Venea omoarâ pe Siret din datorie patrioticâ
( desi după aceea ii pare rau )
“Urâm întotdeauna pe cei pe care îi ucidem?” Este o întrebare la care răspunsul poate fi, uneori, chiar deseori, negativ. La cazurile celebre consemnate în istorie, literatură sau psihanaliză ‒ Oedip, Brutus, Othello, Himmler, Stalin, Pol Pot, Râmaru ‒ se adaugă acum cel al caporalului Venea, un personaj care, considerând complexele circumstanţe emoţionale şi existenţiale care au însoţit gestul ucigaş, îşi va ocupa, cu siguranţă, locul în acest panteon cu dosu-n sus.
Motto:
Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui,
Venea un om de treabă, cu ură pe burjui,
Plecat să-şi ia o şaibă, o scoabă şi un cui.
“Ştiind că fi-miu, Venea îşi face rondul lui
Pe graniţa străbună, marcată de-un gurgui,
Ne umple de mândrie, aici, în Covurlui”!
Gândea cel om de treabă, mergând înspre Vaslui,
Cu traista-n băţ, mahorcă şi ură pe burjui.
Sergentul Venea, din trupele de grăniceri, mai avea numai o jumătate de oră până la terminarea rondului, un rond complet lipsit de evenimente demne de consemnat. Ei bine, asta ar fi fost adevărat dacă nu am pune la socoteală crampele stomacale din ce în ce mai persistente care îl încercau, urmare a combinaţiei dintre varza călită în ulei rânced şi chiftelele din carne de cal în etate ce i se serviseră ca masă de prânz. Pentru a fi mai riguroşi, ar trebui să specificăm că “parcela” sergentului nostru se afla într-o anumită zonă de pe frontiera de sud-vest a patriei. Locaţia acesteia va rămâne – urmare a restricţiilor impuse de păstrarea secretului militar – neprecizată de-a lungul acestei istorioare. Cât despre aspectul meteorologic ‒ care ar fi trebuit, probabil, tratat în propoziţia introductivă ‒ vremea era ploioasă şi bântuită de un vânticel nehotărat, incapabil de a-şi găsi o traiectorie stabilă, între două puncte cardinale bătute în cuie. Fără a neglija consemnul militar, Venea se gândea şi el, ca tot omul, la de-ale lui. Mai avea numai două luni până să fie lăsat la vatră şi îi ardeau şi buza şi sufletul să se întoarcă în sătucul lui pitit între dealurile Covurluiului. Cumplit mai tânjea să-i tragă un zăibărel, cu flăcăii ‒ la birtul “Solidaritatea” – ca şi o tăvăleală sănătoasă, de data asta de unul singur, cu Vetuţa Atomulesii. Spera, din toată inima lui de caporal de grăniceri, ca focoasa Vetuţa să-şi fi ţinut jurămintele pe care i le-a făcut la ultima permisie, cu jumătate de an în urmă, în claia de fân din dosul ogrăzii strămoşesco-părinteşti. La un moment dat, cu frământările intestinale prevalând în mod dramatic asupra celor sufleteşti, Venea aruncă Z.B.-ul cât colo, se lepădă, cu mişcări precipitate, atât de centură cât şi de curea, şi se lăsă pe vine, lângă un salcâm pipernicit, să-şi ostoiască furtuna ce-i bântuia maţele.
