75 de ani de la evenimentele de la Paulis - Din „Soarele Victoriei” continuă
În cartea „Umbra victoriei” Victor Suvorov (fost ofițer sovietic de informații, care a lucrat în cadrul GRU și refugiat în Anglia în 1978, a lucrat ca analist de informații) afirmă: „Spre sfârşitul istoriei sale Uniunea Sovietică a rămas fără eroi. Toţi conducătorii ei, fără excepţie, s-au dovedit o bandă de criminali şi de ticăloşi”. Invers stau lucrurile în ceea ce-l priveşte pe col. v. r. (rtr.) Mihai Popescu din Pitești, președintele Asociației „Păuliș”, cetăţean de onoare în trei comune: Mărgineni jud. Argeş, Ghioroc şi Păuliş jud. Arad. Trecerea timpului nu-i adaugă, ca oricărui om viu doar ani ci şi glorie. Glorie şi lumină se aşterne pe chipul luminat de doi ochi albaştrii și a părului albit de povara celor 95 de ani. Şi însămânţează, însămânţează şi seminţele cresc, lăstăresc, germinează, încolţesc, răsîncolţesc şi răsgerminează, răsîncolţesc acelaşi sentiment al iubirii de ţară …şi numele şi renumele veteranului cresc și iar cresc. Prin sămânţa cuvintelor acestuia România se umple de glorie şi de iubire de ţară căci aici, la Păuliş, de-a lungul a 50 din cei 74 de ani din 1944, a vorbit continuu despre „Detașamentul Păuliș”.
Şi în anul 2018 col. v. r. (rtr.) Mihai Popescu a povestit evenimentele trăite de el ca elev sergent de numai 21 de ani, în acele zile cumplite ale lui septembrie 1944 de către militarii „Detașamentului Păuliș”. Elevii Școlii de subofițeri de infanterie în rezervă de la Radna, și-au dus la îndeplinire misiunea apărării ţării însă, cu sacrificiul multor vieți. Paginile de istorie și mărturiile veteranilor în viață, col. v.r. (rtr.) Popescu Mihai şi Osman Bebe confirmă faptul că ostașii români, sub deviza: „NICI PE AICI NU SE TRECE!”, au rezistat eroic timp de șapte zile fatidice (13 – 20 septembrie 1944) unui inamic mult superior atât ca număr, cât și ca tehnică de luptă, până la sosirea întăririlor. Tinerii elevi ai școlii de subofițeri de infanterie în rezervă au plătit cu sânge oprirea invaziei inamicului în cele şapte zile.
În această bătălie, detașamentului de tineri elevi li s-au alăturat 569 soldați din Regimentul 96 infanterie, 360 soldați din Divizionul 61 Artilerie grea și 124 ofițeri și subofițeri. Iată bilanţul pierderilor acestei bătălii: 10 ofițeri, 10 subofițeri, 148 elevi și 209 soldați. Printre eroii acestui Detașament se află și zece elevi sergenți din Județul Gorj: Bălescu Păun din Mătăsari, Militaru Nicolae din Bălești și Plopșoreanu Apostol din Plopșoru, toți trei din Comp. 5, uciși în prima zi de luptă (13 sept.), Ecobescu Ion din Baia de Fier, Comp. 7, ucis la 14 sept., Stamatoiu Gheorghe din Bălești, Comp. 1, Motea Petre din Vărsături și Motreanu Ion din Brănești, amândoi din Comp. 6 au căzut la datorie în 15 sept., a patra zi, pe 16 sept a dat jertfa supremă și Bobei Ion din Ciuperceni, Comp. 7 iar ultimii doi eroi gorjeni au fost Băbălău Alexandru din Brănești, Comp. 2 și Cașotă Grigore din Bălănești, Comp. 1. Printre cei aproximativ 80 de gorjeni care au făcut parte din acest detașament cinci supraviețuitori au fost din Tg. Jiu: Ionescu G. Vasile, Gîlcă C. Grigore și Ungureanu D. Ioan din Vădeni, Renghea