Frunze de amintiri
Această seară pleacă, printre frunze, te mai visez, un pic, fără să știi… Cuvintele mi-alunecă, pe buze, ca zborul florilor de păpădii.
Din călimară, simt că fuge noaptea, cu amintiri, ca ochii tăi căprui, Când inima ți-atinge jumătatea, voi ști că sunt, la țărmul vântului.
Nu-mi aminti, iubito, chiar de toate, păstrează-mi raiul tău, imaculat! Iar dacă steaua mea e prea departe, te vom iubi, mereu, cu-adevărat.
În alt destin, ne-am întalnit, pe malul, acestui Univers, scăldat de soare, Mi-ai spus, atunci, că voi rămâne valul, ce-ți mângâie aripa, cu răcoare.
Sărutul meu e lacrimă de sare, nu pot să cred, că nu ți-l amintești! Întinde mâna, ca o revărsare, peste apusul zilei, să-l oprești!
Vom răscoli nisipul dintre ere, rubinul va-nflori, în părul tău Tu vei fi, numai, ploaia vieții mele, ce ți-a lasat, pe cer, un curcubeu.
Se scutură, poemele iubirii, ce sete am de versul meu pierdut! Mai dă-mi să beau, din cupa fericirii, să ne iubim, la fel, ca la-nceput!
|