Concentrarea necesitată de acţiunea respectivă făcu să-i scadă, pentru un scurt moment, gradul de vigilenţă. Ca urmare, nu percepu fâşâitul perfid, ca de şarpe, semnalând infiltrarea infractorului. Dar şi mai mare fu surprinderea lui Venea când, în ciuda ochelarilor negri, a şepcii trase peste frunte şi a fularului alb de mătase care ‒ aşezat în volute elaborate peste reverele lodenului elegant ‒ îi acoperea, parţial, bărbia, îl recunoscu pe Siret, prietenul lui din copilărie. Siret, cu care Venea venea de se juca în apa mâloasă a Bârladului, unde prindeau broaşte şi le umflau pe la partea dinapoi, până plesneau, cu pompa de la bicicleta “bătrânului” Venea, şeful de post; Siret, cu care fura porumbi şi cartofi pe care îi coceau la “groapă de tăciuni”; Siret, cu care dădea la babuşcă pe apa argiloasă a bălţii Scrofuloasa; Siret care, mai târziu, îşi trădase ţara şi poporul acceptând o bursă pentru a studia inframicrobiologia la Stanford; Siret, care îl ţinea acum în cătarea zebeului! Să precizăm că aceste gânduri treceau prin capul lui Venea în mod instantaneu. Ca urmare, ele nu afectau scurgerea reală a timpului în care se desfăşoară acţiunea propriu-zisă a povestioarei de faţă. Trezindu-se, din senin, în cătarea propriei puşti, Venea simţi o nevoie imperioasă - chiar mai puternică decât aceea ce-l determinase să ajungă în poziţia în care se afla ‒ de a-şi analiza sentimentele. Spre nedumerirea sa, frica lipsea cu desăvârşire, fiind înlocuită de ruşine şi indignare. Şi ruşinea ce o simţea nu era pentru propria-i situaţie, ci pentru cea a trădătorului, Siret, ale cărui invective tendenţioase le auzea ca prin vis. O, ce mult şi-ar fi dorit ca totul să nu fi fost decât un vis urât (Imprecaţia asta, pare-mi-se că am mai citit-o undeva, deşi n-aş putea pune mâna în foc!)!
- Iacî mi-o vinit şî mii timpu’, Veneo, sî ti prind la curu’ gol, ‘mnezeii şî grijania măti’ di bolşăvic împuţât! Ţîi minti când ai voştri ni-or luat pământu’ şî vitili di li-o dat la colectiv, sî sî ducî pi apa sâmbitii’? Ţîi minti când beţâvu’ di tac’tu l-o rădicat pi bunielu’ ca burjui şî l-o trimies sî moarî la canal? Ţîi minti când aţ’ împuşcat căişorii? Bă bouli, io vin di la Stanford, şî acolo ti învaţî cum sî ghiceşti gândurili, bă! Criez’ cî nu ştiu cî tu gândeşti la vremea când ieram pretini, când ni hârjoneam în mâl, coşeam păpuşoi, şî dădiem la babuşcî? Da’ nu puni multî bazî pi asta! Ieram pretini cî eram io un bou cu tartacuţa spalatî! Da’ di-amu, ţ-o vinit vriemea, Veneo! Roagî-ti la Dumniezău sau la Diej, sau la Stalin, cî atâta ţ-o fost!
Era ciudat cum, în continuare, Venea nu simţea nici urmă de teamă, ci doar picăturile rare de ploaie şi adierea vântului de frontieră (“Vino vântule şi bate / Să duci dorul meu departe! / Vântule, ştii graniţa, măi / Acolo e şi badea, măi!“) pe fesele dezvelite. Şi, în plus, iritarea cauzată de constatarea, cel puţin stranie, că, în ciuda tuturor celor întâmplate, nu-l putea urî pe Siret. Ce-ar spune acum locotenentul Sadoveanu, comandantul de pichet, care mereu îi învaţă ura împotriva duşmanului? Dar cum poţi să-l urăşti pe duşman când aţi muşcat din aceeaşi felie de harbuz, când v-aţi căţărat în acelaşi dud bătrân, când v-aţi bălăcit în aceeaşi baltă mocirloasă, când aţi colindat de Crăciun impreună (“N-ascultaţi creştinilor / Opiu e pentru popor / N-ascultaţi cele cuvinte / Că, pe voi, popa vă minte”!). Cu riscul de a ne repeta, trebuie să menţionăm că şi aceste monologuri interioare ‒ cărora cei de la Stanford le zic “flashbacks” ‒ se desfăşurau în paralel cu acţiunea reală.