G. Ioan din Petrești și Cruceru I. Ilie din Tg-Jiu. Lupta de la Păuliș, dusă pe Valea Mureșului în perioada 13 – 20septembrie 1944 pe linia de front Cladova-Păuliș-Miniș-Ghioroc-Cuvin, între Divizia blindată Nr. 1 ungară „Budapesta” – aflată în atac și „Detașamentul Păuliș” aflat în apărare a fost descrisă şi explicată generaţiilor următoare ca o pildă de „aşa nu şi aşa da!” în cărţi de către pasionaţii istoriei acelei perioade. Din discuţia cu domnul col. v.r. (rtr.) Mihai Popescu am aflat şi despre unele dintre cărţile scrise ce tratează acest eveniment, astfel: Petrică Tănăsescu a scris o carte intitulată „Zborul ciocîrliei. Eroul căpitan Ioan Fătu”, dedicată memoriei căpitanului erou Ioan Fătu, care a fost publicată în 1978 de Editura Militară din București; Col. dr. Leonida Loghin, col Aurel Lupășteanu, şi col. dr. Constantin Ucrain au publicat ,,Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar’’ la Editura Militară, București în 1985; Susan Dumitru a publicat la Ed. Dacia din Cluj-Napoca în 1989 cartea „Cel mai greu examen: Păuliș – 1944”; Neamțu Gheorghe, Neamțu Gelu şi Fărcaș Ananie au scris „România în Al Doilea Război Mondial.
Fapte de arme în marșul spre Vest” la Ed. Argonaut din Cluj-Napoca în anul 2003; Dumitru Susan „Examen la Păuliș”, Deva, 1995; Andreiță Ion a scris articolul „Păuliș”, în revista „Memoria Oltului și a Romanaților”; Dorin Ocneriu, a publicat articolul „Cinstire eroilor Detașamentului Păuliș” în Revista Forțelor Terestre, Nr. 4/ 2013, etc. Enumerarea veteranului ar fi putut continua. S-au scris şi se vor mai scrie cărţi despre această pagină de istorie românească, dar o lecţie de istorie predată nouă pe viu la Păuliş în zilele de 15 – 16 septembrie 2018 datorită familiei Viorica și Vasile (Bebe) Ionescu, urmaşi ai col. v.r. (rtr.) Vasile G. Ionescu, participant la această luptă, nu va mai fi nimic deasupra. …şi totuşi, din soarele acestei victorii: „La Păuliș când toamna vine, Vin feciorii să se-nchine Nu la frumusețea viei La Eroii României Eroii nu mai au nevoi Eroii ne au doar pe noi”. Pe copii la sânul vostru, alinați-i cu-acest cânt, Povestindu-le cu farmec al eroilor avânt! Învătaţi-i, mame, dragostea de ţară… restul o să vină de la sine-apoi. Şi-au să se-mplinească visurile toate ce le-aţi pus într-înşii, Mame scumpe, voi!
Scriam anul trecut . Acum Mihai Popescu este poveste. Dar aici , în Gorj, scriem despre Păuliş şi ne amintim de eroi. Vă fac cunoscute primele pagini
Examenul de admitere la Traian Vuia în Timişoara, TCM, a fost greu. Anul 1983 mă găseşte la Lipova, în armată. Mama studentului Stuparu, descoperit cu platfus după ce începuse armata, un băiat pe care îl găseam în toate colţurile cazarmei cu o batistă in mână, chiar îl urmăream, dorind să mă împrietenesc cu el, îmi oferă, înainte de a pleca din Lipova, un pacheţel. Găsesc în el o carte cu Păulişul, galbenă de vreme şi fără coperţi, una de legende ale Aradului şi nu numai ... şi multe, multe perechi de şosete bleumarin. Mi le-a dat în treacăt, cu aceeaşi tip de batistă în mână:
-Ia-le, Aurele, Denis nu mai vrea să audă de Arad, Radna, Lipova, Păuliş. Ce i-aţi făcut, mamă cu crucea aceea din cimitirul eroilor Paulişului?
