Irealitatea feminină
Luate împreună ca noţiuni „ad-literam" femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie" privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate - pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om" (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă" pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa" aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine." (Facere, 3, 16).
Discutabilă devine însă şi această pedeapsă dacă avem în vedere faptul că bărbatul, ca înt\i creat, primeşte direct din gura creatorului interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii. (Facere, 2, 26) şi căzând în păcat cu o uşurinţă de neexplicat produce prima fisură în conceptul „chipul şi asemănarea": „iată că omul a ajuns ca unul din NOI, cunoscând binele şi răul." (Facere 3, 22). Mă refer la femeie în concept biblic pentru că doar în religia iudeo-creştină femeia apare ca element subordonat temporal şi material. Interferenţele cu alte religii nu merg până la rădăcini, de exemplu în religia islamică omenirea a fost creată prin sacrificare „dintr-un cheag de sânge", mit preluat de Profetul Mahomed.
De la elini doar, femeia mai primeşte un „dar" (Teme-te de greci...) când prin spusa lui Hesiod, după căderea lui Cronos, Zeus le-a trimis oamenilor Femeia (Pandora), această „frumoasă calamitate", „capcana adâncă şi fără ieşire sortită oamenilor căci din ea a purces spiţa, seminţia blestemată a femeilor, osândă teribilă instalată în mijlocul muritorilor".
Traversând „rodirea" întru popularea pământului, femeia, deja stigmatizată, a trăit într-o irealitate care poate fi numită răbdătoare consolare, construindu-şi suportul din propria plasmă din care şi-a modelat supape de supravieţuire. Plânge uşor, desigur, vorbeşte mult, desigur, curiozitatea pentru fleacuri la care a avut acces, toate acestea au fost îndelung exersate, încât greu se mai poate face diferenţa între cât este în ea natură şi cât transformare din necesitate. Să fi fost dar femeia înzestrată de creator cu disponibilităţi către păcat precum viclenia, specularea slăbiciunilor (prostituţia, vrăjitoria), înşelăciunea (Mesalina), chiar crima (Borgia), sau aceste „calităţi negative" sunt rezultatul unei strategii obligatorii în defensivă? N-am pomenit despre calităţile reale ale femininului considerându-le suficient de cunoscute şi recunoscute.
Limitând expunerea la spaţiul românesc, femeia intrată în legendă nu poartă amprenta depăşirii universalului matern-eroic decât poate prin trăsăturile Evei doar că în acest caz nu vorbim de ieşirea din matrice, ci de sacrificarea femeii întru zidire...
Misterele teogonice sunt prima recunoaştere a femininului dincolo de perpetuarea speciei, femeia zeiţă având drepturi egale în rostuirea destinelor. Creştinismul aduce şi el o reparaţie, acceptând intrarea femeii în rândul sfinţilor, chiar dacă această egalitate se petrece în ireal, când prin taina botezului produsul creaţiei divin androgin, în duhul sfânt nemaiexistând diferenţe. Occidentul chiar recunoaşte posibilitatea ca femeia să existe dincolo de obiect al reproducerii sau plăcere prin salvatoare zidire a celor o mie şi una de nopţi.
Excluzând accidente izolate şi nefericite de genul matriarhatului sau a amazoanelor, mişcarea feministă apărută recent (în a doua jumătate a sec. al XIX-lea) pare să fie o soluţie mai largă în materie de reparaţie şi câştigă rapid teren, dar atenţie, vorbim de a doua fisurare a (??) „chipul şi asemănare". Dacă Adam şi Eva n-au prea avut de ales, şi nici nu ştim dacă au iubit, cu urmaşii lor s-au cam încurcat puţin lucrurile, atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al rafinării ispitelor. Cunoaşterea binelui şi răului scăpată din barierele simplităţii de origine „fericiţi cei sărmani cu duhul" complică perceperea şi respectarea simbolurilor LEGII – ştim, e ceva de bine? Civilizaţia e periculoasă? Cultura este un păcat? Conduce imaginaţia la demitizare? Iar dacă femeia n-ar avea acces la toate acestea, binele ar fi mai pur şi răul mai îndepărtat? Putem dar considera dorinţa de egalitate ca a doua ispitire a Evei sau păcatul adamic este tot o motivaţie a necesităţii, căci şarpele n-a rămas nici el simplu spectator în laboratorul creaţiei.
Trăind omenirea evoluată în sens civilizator, să fie femeia cauza celei de-a doua fisuri, sau ea urmează doar destinul testului ca la început, şarpele fiind simbolul înaintării pe tîrâte, spre cunoaştere, înaintare din care femeia face parte necondiţionat? Până la trecerea într-un paradis virtual, „creaţia" acceptă realitatea în care paradisul rămâne permanent în urmă. Conceptul de BINE şi concepul de RĂU au suferit mutaţii fundamentale în stare să clatine cuvântul LEGII. De aici până la demitizare doar un pas (un al treilea şi posibil apocaliptic impact). Ruga închinată trinităţii pune punct. Amin. (Aşa să fie)
Ce să mai fie aşa?
Discutabila afirmaţie a lui Malraux referitoare la secolul al XXI-lea să fie semnalul de alarmă în faţa pericolului demitizării, problema este dacă depăşirea realităţii cunoscute salvează sau doar închide cercul. H.G. Wells transmite un mesaj egal dacă nu chiar mai tulburător, imaginez scenariul în care omul, substituit creatorului nu mai are la un moment dat puterea de a-şi controla creaţia doar prin obligaţia de a respecta legea. Creaţia care se află descoperită în faţa şocantului adevăr, dincolo de „chipul şi asemănarea". Demitizarea ia proporţii catastrofice: „nu mai avem nici un Stăpân, nici un Bici, nici o Casă a Durerii. A venit sfârşitul". De aici nu mai urmează nimic decât o imensă singurătate a privitorului de pe margine sperând că acesta, totuşi există.
----------------------------------
|
Ştefania Oproescu 8/14/2019 |
Contact: |
|
|
