Despre suflet, Dragii mei,
Că Elena, omul, în general, ar fi putut trece, la propriu, într-o altă dimensiune, într-un alt spațiu, un alt timp, într-o altă inteligență și o altă formă de viață, în ziua de astăzi, nu ar mai mira pe nimeni. Știința a mers până acolo unde mintea umană, cantonată, totuși, până mai ieri, în canoanele determinismului, a ajuns acum unde nimeni nu ar fi putut gândi. Experimentul Philadelphia, din informațiile puse în circulație, se pare că ar fi fost la propriu. Nedeslușite sunt urmările sale de atunci. Nu se știe sau nu au fost date publicității suferințele marinarilor ce se aflau pe marele distrugător, nu s-au facut suficiente dezvăluiri despre tot ce s-a întâmplat cu echipamentele navei, depre felul în care a apărut norul cenușiu ce a făcut să dispară și să reapară vaporul etc. Se știu însă multe altele despre microcosmos, despre materie și antimaterie, despre felul în care particule subatomice elementare, numite, astăzi, neutrini, călătoresc, în general, cu o viteză apropiată de cea a luminii. Asupra acestora, asupra neutrinilor, deocamdată încă plutește o oarecare neînțelegere a conceptului de masă și cel de masă de repaus, în contextul în care ei, deși neutri din punct de vedere energetic, sunt capabili să treacă prin materie fără a interacționa cu ea, mare atenție, fără a interacționa cu ea.
Fraților, am adus în discuție acest subiect nu întâmplător. Undeva între paginile 309-314, din volumul „Ființă și ființare al români”, puneam în scenă câteva întâmplări, ce dau oricui de gândit și te fac să crezi că ele se petrec doar pentru a completa adevărurile științifice menționate mai sus. Pentru a avea textul la îndemână, revenim cu el:
„Povestea lui Bennet îmi amintește de câteva întâmplări petrecute, trăite chiar de către mine. Am să vă relatez două dintre ele. Prima a avut loc în urmă cu aproximativ 32-33 de ani, când unchiul meu, responsabil cu mecanizarea agriculturii în cap-urile din nordul județului Dolj, în timpul unei ședințe de lucru, pe fond emoțional, a făcut accident vascular. Unul suficient de zdravăn, dar care nu i-a pus capăt vieții. Familia l-a adus la Spitalul de neurologie din Craiova. După ce l-a văzut un medic, a fost plasat în salonul numărul șapte, celebrul salon al morții, o încăpere, să zicem, suficient de mare, în care se puteau înghesui, aproximativ, 15-20 de paturi, dacă nu mai mult?! Rar avea să fie unul gol! Iar când se întâmpla, fie unul din cei bolnavi, după 10-12 zile, mișca, semn că se întorcea la viață, fie că murea careva dintre cei plesniți de soartă. Trec peste mizeria de peste tot, trec peste faptul că cearceafurile erau schimbate la nu știu câte zile și mai toate erau ude de urină și fecale... Orice descriere în plus v-ar provoca silă și v-ar aminti de marea grijă a sistemului totalitar purtată omului. Aiureli de doi bani! Flașnetarii propagandei, ba chiar și cei ce ai fi crezut că au un gram de bun simț, susțineau sus și tare că totul e pentru om și pentru bunăstarea lui. Ca și acum, ca și în toți acești anii de după `89, când mitocani și nemernici, la tot pasul! V-am mai spus câte ceva despre condițiile din spitale și în volumul Cerșetor în iadul de la poarta raiului. Revin, pentru că nu vreau să politizez momentul. Pe mijlocul salonului, un șir de paturi grupate două câte două. În ele, bolnavii aveau poziția capului spre nord. Un alt rând, tot grupe de două câte două, ocupa poziția dinspre ferestrele zidite în partea de est. În aceste paturi, bolnavii erau așezați cu capul spre est. Distanța între cele două rânduri era cam 50-60 de centrimetri, cât să poată trece printre ele un om. În partea de nord a salonului, spre alte ferestre, un alt rând de paturi, tot grupate două câte două. Bolnavii aveau așezat capul spre vest. Cu alte cuvinte, cu puțin efort ne putem imagina un fel de cruce a cărei parte centrală era formată din bolnavii așezați cu picioarele spre sud și capul spre nord, iar părțile laterale, adică brațele, erau formate din bolnavii așezați de o parte și de alta cu picioarele spre mijlocul crucii. Intrarea în salon, prin partea de sud. În fața paturilor, spre