M-am întristat că gesturile nechibzuite ale unor copii de bani gata au dus acest copil practic la depresie. Cărţile cele două erau unele la care practic el se închina, preţuindu-le ca pe nişte comori. Au declanşat şi în mine o căutare de sine asiduă. Pe cea cu Păulişul o citeam, o trăiam, vedeam luptele de aici, simţeam mirosul de sânge şi struguri, cum spun oamenii din Ghioroc şi Cuvin, unde sunt multe podgorii roditoare, că atunci când vine toamna la Păuliş vin feciorii să se-nchine, nu la frumuseţea viei, la eroii României. Mai făceau colegii de camera câte o gluma, macabră din punctul meu de vedere, tare hazlie pentru unii, aducând în cameră câte o cruce din cimitirul eroilor de lângă cazarma noastră, Aşa cum îi făcuseră lui Denis, student la roboţi industriali, punându-i crucea Elenei Chiriţă în pat, dar nu mai avea sens pentru nimeni. Răul fusese comis.
Citeam din cartea fără coperţi:,, Veniserăm la Radna pentru a deveni cadre ale Armatei Române, feciori de pe meleagurile Munteniei, Olteniei, Banatului, Moldovei, …examenul de admitere în 1944 a fost o formalitate deoarece instrucţiunile de sus de la Bucureşti recomandau ca toţi elevii să reuşească. Examenul, formal totuşi, trebuia ţinut. Proba a fost o compunere pe tema: cum vedeţi războiul care se desfăşoară acum şi cine îl va câştiga?,,
Învăţasem pe dinafară cuvintele din carte şi mă bântuiau versurile lui Arghezi: Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte!
Simţeam, şi asta nu neapărat datorită încărcăturii istorice a locurilor prin Lupta de la Păuliș, de pe valea Mureșului din 13-20 septembrie 1944 desfşurată pe linia de front Cladova-Păuliș-Miniș-Ghioroc-Cuvin. Starea rea a lui Denis era cauza pentru care mi-a dispărut pentru totdeauna din minte reprezentarea aceea a toamnei cu greierii din rapsodiile lui Topârceanu, toamna aceea care s-a ivit pe culme, acea ,,zână a melopeelor, Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...’’
Unde era zâna melopeelor, a florilor şi cucurbitaceelor? Nici vorbă de ea. A dispărut. Pentru mine a rămas ca aparţinând unei vârste. Pentru Denis se generalizase iarna...
Când mă relaxam din durerea pentru Denis, de care nu mă mai credeam în stare fiindu-mi sufletul împietrit din cauza suferinţei pentru Mariana Manta din Bălăneşti, care mă părăsise pentru un băiat din Iaşi după atâţia ani de prietenie, îmi rememoram ce însemnaseră anii aceia interbelici pentru lume dar mai mult pentru Gorjul meu. Condamnam pe cei ce porniseră războiul fiindcă era deja acea sărăcie a pietrelor ce născuse marii pietrari ai Gorjului, in 1944 bărbaţi maturi în plin elan creator: Brâncuşi, Voiteşti(geologul războiului), Plopşor (arheologia paleoliticului) iar în lume se continua mecanica cuantică şi legile termodinamicii, se deschideau porţile geneticii prin dovedirea de către Oswald Avery că ADN-ul este materialul genetic al cromozomului. Îmi tăcea gândirea ştiinţifică, mă apucam să citesc din cartea a doua, cea de legende ale Aradului, Păulişul aparţinând de acesta.
După ce citeam câte o legendă mergeam să văd locul cu pricina, compuneam versuri pe acea temă. N-am făcut niciodată casă cu statul degeaba.
Mănăstirea Hodoș-Bodrog la a cărei construcţie a contribuit financiar şi Papa Honoriu al III-lea, inaugurată în 1224, în prezenţa reginei Yolantha de Courtenay, cea de-a doua soţie a regelui Andrei al II-lea al Ungariei are o legendă ce spune că pe locul unde a fost ridicată un taur a descoperit Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului.
În Mănăstire se află o criptă unde își dorm somnul de veci mai marii episcopi ai Aradului, printre care și Iosif (Ioan) Goldiș, unchiul lui Vasile Goldiș, marele patriot român dar şi Metodie are un sicriu aici. Legenda sicriului pe care l-am zărit chiar la intrare este despre călugărul care odată ce
și-a ales drumul în viață, Domnului a dedicat-o
Rupt de lumea de afară, într-o zi vine-a lui mamă,
care n-a dorit cărarea ce copilu-i a ales
-Eu refuz ca să o văd, trimiteţi-o tot acasă!
