după artificii stilistice și nu apela niciodată la pasaje de umplutură.
În viața mea nu m-am plicitisit nici măcar o secundă citind ce ne scria bunica! Și nu mi-a trecut niciodată prin gând să sar pagina sau o bucată din text, așa cum mi se-ntâmplă să fac când citesc câte-o carte.
Ce facem noi acum altfel decât bunica? Ei bine, ceea ce am învățat: experimentăm. Subliniem, enumerăm, ne pierdem prin încâlcite redundanțe, scriem cuvinte întregi cu literă mare și plasăm la loc vizibil, înainte de toate, expresia eului nostru inegalabil: simbolul hashtag. Punem heștegul la început, nu la sfârșit, dar lăsăm finalul discursului în suspensie. Sigur nu din lipsă de semne de punctuație am devenit așa neconcludenți!
Un prieten literat îmi mărturisește că se teme să scrie, pentru că-i este teamă să nu cadă-n subiectivism, emițând mesaje personale de interes secundar și enumerând sinonime inutile. Of Doamne, câtă dreptate are! Oare ce i-ar fi răspuns bunica? Mintenaș i-ar fi recomandat să aștepte o țâră până i se limpezesc gândurile și să scrie numai câte un lucru, nu mai multe deodată. De preferință de mână.
De pildă mie, mai nou, mi-e teamă să scriu la calculator. Am observat că dacă scriu de mână, cuvintele îmi vin mai ușor, pentru că nu mai stau să le cercetez ordinea, forma, aranjamentul.
În plus, inteligența artificială îmi joacă feste. Nu doar îmi sugerează, ci înlocuiește sau scrie cu majusculă și-mi introduce în text caractere din alte limbi. E vina mea, desigur, pentru că uit uneori să schimb setările de limbă sua să suprim programul de corectare simultană, sau confund pur și simplu locul caracterelor românești pe portativ (pentru că pe butoanele mele sunt inscripționate cu totul alte semne, bunăoară gemanul ö este în loc de ș, iar ä ține loc de ț). Ca un dirijor din umbră, dictatorul invizibil modifică ce vreau să spun. Forma îmi fură fondul, ideile se dizolvă pe drum, în timp ce eu mă ocup de toaletarea textului.
Mă văd cu ochii minții, împovărată de vârstă, șezând la tastatură, producând texte într-o păsărească plină de diacritice indescifrabile, pe care în zadar mă voi căzni s-o mai înțeleg. În loc de „șișul îl ținea în mână” va apărea pe ecran ”öiöuö +l äinea +n m#nü” sau „;I;ul ]l ‘inea ]n m\n[“.
Și-atunci mă voi uita înapoi cu nostalgie și voi zâmbi resemnată, amintindu-mi de naivitatea mea din tinerețe, pe când mi se părea că o confuzie între â și î ar echivala cu o mare tragedie.
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 9/24/2019 |
Contact: |
|
|