ușă, un spațiu de aproximativ 1,5 metri. Acolo, o masă și câteva scaune cu spătar, suficient de incomode, în condițiile în care aveai să zăbovești mai mult pe vreunul din ele. Într-o sâmbătă, după aproximativ o săptămână de spitalizare a unchiului meu, mi-a venit rândul să îl veghez și să am grijă să nu cadă cumva din pat. El ocupa unul din primele de pe rândul din mijloc. Lateral lui, dincolo de culoar, în grupul de două paturi plasate spre est, un avocat și un oarecare Costică, numai osul și pielea, dezbrăcat pușcă. Dezbrăcați erau toți bolnavii, dar aveau peste ei un cearceaf asemenea celui ce se pune peste cel mort. De altfel, încăperea semăna mai degrabă cu o morgă, în care ei, „morții”, încă mai respirau putoarea lor, dar și duhoarea vremurilor. Până spre miezul nopții, din cauza aerului stătut, am vegheat din pragul ușii. Spre cântatul cocoșilor, oboseala m-a frânt. Atunci am așezat lângă patul unchiului meu 3-4 scaune și m-am întins pe ele cu picioarele în aceeași direcție ca și el. Din teama ca nu cumva să nu-l simt, mi-am legat cu o ață de cânepă mâna mea de mâna lui. Până aici, toate bune, însă nici n-am apucat să mă așez bine că un fel de abur nefiresc, pe care l-am putut doar simți, ceva ce avea un fel de consistență, m-a izbit și parcă a trecut prin mine. Sincer, m-am speriat. Mi-am desfăcut în grabă mâna, am privit spre unchiul meu apoi spre bolnavii ce îmi erau alături. Avocatul se zbătea între viață și moarte. La gură făcuse un fel de spume și respira greu. Am alergat la camera de gardă. M-am întors în salon însoțit de o asistentă suficient de tânără. S-a uitat la bolnav, i-a șters, cu niște hârtie igenică saliva, apoi i-a luat o tensiune. „Nimic deosebit, o convulsie firească! Ne-a mai speriat domnul avocat cu chestii dintr-ăstea și n-a murit!” mi-a zis ea și a plecat somnoroasă și nefiresc de liniștită. Rămas singur, m-am așezat pe unul din scaune, în același loc, în care cu ceva timp în urmă, mă întinsesem. Îmi frecam fruntea în încercarea de a înțelege mai bine și de a-mi explica secundă cu secundă, cele întâmplate. Pe nesimțite, același „val” m-a izbit iarăși și a trecut din nou prin mine. Am privit spre avocat. Murise! Instantaneu, parcă în același moment în care avocatul a murit, vecinul său, Costică, s-a trezit din comă și cu un fel de nefiresc a tras cearceaful de pe cel mort și s-a acoperit el. Eu, între ei, la mijloc... Oare atunci, să fi fost martor și morții, și vieții, să fi fost martor sufletului?! Sufletului în căutarea?... În căutarea a ce?
A doua întâmplare s-a petrecut cu puțin timp în urmă, spre sfârșitul lunii martie, a anului 2018. Înainte de a vă povesti, vreau să vă asigur de sinceritatea mea, de faptul că nu doresc senzaționalul. Tot ce am să vă spun este trăit de mine în condițiile unei lucidități mentale pe care nu o pot pune sub semnul întrebării. Odată cu precizările făcute, trebuie să vă mărturisesc faptul că de aproape doi ani m-a tot chinuit piciorul drept. Durerea s-a declanșat în momentul în care în una din zilele de lucru, la serviciu, în timp ce, urcat pe un scaun ergonomic, la birou, aranjam niște dosare mai vechi, am căzut. Din nefericire, am căzut pe partea dreaptă a corpului, parte pe care mai căzusem, cândva, cu ani în urmă. Atunci m-am ales cu o frântură de umăr drept, ce nu-mi dă pace nici măcar acum. După căzătură, durerile m-au dus la medic. Am făcut o radiografie, iar în urma ei am aflat că nu am oase rupte, dar că este posibilă un început de coxartroză, la șoldul drept, boală despre care nu am știut. Desigur nu am neglijat nimic, am consultat specialiști în ortopedie, în reumatologie, în chinetoterapie, am făcut infiltrații la o clinică particulară, am făcut mișcare, masaj etc. Pe scurt spus, am cheltuit bani de-aiurea, m-am mai și chinuit, iar coxartroza și-a văzut de treaba ei. La începutul lui 2018, abia mai puteam călca în picior. Durerea mă scotea din minți și mă dezarma. Într-o zi, totuși, soția a găsit o cunoștință care i-a vorbit despre spitalul Monza, investiție româno-italiană, nou înființată în București, și despre un medic ortoped de excepție, Gabriel