„Călător prin țara mea” o carte de Mihai Sporiș
Volumul „Călător prin țara mea” al domnului inginer doctor Mihai Sporiș este o suită de impresii de călătorie într-unul din concediile domniei sale alături de familie. Succesiunea evenimentelor, considerând fiecare zi un moment bine definit în viața autorului, are loc într-o perioadă confuză, de tranziție, cum era numită de cei care motivau nebuloasa în care se afla atunci România ca un om rătăcit într-o pădure deasă peste care s-a lăsat o ceață densă. Se întrezărea, pentru mințile luminate, mai mult o tranziție spre neocomunism decât spre democrația de vis la care spera și se amăgea românul de rând. Elementele neocomuniste aruncau de fapt societatea românească într-un haos total, într-un capitalism anarhic.
Autorul pleacă în acel concediu la mare, urmând ca apoi să urce spre Bucovina.
Ajuns pe litoral, la Mamaia, domnul Mihai Sporiș face o primă remarcă, subtilă, dar cu un mesaj puternic, ca un adevărat vizionar a ceea ce va urma în deceniile viitoare și, de ce nu, ca o concluzie trasă în momentul când apare acest volum, resemnat, ironic, de propriile premoniții despre soarta naivilor români care își schimbă doar... stăpânul, în rest nimic nou sub soare!
„Consumiști într-ale bazarului oriental, de ce să nu devenim, într-o posibilă fraiereală, dependenți și de marfa Apusului? Cugetăm, într-o dilemă evidentă fiind, într-un punct de cumpănă a lumilor cu îndoiala întreagă și neteziți încă la realitatea zilei/zilelor. Aici răsăritul vine dintr-o... mare prea neagră, iar apusul se ține departe încă.”
Apoi referindu-se la faptul că am ratat primul val NATO, cugetă în stilul specific românului de a se auto-încuraja:
„Nu are Apusul atâtea valuri câte poate înghiți răbdarea noastră!”
Fenomenal! Într-o simplă propoziție domnul Mihai Sporiș descrie temperamentul, răbdarea, bunătatea ospitalieră, dar și demnitatea unui popor, poporul român! Rar găsești asemenea oameni care să pătrundă adânc în sufletul unui neam, să-l înțeleagă și să fie părtaș la trăirile acestei nații.
Dar fața reală a împrejurimilor, țărmului mării, este deplorabilă; vrem turism printre grămezile de gunoaie:
„Natura, moartă... de beată, drogată de și-a apropiat oamenii și tehnologia în armonia prea-plinului, respirând bazarul.”
Autorul descrie cu măiestrie starea de fapt în care se află pe țărmul Mării Negre, creând un tablou viu, magnific, o îmbinare armonioasă a naturii cu trăirile sufletești și noblețea lor.
„Sunt evidente la malul mării toate aceste minuni ale mângâierilor. Aerul atins devine briza care sărută, în alternanță, ca pe doi buni părinți: pământul și marea. Întinderea apei vânturate răspunde cu turma de valuri care sărută în cadență, uneori cu mușcături, malurile. Țărmul le îmbrățișează cu stabilopozii, gata să le înspumeze în rochii de mireasă”
Numeroase expresii plastice, și de ce nu poetice, se armonizează uneori cu tendința spre mișcarea literară paradoxistă, unul din aceste exemple concludente ar fi prezentarea bronzării la soare:
„... cu atâta expunere la soare, briză, nisip ne-am înnegrit cu o nouă pată de lumină.”
În continuare, turistul Mihai Sporiș, descrie/prezintă activitățile din zilele care se perindă una după alta, de fiecare dată găsindu-i tolăniți pe nisipul fierbinte al plajei sau desfătându-se în valurile mângâietoare ale mării. Dar ziua nu se termina doar cu expunerea la soare și la „bălăceala” în valurile uneori înspumate ală mării, căci odată cu căderea amurgului începeau distracțiile și „chefurile” de seară la Castel, cazinou, terase, spectacole, un fel de simbioză cu lumea nocturnă a mării, cu forfota din restaurante, a parcului de distracție, cu discotecile pentru cei tineri, și de ce nu, cu tine însuți!
Dar în cartea „Călător prin țara mea” întâlnim alături de elemente psihologice, cum este firesc în orice scriere de calitate, și elemente filozofice, și autorul „filosofează” bine sub semnul astral al adevărului!
Scriitorul punctează în sejurul de la țărmul mării și plimbările de seară prin stațiunea Mamaia, perla litoralului românesc, o „scaldă nocturnă”, întâlniri cu rudele din Constanța, satul de vacanță, la circ etc.
De sărbătoarea religioasă „Schimbarea la față” se ospătează cu pește, dar autorul, nostim, face aluzie și la „schimbarea la față” adică la „bronzarea” lor și la faptul că „juniorii” chiar în acea zi au schimbat... fetele. Prietenele lor ocazionale pe care le cunoscuseră la mare au plecat spre casă, dar au apărut altele proaspete, albe ca brânza!
De la mare povestitorul pornește în partea a doua a concediului său către Moldova, dar nu fără a se opri în Munții Măcinului, apoi trece Dunărea cu bacul.
