Poezii
a fost cândva o ţară
a fost cândva o ţară între Dunăre şi mare,
a fost cândva o ţară de la Dunăre până dincolo de Carpaţi,
a fost cândva o ţară, o ţară bogată ce nu cunoştea defăimare,
a fost cândva o ţară frumoasă , în care toţi trăiau ca fraţi,
a fost cândva o ţară cu munţi , păduri şi izvoare,
a fost cândva o ţară încărcată de frumuseţe şi iubire,
a fost cândva o ţară, o ţară vie şi nemuritoare,
a fost cândva o ţară fără nori şi fără pătimire,
a fost cândva o ţară cum alta nu era sub soare,
o ţară care era puternică ca un granit,
o ţară care îşi cinstea eroii şi ale ei vlăstare,
trăind între minus şi plus infinit,
o ţară ce-şi cinstea strămoşii, trecutul şi glia
o ţară plină de împliniri , ce în soare îşi piptăna tinereţea,
o ţară îmbrăcată în falduri de tricolor, numită ROMÂNIA,
ce acum şi-a îmbrăcat în haine de doliu , frumuseţea.
cu tata la boi
aseară cu tata am mers la boi,
la boii ce păşteau pe coastă,
şi prunii erau dezbrăcaţi şi goi
iar noaptea era singură, sihastră,
doar luna mai stătea pe cer, nebuna
şi lumina cărarea înspre boi,
ea împletind spre dimineţi, cununa,
din râul care da noaptea-n puhoi,
şi tata a luat atunci coasa în spate,
şi a urcat pe povârniş mai sus
şi a cosit la stele o întreagă noapte
până între stele singur el s-a dus,
când m-am întors în sat plângea şi luna
iar tata mă privea de sus din stele,
şi peste sat căzuse bruma
iar drumul meu, a devenit un drum de miele.
căinţă
am pierdut multe în viaţă
însă EL m-a ajutat
am căzut lovit în faţă
a venit, m-a ridicat,
şi-a sosit precum o boare,
a venit precum un vânt
chiar şi pe un val de mare
a păşit EL pe pământ,
am pierdut orice speranţă
însă EL nu m-a lăsat
şi am rătăcit prin ceaţă
pe cărări greu de aflat,
EL, mi-a fost mereu aproape
tot în preajmă EL mi-a stat
de necazuri să mă scape
m-a ocrotit neîncetat,
am pierdut multe în viaţă,
multe pierzi, cîştigi puţin,
dar să-ţi întorci a ta faţă
înspre timpul tău creştin.
întoarcerea la sat
pustiule sat, prin râpe eşti pierdut,
şi eşti lăsat prin hăuri fără tihnă,
bătrânii . drumul l-au trecut
în cimitirtu-n care au odihnă,
mai vin din când în când doar păsări călătoare,
să-şi facă, cuiburile în satul meu,
singurătatea însăşi este zdrobitoare
şi e pustiu, şi am păreri de rău,
izvoarele au secat, fântânile sunt goale
casele-s pustii, icoanele-s la grindă,
doar vieţile noastre ancestrale
se mai perindă în ochiul de oglindă,
prin tine trec singurătăţi nomade
ce se mai pierd pe drumurile de ţară,
pescarii aruncă în mări, năvoade
ca să mai prindă o lume milenară,
vreau să mă întorc, pustiul doarme în sat
şi nimenea nu e să mă primească
sunt un pustiu prin lumi lăsat
ce se întoarce în vatra-i părintescă.
viaţă monahală
taci, şi nu şti ce să spui
eşti singură de acum pe drumul tău
iubirea, tu ţi-ai puso în cui
şi ai luat drumul înspre Dumnezeu,
la porţi cu bolţi înalte, ferecate
tu, ai bătut la miezul nopţii
măicuţele erau culcate
şi ţi-au deschis spre dimineaţă sorţii,
sfioasă şi tăcută ai păşit
pe drumul ce ducea spre mănăstire
pedeapsă grea tu, ai de ispăşit,
să te îmbraci în haină neagră de safire,
te-ai apropiat încet de Dumnezeu
căci ţi-ai dat seama c-ai greşit în viaţă,
ai îngenuncheat tăcută şi cu greu
ţi-ai spus durerea care te-a lovit în faţă,
tu ai intrat încet în rugăciune,
şi-n rugăciune ai stat îngropată
căci viaţa monahală-i o minune
ce-ţi dă speranţa ca să fi iertată.