Mi-am ales calea cea bună ce-am crezut-o preafrumoasă. Supărată, deranjată, mama rău l-a blestemat
Şi-a intrat cu al ei suflet mai adânc într-un păcat
Chiar în poarta mănăstirii el s- audă a strigat:
-Atunci când muri-vei, nu te primească pământul,
Cum nu ţi-ai primit tu mama să-ţi dezlege jurământul!
După mai mulţi ani de zile, când Metodie a murit
a fost înmormântat în pământ dar sicriul a ieșit.
Gropi mai mari nu-l înghiţeau, slujbe blestem nu-nlăturau,
Sicriul şi trupul din pământ ieşeau.
odihna veșnică în pământ nu a aflat, căci mama l-a blestemat.
Mănăstirea a hotărât să construiască un mormânt
La fața pământului spre a fi de-nvăţătură: mama are vorba… bună.
De când lumea tot povestea ne adoarme-ntotdeauna
Şi de ce e fericirea acolo unde e luna?
Mituri şi istorii tot Oedip, Orfeu, Isis şi Osiris,
Pygmalion, Gyges, Narcis şi Icar.
Odiseu şi Sisif sunt vicleni şi şireţi dar… aici m-am oprit intotdeauna.
Şi iar citeam, şi iar vedeam.Vizitam. Şi n-am vizitat numai în Arad. Căutarea de sine îmi reuşeşte numai bine
Fiindc-o simt înţelepciune căutarea în poveşti şi nu mai depind de nimeni.
Dar poveşti misterioase şi urbane mai frumoase mă atrag să mă găsesc:
Triunghiul altarelor dacice
Cetăteni, Dragoslavele, Nămăeşti,
Misterele din Templul Dorinţelor, Legendele catacombelor blestemate, Intrarea secretă din Cetatea Braşovului,
Fantoma din Tunelul de la Satu Mare,
Blestemele din turnurile lui Ştefan cel Mare din Cetatea Sucevei,
Apele vindecătoare din Buzău cu mirajul lor,
Tunelurile cu forma lupului dacic cu Porţile secrete ce se deschid cu parole,
Tunelul secret de sub Biserica Precista din Galaţi,
Mânăstirea Corbii de Piatră,
Peştera Urşilor cu fenomenele de neexplicat, Bucegii cu traseul iniţiatic: Sfinxul, Babele,
Râul care urcă muntele,
Din poveşti... spuneam mai sus,
ca Legendele lui Orod, misteriosul oraş nu-s.
Mi-am păstrat în minte ,,legenda casei cu lacăt,,.Casa cu lacăt de care aflasem de la superiori că trebuia să ne ferim. Bântuia ideea că toţi cei curioşi de lacătul nedeschis de nimeni din anul 1800 au păţit ceva: unul rămăsese mut, altul orbise, unuia i-a paralizat mâna, etc. Şi ne mai spuseseră ceva: în anul 1945 a dispărut o mitralieră. Voi sunteţi oameni cu carte, deştepţi, vă daţi seama că locuitorii Aradului sunt în pericol dacă această mitralieră ajunge în mâna unui om rău şi cu dorinţe de răzbunare arzându-i în piept. Eram rugaţi să raportăm la garnizoană dacă auzeam sau vedeam ceva în acest sens. Şi acum Legenda casei cu lacăt. V-o povestesc şi vă redau şi minutul, de acestă dată nu fatidic, minutul cunoaşterii, al ataraxiei şi nirvanei, venite toate asupra mea deodată cu puterea unui fulger. Ştiţi cum se spune: du-mă fericire în sus, lipeşte-mi fruntea de stele…
Într-o zi mai liberă din armată am mers la casa cu lacăt!
Așa curge timpul și viața,
viața asta toți o știm,
de când vine dimineața
doar noaptea ne ostoim.
Dar în firea-ne română
drumul straniu, neștiut,
ne atrage cu putere
spre un ... mal necunoscut.
