Noaptea lui Dinu
Dinu mi-a fost prieten bun pentru ani si ani. Imi plăcea cum rîde. Rîdea des si de cele mai multe ori rîdea cu poftă (dar ce poftă!) de propriile glume. Ce bine mă simteam cu el, cu rîsul lui!
Era într-un sfîrsit de august cînd mă sunase soacra lui, fosta lui soacră, căci acum…, la unsprezece noaptea. "Domnu' Petrică scuză-mă te rog că sun la ora asta, dar e grav: e un scandal teribil. Vino dacă poti pînă la noi, te rog. Te implor! Dinu a înebunit. Nu mai putem să-l stăpînim." Să-l stăpînim? M-am dus cît am putut de repede, am coborît la demisol de unde auzeam scandalul si am intrat, fără să bat la usă într-un nor de fum. "Ce-i cu tine? m-a repezit Dinu nemultumit de bănuiala c-am venit chemat. Chemat de ele ca să-l potolesc. Nu i-am răspuns că n-am mai apucat. Coca urla la el, gesticulînd cu mîna în care îsi tinea tigara, iar maică-sa, care sedea în capul mesei, îsi strîngea încheieturile si tremura. M-am asezat pe scaunul din capul celălat al mesei, asteptînd să înteleg cum as putea să intervin si cum s-o fac mai bine. Ce îi stîrnise în scandalul ăsta? In încă un scandal? Ce importantă mai avea? " Este inadmisibil Petrică! îmi strigase Coca. Asta e comportament de pe maidan, de golan, de ordinar, de…S-a terminat, nu se mai poate.! I-am cerut să plece din casa mamei mele unde o dori, unde o vedea cu ochii! De două ore urlă ca dementul!" " Dementă esti tu si cine te-a făcut! replicase Dinu si după grimasa ce-i însotise spusele am înteles că e la capătul puterilor. N-am putut să intervin pentru că reactia celor două m-a depăsit: " Dement esti tu precum te-am cunoscut!" urlase Coca. "Dement e stiu eu cine!" tipase soacră-sa. Si asa mai departe, astfel încît din cauza agitatiei, fumul de sub becul din tavan se învolbura si îmi dădea senzatii de ameteală. Ce puteam să fac, căci singura idee ce-mi stătea în cap era să-l trag afară.. Replicile lor continuau să se întretaie pe acelasi ton si cu aceiasi ură, fără ca eu să pot face treaba pentru care eram acolo. Si totusi: "Dinule! Măi Dinule! Coca! Doamnă…!" Si peste toate, din hol lătra si Naca. Lătra si chiar bătrînă si bolnavă cum era, se trîntea în usă. "Dinule, am reusit eu să mă fac auzit pentru o clipă, te rog, dacă tot sunt aici…Coca…! Spuneti-mi si mie…" Au spus ceva dar tot tipînd. Doamna Dumitrescu se strîmba la mine si-si strîngea încheieturile. Doamne ce să fac? m-am întrebat a zecea oară. Nu, nu era o strîmbătură, ci pareza ei de ani de zile se exagera acum văzînd cu ochii. Nu mai puteam să-i urmăresc. Dinu era palid, îsi umfla nările si-si freca bărbia. Mie nu mi se adresa deloc. S-a deschis la un moment dat usa pe unde a năvălit Naca, urmată si de babă, mama doamnei Dumitrescu. " Hai mamă du-te, du-te…, lasă-ne! Naca!" M-am ridicat si eu si doamna Dumitrescu, dar degeaba. Atunci, probabil atunci, în harababura aia, le-au cedat cu totul nervii. Coca a început să tipe si mai tare. Dinu la fel. "Iesi afară! Afară! La mă-ta-n mahala!" "Afară demento! Nu vezi că…" " Afară din casa mea!" a urlat si doamna Dumitrescu si si-a apucat scaunul de spătar. Si în timp ce eu mă repezisem peste masă, iar Dinu dezlăntuit o apucase de mîni si o trăgea, din spate, din fata chiuvetei, a urlat si baba:"Afarăăă…!" A fost ceva apocaliptic. Urletul nu fusese foarte puternic, dar fusese foarte gros si se terminase într-un horcăit. Am înlemnit cu totii. Chiar si Naca. Ajunsi în curte, Dinu aproape sufocat, am încercat să-l scot din starea în care se afla, s-o dau cumva pe glumă:" Dumnezeule Dinule, mamaia aia a facut ca moartea. Ai vazut? Naca s-a pisat pe ea." Dinu n-a mai zis nimic si si-a lăsat tigarea să-i alunece din mînă. S-a lungit moale, fară oase, pe bancă, lînga gard. M-am apropiat de el. Avea ochii închisi, iar mărul lui Adam, atît de proeminent tot timpul, dispăruse cu desăvîrsire. M-am întrebat dacă respira căci nu-i vedeam pieptul săltînd, chiar dacă becul din stradă era deasupra noastră.
Să fi făcut infarct? A adormit asa dintr-o felie? I-am pus mâna pe umar si pe gît. Ti-e rău? Esti obosit? Nu mi-a raspuns. I-am simtit totusi trupul respirând. M-am asezat si eu pe bucătica de bancă ce-o lăsase liberă si-am început să-l mângîi. Mirosea ca o tutungerie. L-am mângîat pe frunte, pe părul ce-l avea tot timpul zbârlit, pe tâmple. M-am mirat că acum părul îi era moale si-i cădea spre bancă. Parcă a oftat. Spre bucuria mea, din casă nu mai auzeam nimic.Nu mai latra nici Naca. Si ce-o să fac acum? Nu-l pot lăsa asa. Si în timp ce crosetam cu întrebările, am simtit ceva ciudat: capul lui se încingea. Avea temperatură. Să-l trezesc? M-am uitat la el: dormea, dar… Ce e asta? Parul lui…era…parul lui negru era alb. Doamne, ce e asta?Albeste văzînd cu ochii? Dinule, măi băiete scoală! Ce faci? Nimic. I-am luat capul cu mîinile-amîndouă, cu grijă, ca pe-un ou crăpat si l-am ridicat să-l văd mai bine: da, era alb. Aproape alb. Albeste cum mă uit la el? M-am uitat la bec, la părul de pe mâna mea, la…Prietenul meu Dinu, cel care-i dăduse gata pe toti la skandenberg în militărie, cel care schimbase trei neveste, cuceritorul Dinu, era un mos. Cine o să-i mai asculte poeziile? O să mai rîdă? Bărbatul de ieri, de admirat, de invidiat, părea acum un ramolit, un mosulică ce se îmbătase si-adormise în parc să-l lingă cîinii. M-am ridicat si am plecat buimac.
După o vreme m-am întors: Dinu nu mai era acolo. Plecase? Dispăruse în pustiurile noptii? Nici o urmă că fusese acolo. Nici o urmă că fusese fericit cândva.
Toronto ON
|
Viorel Neacsu 9/13/2019 |
Contact: |
|
|
