Adnotații și Apoftegme
• În viața de zi cu zi prinși în avalanșa de gânduri și de idei Dumnezeu ni se pare așa de departe astfel încât unii dintre noi nici măcar nu credem că există. Dar din când în când însă câte un gând, câte o idee, câte o stare sufletească ori de spirit ne reamintesc de faptul că Dumnezeu a fost cu noi la tot pasul pe drumul Emausului. Numai că noi nu l-am recunoscut de la prima vedere. Când însă ne dăm seama că Dumnezeu a fost și că este cu noi tresărim de o bucurie care întrece orice înțelegere.
• Mulți cred că Dumnezeu nu există. Dar cred astfel poate și fiindcă nu-și dau seama că s-ar putea ca de fapt nu Dumnezeu ci noi să nu existăm, să nu trăim cu adevărat, să ne iluzionăm că trăim. Și dacă ne închipuim că putem exista fără Dumnezeu, în fața nemărginirii spațiului și a eternității timpului, fără Dumnezeu suntem ca și cum n-am fi nimic, cel mult o iluzie optică. În fața lui Dumnezeu care a creat și spațiul și timpul și pe om cu atât mai puțin. Oricât de agnostici am fi după câte se știe cel puțin până acum totuși nu omul a creat spațiul și timpul, nici lumea aceasta atât de frumoasă.
• Biblia este revelație dumnezeiască și nu manual de școală nici tratat de știință, nici epistemologie ori fenomenologie filozofică. Revelațiile lui Dumnezeu sunt descoperite odată și pentru totdeauna, ori atunci când vrea și găsește de cuviință Dumnezeu, nu se repetă precum fenomenele naturale pentru a fi analizate, studiate, verificate în laborator. Imposibilitatea de a demonstra științific, exact, sistematic, obiectiv și empiric existența lui Dumnezeu și prezența harului divin în sufletul și mintea omului este poate orânduită de Dumnezeu însuși. Dumnezeu se revelează și se ascunde după norul cunoașterii pentru ca omul să nu pregete și să nu înceteze în a-L căuta. Dumnezeu l-a căutat și l-a găsit pe om în grădina creației. Acum este rândul și timpul ca omul să-L caute pe Dumnezeu în grădina sufletului său. Iar dacă nu-L găsește aceasta nu înseamnă că Dumnzeu nu există. Cei care i-au găsit urmă pașilor prin grădina creației ori lumina harului în propria inimă se minunează și se pot numi fericiți.
• Dacă totul se termină în absurditatea tragică a morții atunci totul este o absurditate dintru început. Credința pleacă exact de la acea necesitate spirituală, de la nevoia omului de a căuta și de a găsi un sens existenței. Dacă sensul existenței ar fi în noi ori în realitatea lumii acesteia nu l-am mai căuta pe Dumnezeu. Dar tocmai această căutare dă un sens existenței.
• Ateismul este credința laică și seculară că Dumnezeu nu există. Dar a ști fără tăgadă și a demonstra că Dumnezeu nu există este imposibil și absurd. Ateismul a încercat și continuă să caute un sens existenței în afara lui Dumnezeu. Dar nu poate nega existența unui Dumnezeu care pentru ateiști nu există. Negarea negației care nu duce la transcendență este în ultimă instanță o contradicție de termeni. Confundarea lui Dumnezeu cu lumea aceasta ca și excluderea posibilității de communiune a omului cu Dumnezeu duc la acceptarea de facto a unui perpetuu nonsens, la un contradictoriu și neroditor scepticism, la nihilism.
• Numai cineva care mai este viu în duh mai merge contra valurilor lumii acesteia. Un lemn uscat nu se mai opune la nimic. Plutește cel mult ca barca deasupra valurilor dusă încoace și în colo după cum se întâmplă să bată vântul.