Cum era viața locuitorilor
evului mediu n-am știut,
o mitralieră-am văzut.
Timp real s-a rupt de mine.
Cu ea mi-am ieșit din timp.
Va sta ceasul.
Sta-va ora, sta-va anul, 1800 eu văd.
Și strada Tribunul Dobra, numărul 7
tot din Arad eu aleg.
Locuința e banală,
Casa cu Lacăt îi zice
Dar de Calfe Călătoare
auzit-ai, tu, voinice?
Colțul clădirii spre Plevna e un trunchi vechi de copac
Acesta-i prins cu o bară ce-i blocată cu lăcat. Totdeauna mi-a stat gândul la cifrul necunoscut al lacătului.
Să vă spun și ce rol avea acel trunchi de copac…Multe dintre orașele mai mari aflate odată sub stăpânire austriacă și în care se desfășura o activitate puternică a breslelor, aveau un copac în care breslele călătoare, la finalul stagiului de pregătire, băteau un cui. Povestea spune chiar că o calfă ce venea din alte orașe cu scopul de a deprinde meșteșugurile, uneori trebuia să execute o lucrare publică pentru a dovedi că a deprins meșteșugul învățat. Eu cunosc acest trunchi cu denumirea de Pomul Breslelor, dar i se zicea în mai multe feluri, uneori era numit Copacul Breslelor, sau, alteori, Pomul Calfelor. În Obiceiul cu acești „pomi ai breslelor” a existat până la desființarea breslelor printr-o lege dată în 1872. Cel nou din Arad se numea „Butucul de fier” și a fost executat de sculptorul timișorean Moritz Heim. Parte a culturii lumii germanice, așa că veți găsi amintirea Pomului Breslelor și în alte orașe: Viena, Bratislava, Budapesta, Arad, Timișoara, Oradea, etc. De exemplu în Timișoara găsim Pomul Breslelor (cel metalic, numit și Copacul de Fier) pe strada Bulevardul Revoluției din 1989, la colț cu Francesco Griselini. Ei bine, în Arad, Pomul Breslelor se afla în nișa casei de care vă povestesc și era protejat cu un lacăt ingenios realizat. De la acest lacăt de legendă, casa și-a primit numele de Casa cu Lacăt. De ce oare? Povestea spune că cine deschidea acel lacăt fără să îl spargă, primea casa. Dar se pare că acest lacăt nu are și mecanismul de deschidere, deci acea casă nu a fost dată cadou nimănui din Arad, iar dacă nu, sper măcar să vă fi făcut curioși. Și curajoși, să aflați lacifrul.
„Casa cu lacăt” rămâne una dintre legendele Aradului. Casa, construită în anul 1815 de către comerciantul vienez Iosif Winkler, apoi renovată în 1851, este și acum o veritabilă atracție pentru turiști. Interesant este faptul că în colțul clădirii, spre strada Plevnei, există o nișă în care se afla un trunchi de copac înconjurat de o bară metalică închisă cu un lacăt. „Butucul de fier” (lemn învelit în tablă) așezat în nișă a fost făurit, după modelul vienez, de către sculptorul timișorean Moritz Heim. Într-un astfel de trunchi, calfele care făceau lungi călătorii din oraș în oraș pentru a-și desăvârși cunoștințele profesionale, băteau câte un cui, imortalizându-și astfel trecerea prin acele locuri. Astăzi nu se mai bat cuie, deoarece butucul nu se mai găsește în nișă, după ce a fost furat în 1994 și recuperat. El a fost depus spre păstrare la Muzeul de Artă din Arad (Galeria de Artă a Complexului Muzeal Arad), pentru a nu mai fi furat din nou. Și așa Casa cu lacăt stârnește curiozitatea oricărui trecător prin Arad.
…nu se poate…mitraliera… am găsit-o ! Trebuie să merg la cazarmă să anunţ !Am GăSit MITRALIERA legendară la cazarma noastră, a cărei absenţă din rastelurile cu arme a fost ascunsă atâţia zeci de ani!