la schitul din deal
la schitul din deal urcat-am aseară,
la schitul la care din nou m-am rugat,
cu noaptea în spate şi boarea de afară,
de durere şi cazne să fiu iar iertat,
călugărul singur stătea într-un colţ,
de margini de schit sub o umbră precară,
viaţa lui tristă agăţată într-un bolţ
sub putreda-i grindă, dintro lume amară,
l-am rugat de se poate o slujbă să-mi facă,
durerea să-mi ia căci inima-mi plânge,
viaţa mea de-a pururi o să zacă,
în pulberi de drum, apoi se va frânge,
cu greu s-a ridicat din colţul lui de veghe,
m-a privit cu milă, apoi m-a îmbărbătat,
mi-a dat jos cămaşa cea de zeghe
atunci cu ochii în lacrimi spre uşă am plecat,
cu privirea în pământ eu am ieşit afară,
mergând spre pustiu pe cărărui neîncepute
alături de tristeţea mea de-a pururi amară,
cu gânduri pierdute de sfaturi petrecute.
spre eternitate
se aprind iar rugurile în munţi
şi arde în flăcări crucea la hotar
şi între NOI şi EL se construiesc iar punţi
şi vinul noi ni-l bem dintr-un pahar,
e Noaptea de Înviere, noaptea sfântă
când drumuriles pline de lumini
iar preotul cu mâna tremurândă
împarte lumina la străini,
la cap de drum mâncăm pâine cu vin
ca să-l cinstim pe cel ce a înviat
pe sfântul cel cu numele divin
ce pentru noi e, Sfântul Împărat,
şi se aprind deodată cerurile toate
şi-i roşu orizontul peste noi
pe acelaşi drum înspre eternitate
durere
mă doare Domne ceafa , dar şi fruntea,
şi lacrimile care-mi curg , mă dor,
de durere îmi este plină curtea,
n-am aripi că aş vrea să zbor,
mă doare doamne orice încheietură,
şi ochii mei în ochii tăi mă dor,
mă doare Domne a vieţii picătură,
nu mă mai reţine aici, şi lasă-mă să mor,
chiar de vor fi lacrimi pe Pământ
şiroaie să se scurgă în durere,
TU lasă-mă de poţi într-un cuvânt,
ce lumii să îi fie mângâiere,
mă plângă mama, şi mă plângă tata,
mă plângă fraţi, mă plângă şi surori,
TU Doamne pregăteşte-mi vatra
pe care să adorm nainte de a da în zori,
apoi mă ia, cenuşă tu mă fă
şi peste ape în pulbere mă lasă,
să fiu în astă lume o jertfă
căci mult prea mult nemoartea ta mă apasă.
Of, Doamne!
adună-mi Doamne gândurile toate
şi punele-ntro ladă la păstrare,
fereşe-mă de boli şi chiar de moarte,
şi arată-mi unde este a ta zare,
adună-mi Doamne toată nebunia
şi du-o şi arunco într-un hău,
iar mie să îmi laşi doar smerenia,
căci şi eu sunt copilul tău,
adună-mi Doamne toată neuitarea
şi răul şi durerea mea de-o viaţă,
iar îngerii să-mi de-a cântarea
cu razele de soare în orice dimineţă,
adună-mi Doamne neputinţa toată
şi du-mă la izvorul cel de taină,
şi lasă-mă să dorm pe a lui vatră,
şi fă-mi din nori de poţi o haină,
dar oful dacă poţi tu să mi-l laşi
să-l ţin aicea lângă inimioară,
să-l port cu mine în suflet mii de paşi,
şi să adorm cu el pe-o bancă în ulicioară.
spre a Raiului grădină
priveşte în sus spre falduri de lumină,
cu aripi frânte ingereşti
ce zboară peste a Raiului grădină
Iisus coboară în timpuri româneşti,
doar îngerii îl înconjoară
cu flori de măr şi busuioc în mâini,
ei vin pe a luminii scară,
fiind aşteptaţi cu vin şi pâini,
priveşte în sus spre cerul fără nori,
Iisus aduce răsărit de zii,
iar îngerii îmbrăcaţi în strai de zori
coboară spre pământ, micuţi copii,
coboară jos, ating pământul,
umplându-l cu a Raiului lumină,
susură izvoare, murmură şi vântul,
Iisus se odihneşte în grădină.
|
Stejărel Ionescu 9/18/2019 |
Contact: |
|
|