- Mă’ Sirete, mă’ băiatule, ia seama la mine! Ţi-a sucit imperialiştii ăia minţile şi d-aia vezi lucrurile în felu’ ăsta greşit! Pământurile nu le-am “luat” ci le-am lipit impreună, într-un pământ mai mare, cât ţara! Şi “căişorii” de le plângi tu de milă nu erea ei viabili din punct de vedere economic că consuma la ovăz de pe tarlaua pe care puteam cultiva cereale esenţiale pentru hrana şeptelului şi a populaţiei. În plus, caii erea şi neproductivi, acu’ că avem tractoare şi combine, şi discuitoare şi secerători care merge fără ovăz şi chiar fără pese de schimb! Şi lu’ bătrânu’ Siret, borţos cum erea, i-am făcut un bine că l-am trimis la aer şi ezerciţiu fizic! Cu ce fu tăicuţu’ de vină c-a avut el inima slabă? Dă-l dracului pe Stan Ford ăla, că veneticu’ nu-ţi vrea binele, ci doar vrea să ne ia el brazii, schela de ţiţei şi celelalte bogăţii cum e arătate ele pe stema ţării! Lasă zebeu’ jos şi predă-te, că-n douăj’de ani poate apuci o amnestie; ieşi, îţi găseşti o muiere pe cinste, şi-ţi întemeiezi şi tu o familie!
- Ha, ha, ha! hohoti sacadat (sacadare care ar fi fost, poate, redată mai bine prin folosirea “trăsurilor de unire” în locul virgulelor) Siret scoţând din buzunar, cu mâna stângă, un aparat de fotografiat pentru spioni, cu care fusese înzestrat de patronii săi de la Stanford. Sofisticata ustensilă – daţi dracului americanii ăştia! – era capabilă să lucreze chiar şi fără blitz, în condiţiile luminozităţii scăzute de pe graniţa noastră de sud-vest. Fără să slăbeasca din strânsoare puşca aflată în cealaltă mână, Siret butonă de câteva ori, fotografiile ieşind, spre uimirea Venii, gata făcute, din fundul aparatului. Aruncând ultima poză în direcţia grănicerului aflat, în continuare, în aceeaşi inedită poziţie de repaus, şi îndesând restul într-unul din multele buzunare secrete cu fermoare aurii care-i căptuşeau interiorul lodenului, Siret urmă dispreţuitor: “Ci n-aş da sî fiu di faţî când locotenientu’ Sadoveanu dieschidi iepistola cu timbri şî ştampili amiericani, şî dă ochi cu caporalu’ Venea fărî ziebeu’ şî slobozând borni di graniţî pi la partea dindărăt”!
În mod evident, aceasta este exact problema care îl frământa şi pe Venea. Din poziţia în care se afla, şi simţind o amorţeală incipientă atât în muşchii pulpei cât şi în cei ai gambei, el îşi imagină plutonul, adunat în sala popotei, cu una dintre mesele lungi acoperită cu postav roşu şi devenită astfel “prezidiu”; şi pe locotenentul Sadoveanu, agitând fotografiile respective şi, pe bună dreptate, tunând şi fulgerând împotriva slăbirii vigilenţei şi fermităţii intestinale a membrilor pichetului 03613. De pe pereţii igrasioşi, lozincile silabisite la fiecare şedinţă de învăţământ politic par a accentua abaterea comisă de nefericitul caporal în termen: “Duşmanul ascultă!”, “Curăţă puşca căci altfel te curăţă infractorul!”, “Ascute vigilenţa cum îţi ascuţi coasa”, “Călăul Tito îţi cântă să adormi în post”, “Fâşia arată apără ţara toată”, “Grănicerii e mândria ţării”. Sentimentul de profundă ruşine care venea de-l copleşea pe Venea nu reuşea însă să-i umbrească judecata de grănicer încercat şi nici conştiinţa misiunii înscrisă în jurământul militar.
- Sirete, dă-te bătut, că n-ai încotro! Chiar dacă mă omori, nu vei putea trece niciodată dincolo de fâşia arată care apără ţara toată mândră de a ei armată! Camarazii mei te vor găsi şi-n gaură de şarpe! Predă-te şi vei fi tratat cu omenie şi dreptate! Ţine cont că deseară, la popotă, avem pâine cu gem de măcieşe şi ceai chinezesc şi poate că ne-om face milă şi cu tine, că doar oameni suntem cu toţii!
