De ce?
Copii fiind cândva, îndată ce ne-am însușit un vocabular minim, am început să-i tocăm pe cei mari cu întrebarea: de ce? De ce asta, de ce ailaltă, de ce așa și nu așa…Dar n-am scăpat de întrebare, deși am trecut prin școală, trecem și încă vom trece prin atâtea experienţe. Ne-o punem nouă înșine, pentru că viaţa e plină de neprevăzut.
În măsura în care (mai) credem ( și chiar dacă nu credem, uneori!) în Dumnezeu, ne întrebăm și-L întrebăm unde-i dreptatea, unde-i dreptatea Lui, dacă are grijă de lume?
"În viaţa noastră pământească multe lucruri nu le înţelegem niciodată cu mintea noastră. Este de ajuns pentru noi să ştim, să ne încredinţăm şi, fără îndoială, să credem că Dumnezeu nu este nedrept şi că în cea din urmă zi a judecăţii nu se va găsi niciunul dintre osândiţi care să-I spună altceva Domnului afară de cuvintele: "Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecăţile Tale" (Psalmul 118, 137).
Până ce vom intra în viaţa viitoare, trebuie să lăsăm de-o parte înţelegerea deplină a judecăţilor, nepătrunse în viaţa aceasta, și a sfârșitului lor, știut numai de Înţelepciunea lui Dumnezeu!
Așadar, să încetăm și noi a ne desface aripile raţiunii noastre curioase faţă de lucrurile pe care nu le cunoaștem. Valurile nesfârșitului ocean al Raţiunii Supreme, care se rotesc neîncetat, se înalţă și coboară, întrec agerimea oricărei înţelepciuni, nu numai a celei omenești, ci și a celei îngerești. Ṣi cum am putea pricepe noi cauzele finale ale judecăţilor dumnezeiești, celor atât de adânci? Cine poate pricepe rânduiala lui Dumnezeu, potrivit căreia unul s-a născut păgân, iar altul creștin? De ce propovăduirea Evangheliei în multe ţări s-a făcut auzită atât de târziu și din această pricină multe mii de oameni au pierit, neavând posibilitatea de a se mântui prin învăţătura lui Hristos, în timp ce în alte ţări s-a făcut auzită atât de repede? De ce un stat este plin de eretici, iar altul este liber de toate viciile falsei credinţe şi s-a înrădăcinat cu putere în el buna credinţă? De ce pe unii pedeapsa lui Dumnezeu (pt păcate) îi ocoleşte (până la o vreme), iar pe alţii îi loveşte? De ce uneori cei nevinovaţi sunt supuşi judecăţii, osândiţi şi omorâţi, iar păcatele unor oameni se răsfrâng asupra copiilor şi urmaşilor lor? (...)
Este de ajuns pentru noi să credem că pricina tuturor cauzelor este Voia lui Dumnezeu; cine caută mai multă putere şi stăpânire, acela nu cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu. (...) Dar înainte de Dumnezeu şi de voia Lui cea sfântă nu a existat nimic, de aceea cauza tuturor cauzelor este unul Dumnezeu, Cel mai dinainte de veci, tare şi nemuritor, Cel în Sfânta Treime slăvit. Ce voieşti, aşadar, să afli mai mult? Dumnezeu a îngăduit, Dumnezeu a binevoit, Dumnezeu a făcut totul. Pentru noi voia lui Dumnezeu trebuie să fie adevărul desăvârşit, iar urmarea liniştită şi bucuroasă a rânduielilor voii şi proniei lui Dumnezeu să fie cea mai mare înţelepciune." (Sfântul Ioan Maximovici- unchiul Sf. Ioan Maximovici din San Francisco- Mitropolit de Tobolsk şi Siberia, Iliotropion sau Acordul dintre voia omului şi voia lui Dumnezeu)
Chiar citind cele de mai sus, tot vom întreba: de ce?
Nu primim răspuns decât arareori, dar numai pentru a înţelege că, una este Înţelepciunea Lui și altele sunt logica și raţiunea noastră, într-o lume căzută.
Undeva, în Grecia zilelor noastre, o mamă avea doi băieţi, doi flăcăi, pe care-i iubea nespus, ca orice mamă. Femeia îşi rânduise viaţa după ritmul Bisericii. Dar s-a întâmplat o nenorocire de neînţeles: unul după altul i-au murit băieţii! De durere, femeia a luat-o razna. Două fotografii ale fiilor, deveniseră icoane la care se ruga şi se închina! Preotul şi enoriaşii, cărora nu le venea să accepte aşa uşor un asemenea necaz, au recurs la singura soluţie la îndemână: rugăciuni la Dumnezeu s-o scoată pe femeie din starea în care căzuse. Într-o viziune, aşa cum întâlnim prin Sfânta Scriptură şi în istoria Bisericii în lume, Dumnezeu a pus-o pe femeie pe frecvenţa preştiinţei Lui şi atunci femeia a văzut ce lucru groaznic urma să se întâmple: băieţii se îndrăgostiseră de aceeaşi fată şi, orbiţi de pasiune, s-ar fi omorât unul pe altul! Dumnezeu i-a luat pe amândoi, salvându-i de la păcatul fratricidului, în virtutea credinţei mamei lor. Biata mamă a înţeles marea milă şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi şi-a revenit.
Aşa ni se întâmplă şi nouă, frecvent, mai mult sau mai puţini credincioşi. Ne rugăm la Dumnezeu pentru ceva şi, ori nu primim, ori primim, dar cu totul altfel. Deşi ne supărăm şi strâmbăm din nas, din evoluţia ulterioară a evenimentelor ( ceea ce Dumnezeu ştia) constatăm că e mai bine, chiar foarte bine aşa, dar uităm să mulţumim şi să recunoaştem: “"Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale" (Psalmul 118, 137).
În fond, zece leproşi au fost vindecaţi, dar numai unul s-a întors să mulţumească. (Luca 1,11-19) Recunoştinţa este o floare rară. De ce?
|
Nicuşor Gliga 9/18/2019 |
Contact: |
|
|
