Fragmente - De-ale (pierde) verii
Nu sunt un om al verii. Nu-mi place toropeala ei, excesele și contradicțiile-i, mă obosește dogoarea-i deșertică și mă înspăimântă instinctiv furtunile-i devastatoare.
Nu înțeleg langoarea zăcândă pe nisipul încins, nici expedițiile în natura luxuriantă zumzăind de insecte și tot soiul de vietăți, iar cucerirea piscurilor montane e doar o formă poetică și romantică a bravurii umane, o metaforă a idealurilor greu de atins. Mă inhibă destinațiile populare, supra-aglomerate ale concediilor obligatorii ca și aventura spontană și (semi-)riscantă a locurilor inedite și cu totul nefamiliare.
Nu am nici măcar darul sau răbdarea de agricultoare.
Cu toate acestea o aștept și eu, ca mai toată lumea, mă bucur de deliciile pe care nu i le pot contesta și mă dau pe brazdă în cele din urmă în jocul de-a vacanța.
Umbra copilăriei se desprinde ŕ la Peter Pan și colindă de capul ei, printre amintiri.
Se joacă până la epuizare în cortul improvizat sub salcia uriașă din spatele blocului, sare coarda, țopăie la șotron, bate mingea în curtea școlii, meșterește nepriceput prin grădina bunicii, amestecă fericită în dulcețurile ce mocnesc pe aragaz, explorează (cu frica în sân) pădurile de pe deal, dar mai ales citește până dau zorile și doarme zâmbind până la prânz când dinspre bucătărie răzbate miros de clătite și alte bunătăți ale ultra-răbdătoarei mame. Ca un făcut se lipesc și toate bolile, de la pojar la orion, ori vărsat de vânt, ca să nu mai vorbim de banalele zdrelituri de genunchi sau mai gravul picior în ghips.
Copilei fragile, bolnăvicioase îi rămânea doar fantasma călătoriei. P
ărea atât de lungă vara pe atunci și nu de puține ori însingurată, într-o cameră mică, pe colț, la ultimul etaj, visa cu ochi deschiși (admirând apusul printre dealuri) lungul drum cu trenul spre marea pe care nu o văzuse niciodată.
Mult mai târziu, înaintea mării, am văzut oceanul maiestuos și misterios ca în vis.
Fusesem departe de a-mi imagina puterea răvășitoare a valurilor ce se spărgeau de mal, sculptându-l, mirosul de alge și scoici, ori vuietul și culoarea nestatorniciei lui, amețitoarea, hipnotica atracție spre adânc.
Nu am ajuns niciodată însă la rutina obișnuiților cu vacanțele la mare, nu mi-a fost dat să construiesc castele de nisip și nu e rost de plajă, bronzat ori bălăceală. Re-întâlnirile cu marea rămân în inefabilul visului, voiaje interioare, prilejuri de încântare, de întrebări fundamentale, de reverie, de complicitate emoțională în fața tulburătoarelor lucruri ce nu se văd în oglindă.
Norocoasă din fire, am adunat nostalgice suveniruri estivale din călătorii prin locuri fascinante, din nenumărate seri de povești cu oameni dragi, cu prieteni, din parc ori din curtea plină de copii la joacă, din întâlniri neașteptate, din liniștite plimbări romantice sau singuratice clipe de reflecție.
Vara are fără îndoială abilitatea de a crea amintiri de neuitat.
Leagă peisajele ei idilice, chipurile bronzate și surâzătoare, atmosfera relaxată, briza, parfumul petuniilor, muzica… direct la sensibilitatea noastră afectivă, imprimând seducătoarele ei momente adânc în memorie, colecționându-le ca pe ilustratele de pe vremuri.
Recunosc că la fiecare vârstă, fără sincope, vara rămâne o stare de spirit în care intri pur și simplu ca printr-o ușă, în tricou și pantaloni scurți sau într-o rochie înflorată, în șlapi sau în picioarele goale, savurând o înghețată ce stă să se topească și să curgă de-a lungul cornetului de napolitană.
Ludic, amezic, te scoate ușor din grijile cotidiene sub mirajul soarelui strălucitor, al cerului albastru, al drumurilor printre arcuri de copaci umbroși, al îmbătătoarelor grădini în floare, al câmpurilor de lavandă ori dealurilor cu fânețe.
E o stare extrovertă, cu toată atenția concentrată în afară, ca un receptacol al unei naturi impudic de frumoase ce saturează ochiul și simțurile și transformă aproape orice loc, orice ruină în splendoare.
Fiecare zi pare o promisiune a plăcerii și e o irezistibilă chemare de a lăsa în urmă moralități scorțoase, temeri, îndoieli, treburi urgente.
Carnavalesc, vara e o formă de libertate. Mai ales aceea de a nu face nimic…
Ca un clasic pierde-vară încremenesc în fața de-nedescriselor apusuri de soare, stau întinsă în iarbă, nemișcată, ascultând bezmeticii, iresponsabili greieri și mă leg la ochi cu cerul nopții doldora de stele să nu văd primele frunze îngălbenite căzând înspre toamnă.
|
Lăcrămioara Varga Oprea / Toronto 8/14/2019 |
Contact: |
|
|