Dinu, specializat în străinătate și recunoscut chiar și prin America. Am deschis internetul, m-am documentat, însă nu mi-am putut depăși frica, mai ales că alți ortopezi, din spitale cu renume, îmi recomandaseră să „trag” de mine cât pot de mult și să fac această operație la bătrânețe, undeva după ce voi împlini 70-75 de ani. La câteva zile mai târziu, am aflat că și primarul din localitatea Podari, Dolj, avusese aceeași boală ca a mea și se operase în același loc, la același medic. Tot îmi puneam semne de întrebare, frica îmi dădea târcoale, iar eu nu mă puteam decide. Până aici, totul obișnuit, totul credibil, mai ales câtă vreme cele ce mi s-au întâmplat se puteau întâmpla oricui, însă, în una din primele nopți ale lunii aprilie, am avut un coșmar. Visasem că un fel de umbră, ca o pânză întunecată, se tot lăsa spre mine. Neputincios, în somn, m-am speriat cumplit. În acel moment, cu un fel de disperare, am strigat „Doamne Iisuse Cristoase, ajută-mă!” și m-am trezit. Eram cu fața în sus, treaz și conștient, în momentul în care un fel de tub de lumină, o altfel de lumină decât aceea pe care o vedem zi de zi, a venit din înaltul cerului, ca o săgeată, a trecut prin acoperișul blocului și s-a oprit deasupra mea. Instantaneu, fascicolul de lumină s-a ridicat, și a dispărut spre locul dinspre care a venit. În același moment eu am putut vedea prin tavane cerul și am putut urmări, preț de câteva secunde întoarcerea luminii în univers. În noaptea respectivă nu am mai putut adormi.M-am tot frământat. În ziua următoare am hotărât să mă duc la spitalul Monza. Eram convins că voi trece prin umbra morții, dincolo de ea, spre viață.” Spre viața de aici, ea însăși un fel de întrupare în rotund.
Oameni buni, puse cap la cap, eperiențele de viață, descoperirile științifice, la care trebuie adăugate revelații personale, în genere, ale omului căzut în lume, m-au făcut să afirm că Dumnezeu este lumină, iar noi, suflete, lumină din lumină. De aici și ideea din filosofia indiană, egipteană etc. idee coform căreia viața este o minune ce ne va reuni cândva în lumina supremă.
Fraților, că sufletul omului ar putea fi format chiar din aceste particule, descoperite de către știință, numite neutrini, grupați la întâmplare sau ordonați după anume canoane, poate fi cel puțin o ipoteză pe baza căreia se poate specula enorm. Dincolo de toate stăruie o altă chestiune și anume că oricum am da-o, oricum am suci-o, prin ei, prin neutrini, prin particula lui Dumnezeu sau prin altceva ce, momentan, ne scapă, când ne împotmolim ajungem tot la El, Cel de Sus, însă de data aceasta la un Dumnezeu ce capătă consistență. Atenție, consitență, adică Substanță, Existență, Ființă pură întru` devenire prin ea însăși și nu materialitate. Prin urmare, într-o oarecare măsură, ne reîntoarcem la Antichitate și redefinim, de data aceasta, lumea la nivelul descoperirilor științifice. Altfel spus, anormalul de ieri capătă, din interior, din ce în ce mai multă lumină și se revelează omului a cărui minte poate pătrunde în miracolul universului.
Mă rog, noi, oameni angrenați în această discuție, gândim la lucruri mai pământești, lăsând savanții cu ochii în lumi posibile, locuri în care vor găsi, cu siguranță, și adevărurile posibile. De altfel, omul de rând, scos sau nu din matca vremurilor sale, nu răstălmăcește la infinit sufletul, Adevărul suprem, ci, fie îi accepta la nivelul închipuirilor din propria-i conștiință, fie, îi pune sub semnul întrebării. O atitudine de curvă pusă în dungă o au o parte din răzvrătiții vremurilor, telectuali nevoie mare, care ar crede și nu prea în Divinitate, ar crede și nu prea în știință, ar crede și nu prea... Apoi, ce suflet? Ce Divinitate? „Dumnezeu sunt eu!...”- strigă în gura mare aceiași panglicari, rupți de-aiurea, și în tur, și în coate, prin fel și fel de universități, toate peste noapte inventate. Despre diplomele însușite sau livrate la cântar de ei, am mai vorbit. Musai să-i lăsăm în pace.
Revenim, nu pentru a concretiza, ci pentru a ofta puțin, șoptindu-ne în barbă: of, Doamne, Of, tu suflet bun la toate!
|
Nicola Balasa 9/19/2019 |
Contact: |
|
|