• Lucrările și faptele omenești nu pot fi îndreptate spre bine dacă nu se restabilește mai întâi condiția ontologiei umane, existența întru Ființă. Cȃt timp alegem să trăim ȋn afara lui Dumnezeu ne ȋnvȃrtim precum fluturii ȋn jurul lumȃnării aprinse și nu ne liniștim până când nu ni se pârjolesc aripile.
• Sensul real al lumii este ascuns în mintea lui Dumnezeu. În relația ontologică a lumii cu Dumnezeu prin cunoaștere și iubire găsim și noi un sens propriei existenţe. Nu toate drumurile duc la Roma, unele se ȋnfundă ȋn cȃte o pădure de simboluri, de poteci și colnice de unde nu mai este ieșire.
• După ce Dumnezeu a creat lumea a spus că era bună. Dar lumea a fost creată într-o stare de continuitate și de discontinuitate, de perfectibilitate, nu de perfecțiune precum este Dumnezeu. Prin libertatea de decizie dăruită de Dumnezeu din iubire omului, omul poate urca din slavă în slavă nu numai pe pământ dar și în ceruri, sau chiar se poate împotrivi voinței divine. De aceea poate lumea aceasta nu este atȃt de bună cȃt ar trebui să fie.
• Însăși existența per se a lumii implică nevoia de ordine, sens, valoare. A găsi toate acestea numai în terenul realității imediate s-a dovedit a fi o ipoteză utopică, o raționalizare sceptică. Aceasta fiindcă lumea nu există ca necesitate în sine sau numai prin sine. Cu alte cuvinte această lume ar putut nici să nu existe așa cum atât de bine poate dispare fără de urmă. Faptul că lumea există se datorește faptului că la baza existenței create se află planul și iubirea lui Dumnezeu.
• Rațiunea umană naturală și energiile harului divin izvorând și emanând din esența divină subzistă trecerii temporare prin dimensiunile realității materiale pe care le asumă și le ridică pe o treaptă mai înaltă a desăvârșirii întru Ființă.
• Este un paradox faptul că în loc să ȋncerce să se îndumnezeiască pe sine și prin aceasta să umanizeze prin sine și mediul natural, omul se desacralizează pe sine, se re-naturalizeză și totodată ȋncearcă, dacă i-ar fi cu putinţă, să-L umanizeze și să-L naturalizeze și pe Dumnezeu. Numai că este Spiritul și nu omul este acela care crează, transfigurează și distruge forme, care ridică formele create pe platforma unei alte dimensiuni a realității. Formele îndumnezeite rezistă forței distructive a morții prin natura indestructibilă a spiritului care se întrupează în materie spre a o transfigura.
• Fără puterea și lumina spiritului lumea n-ar fi decât o oarbă repetiție, supusă fatidic și implacabil automatismului legilor fizicii și determinismului legilor naturale. Spiritul însă redă ființei ȋnduhovnicite libertatea de a depăși limitele condiției, de a ieși măcar contemplativ din ciclul monoton, repetitiv și de a învinge chiar moartea însăși.
• Minunile sunt anticipări și prefigurări ale noii ordini ale lumii eschatologice. Minunile demonstrează că ordinea naturală se intersectează și este depășită în chip miraculos de o ordine superioară acesteia, o ordine care pătrunzând tot mai mult în realitatea vizibilă, materială o va converti și o va transfigura definitiv într-o lume ȋnduhovnicită, într-o lume minunată.
• Deși nu este nici o diferență esenţială și existenţială de conținut între natură și personă totuși natura umană căzută din har intră deseori în contradicție cu persoana umană. De aceea numai prin regenerare spirituală existența în starea reală a naturii coincide cu persoană umană, sau mai bine zis o definește pe aceasta la modul cel mai corespunzător. În această stare reală și concretă de existență omul poate intra întradevăr în relație cu trupul colectiv al umanității celei transfigurate după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Marin Mihalache
Chicago
|
Marin Mihalache 9/6/2019 |
Contact: |
|
|