Pe drumul de țară către Buzău este lăudată hărnicia țăranului român păstrător și continuator al tradițiilor și obiceiurilor populare românești. Totuși, autorul nu precupețește niciun efort de a face aluzie la autoritățile guvernamentale și grija lor pentru această glie strămoșească:
„Pe ulița din fața noastră oamenii care trec au mirosul muncii, palmele lor întinse a salut te zgârie cu asprimea lor, iar îmbrăcămintea de lucru are pe ea semnul hărniciei neprecupețite. Praful se ridică după fiecare mașină, grăbită undeva. Oamenii plătesc și pe aici taxe, dar asfaltul întârzie.”
Și continuă ironic:
„Nu li se ia chiar totul, după cum vedem, praful este din belșug. Au fost făcute și pe aici promisiuni, s-a auzit de contracte cu zile numărate. Vorbe, vorbe și vai de așteptările și zilele frumoase promise oamenilor.”
Urmează o descriere de vis a unei seri de vară petrecută la țară unde românul se simte cu adevărat român în mediul său natural:
„O adiere surâzând prin frunze s-a parfumat cu aromele de prin căpițe. Sub continuul ison al greierilor răzbat stridențele unor licurici moderni de la nelipsita discotecă a copiilor mai mari aflați în vacanțe.”
Pelerinajul continuă la Mausoleul Eroilor de la Mărășești, apoi către Piatra Neamț. Domnul Mihai Sporiș ne vorbește despre trecerile domniei sale pe valea Bistriței, Barajul Bicaz, Muntele Ceahlău, despre lăcașurile monahale de la Plângăreți, Bistrița,Văratec, Agapia, Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla etc. Naratorul păsește adesea în adâncul istoriei și ne amintește de figurile domnitorilor „moldavi”.
Foarte interesantă paralela pe care o face scriitorul, la poalele Muntelui Ceahlău, între cabana „Milu”, unde flutură tricolorul, și vecina sa grandomană, cu siguranță a unui parvenit, vilă care nu se armonizează cu cadrul natural înconjurător sau cu tradiționalismul românesc.
Și cum „picanteriile” nu lipsesc din acest volum în care autorul ca un „Rocambole” înțeapă cu vârful spadei orice dușman al românilor, încercând să îndepărteze putreziciunea ce se întinde ca o tumoare peste acest popor, face o remarcă pe drept interesantă:
„Acum, parcă mai mult ca oricând, cazanul integrării la un albastru, european, un altfel de internaționalism, poate deveni un Babel în care mai contezi dacă o mai poți face prin ceea ce te definește: valorile proprii, inconfundabile. Ridicarea drapelului este gestul mândriei de-a fi român și bucuria asumată cu iubire de țară și neam. În curtea cabanei verdele ierbii și al pădurii urcă în stâlpii foișorului, pe asterială și coboară pe tocurile
ferestrelor. Lemnul vopsit în albul luminos dă în transparența unui aer tare și curat, curățenia
sufletească a... stăpânilor.”
De aici pelerinajul povestitorului continuă la Mircești, apoi la Iași unde în fața Palatului Culturii îi întâmpină, de pe un monument, voievodul Ștefan cel Mare! Expediția continuă la Botoșani, Suceava, Rădăuți, la mănăstirile Dragomirna și Arbore și protagoniștii se îndreaptă
în grabă spre Mănăstirea Putna, la sărbătoarea Sfintei Marii, ocazie în care:
„se adună, de pe întinsul întregii Moldove: din preajma Galiției până-n Galați, de la Hotin, Tighina, Bălți, Iași, din obcine până în Vrancea. Din toate ctitoriile vecine răzbate glas de toacă și clopot. La Putna Ștefan adună românii la sfat.”
„Ne cheamă Ștefan, ca pe fiii lui cei buni și ne dojenește să ne lumineze, să ne îmbărbăteze. Câtă nevoie de bărbați are țara aceasta, să-și vindece rătăcirea și slăbiciunea mâinii... care stă!”
Incursiunea continuă pe la mănăstirile Moldovița, Sucevița și Voroneț, „Capela Sixtină” a românilor!
Trecând din Moldova în Ardeal, prin zona ținuturilor secuiești, autorul este dezamăgit de discriminarea care li se face românilor minoritari și a faptului că în unele zone inscripțiile nu mai sunt nici măcar bilingve...
„Credem că ar trebui, în nota unui bun simț, să se înțeleagă că tot omul născut într-un loc anume, indiferent de limba lui maternă, este fiu al acelui loc, iar ca patrie comună, devine frate bun cu cel de altă etnie, altă religie. Statul care le este deasupra, legitimat de mersul istoric, le este cadrul juridic și locul manifestării tuturor libertăților în respectul legilor.”
Apoi coborând spre sud pelerinii ajung în Țara Făgărașului, numită și Țara Oltului, și acolo fac un popas la mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitorie a voivodului martir Constantin Brâncoveanu. De aici, urmând drumul Oltului și defileul său, ajung la destinația finală, acasă, la Râmnicu Vâlcea!
Pe tot parcursul acestui volum de impresii de călătorie, autorul are un ochi fin, de bun observator al detaliilor și adânc cugetător, nescăpându-i nimic din ceea ce ar putea prinde un sens, o valoare, o interpretare veridică a psihicului, dar și a inimii și sufletului uman.
Spiritul patriotic și suflul românismului îl însoțește pretutindeni pe domnul inginer doctor Mihai Sporiș în pelerinajul său de la mare la ținuturile dobrogene și apoi „moldave”.
Volumul „Călător prin țara mea” are o deosebită valoare științifică, informativă și turistică declanșând în cititor dorința de a vedea sau revedea acest minunat areal românesc.
|
de Ion Nălbitoru 9/8/2019 |
Contact: |
|
|