Din gânditor trist cum sunt, ba că Mariana, ba că Denis, mintea îmi naşte întrebări, una mai ciudată decât alta: ai împuşca pe cineva dacă ai avea asupra ta o armă de foc şi posibilitatea de a o face? Dar Denis ar împuşca tovarăsii care i-au pus crucea în pat? Mai degrabă s-ar sinucide, îmi răspundea experienţa mea în ceea ce-l privea pe Denis. Intrebările mele sunt unele care cer răspuns matematic cu q.e.d. şi compun câteva versuri:
Stau cu gândul la sfat şi mă întreabă:
- Ai împuşca cu mitraliera pe fata iubită ce te-a părăsit pentru altul?
-Nu, când nu e a ta simţi că sentimentul de iubire
E sub exigenţa ta, ce să mai vorbim de pretenţii?
Cum ? Să posed un trup fiindcă-l râvnesc doar eu?
Să caut cotloane în el şi să nu aflu extaz?
Să-l simt străin şi subjugat? E prea puţin
Să nu-mi dea ochilor sclipirea fericirii?
E prea puţin... eu-s al iubirii
...iar enigmatica indulgenţă a dezbrăcării
E prea mult. Eterica mizerie sublimă
n-o vreau... Vreau binele iubirii.
Se frământa poetul din vechime:,,eterna frumuseţe ce-n braţe n-o să-ţi stea’’
Ea nu, dar a ta da.
Ce-i al tău obţii uşor, n-ai nevoie de omor
Şi te întrebi când ea doarme în braţele tale iar tu o priveşti:
De ce e ea tot ce-ţi doreşti?
De unde-ţi ştie gândurile când te încurajează doar când e important pentru tine?
Doar ea te- ajută să te-ntreci pe tine
Şi fără daruri... doar cu sine.
Cu sinele ei drept dar.
Dar ce dar! Că ce dar e mai de preţ ca dăruirea de sine?
Or fi oameni care ar folosi această mitralieră pentru răzbunări deşarte? Dar de ce ar curma cineva suferinţa răufăcătorului său? Indelung răbdători ne cere viaţa să fim şi vom vedea cum răufăcătorii nostri vor primii sutit şi înmiit răul ce l-au făcut în jur!
Totuşi scoteam din tolba mea cu imaginaţie un om rău pe care îl numeam Vasile şi aş fi vrut să cred că este cel care foloseşte puşca.
De când lumea tot povestea ne adoarme-ntotdeauna
Şi de ce e fericirea acolo unde e luna?
Mituri şi istorii tot Oedip, Orfeu, Isis şi Osiris,
Pygmalion, Gyges, Narcis şi Icar.
Odiseu şi Sisif sunt vicleni şi şireţi dar
Vasile îi întrece, cal Troian din mitralieră el urzeşte şi urzeşte:
Coşmar de cazne de pedepsit ,,pe alţii’’
Eu mi-am făcut menirea să fiu pe-acest pământ.
Căci iadul nu-i o treabă să-i sperie de la fapte
şi răzbunarea-i scut, de-i zi sau ... noapte (n.b:noaptea să facă prostii)
E râu de foc sau nu, e gura iadului din fălcile monstrului Leviathan... vom ştii?
Dar puşca asta-i bună, treziv-a conştiinţe, când spaima lor şi groaza cu frica s-o-nsoţi
Apa Lete din Purgatoriu nu-i spală relele săvârşite.
Merg la comandant sa anunţ ca am găsit o mitralieră, în locul interzis de el : casa cu lacăt.
Continuam armata şi citeam din cartea galbenă fără coperţi:,,,, Veniserăm la Radna pentru a deveni cadre ale Armatei Române, feciori de pe meleagurile Munteniei, Olteniei, Banatului, Moldovei, …examenul de admitere în 1944 a fost o formalitate deoarece instrucţiunile de sus de la Bucureşti recomandau ca toţi elevii să reuşească. Examenul, formal totuşi, trebuia ţinut. Proba a fost o compunere pe tema: cum vedeţi războiul care se desfăşoară acum şi cine îl va câştiga?,,!
Dr. ec. Stolojanu Victoria, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj.
|
Stolojanu Victoria 9/18/2019 |
Contact: |
|
|