- Cu bini, Veneo! Sloboadi-ti liniştit, dacî nu cumva ţ-o fi trecut chiefu’! Nu avusăi nici un gând sî ti omor! Da’ zebeu’ nu ţî-l las’! zise Siret; după care îi intoarse spatele, îndreptându-se cu paşi şerpuiti, de spion, către păduricea ce se profila în zare.
- Opreşte, cetăţene Siret, te somez pentru ultima oară!
Aici ne vom permite, anticipând, să dăm cuvântul rapsodului popular care, trei decenii mai târziu, avea să prezinte, la festivalul iraţional “Descântarea României”, o baladă inspirată de confruntarea celor doi eroi deveniţi, între timp, legendari:
Foaie verde corcodea,
Mări, măiculiţa mea!
Siret nici că asculta,
Şi de Venea nu-i păsa;
Pe călcâie se-ntorcea,
Drumu’ şerpuit urma,
Cum i-o zis Iosip Paşa,
Şi spre crâng că să grăbea,
Tot mai mic că să zărea.
Foaie verde viorea,
Venea că să mânia,
Sângele că-i clocotea,
Treaba iute că găta,
Din şăzut să rădica…
Ridicându-se cu hotărâre în picioare, şi fără să dea vreo atenţie pantalonilor de postav rămaşi la cota anterioară, Venea îşi descheie nasturele cu stema ţării care-i împodobea şi-i securiza buzunarul de la piept, de unde-şi extrase briceagul. Era un adevărat briceag vânătoresc, cu plăsele de corn de cerb lopătar, pe care “bătrânul” Venea i-l dăruise la momentul recrutării (Iniţial, briceagul aparţinuse bunicului obez menţionat în dialogul de mai sus care, la rândul său, îl obţinuse, contra unui kil de ţuică, de la un feldwebel neamţ; acesta din urmă considerase schimbul, în lumina circumstanţelor geostrategice globale la nivelul verii lui ’44, ca fiind avantajos.). Rabatând cu sânge rece lama lungă şi strălucitoare, pe care inscripţia “Waffen SS” se putea, încă, citi cu claritate, Venea duse briceagul desfăcut peste umărul stâng (sergentul nostru fiind ambidextru), strânse puternic din ochi să alunge stropii de ploaie, şi… Aici trebuie să facem o paranteză pentru a preciza că postura lui Venea la acel moment nu era cu nimic inferioară în măreţie celei a unui John Wayne, Florin Piersic sau Clint Eastwood, surprinşi în împrejurări similare. Asta, bineînţeles, în situaţia în care eroul nostru ar fi fost filmat numai de la brâu în sus. Închid paranteza… Briceagul zbură cu un şuierat imaginar, într-o linie dreaptă, dar anticipând pasul zigzagat al lui Siret, şi ‒ făcându-şi loc printre coastele numărul 3 si numărul 4 ‒ se înfipse cu temei în inima nevolnică a trădătorului. Spionul se prăbuşi cu un icnet surd, lipsit, în sfârşit, de agasantul accent moldovenesc pe care nici Stanford-ul nu reuşise să-l lecuiască. Mâna dreaptă i se descleştă de pe “zebeu”, execută câteva mişcări spasmodice, după care rămase inertă. Setul de fotografii Polaroid reprezentându-l pe Venea pe vine se împrăştie pe pământul mocirlos, anulând astfel şansele locotenentului Sadoveanu, un filatelist înveterat, de a-şi completa colecţia cu ceva timbre americane de dată recentă.
- Nici măcar să te ştergi la dos nu-i de folos, mormăi scârbit Venea, aruncând fotografia mototolită în pumn, şi porni cu paşi împleticiţi, ţinându-şi pantalonii cu mâna dreaptă (sergentul nostru fiind, cum am mai spus, ambidextru), în căutarea unei frunze de brusture de dimensiuni şi rugozitate satisfăcătoare.
|
Sorin Finchelstein 8/20/2019 |
Contact: |
|
|
